Avanpremieră

8 (fragment)

Până în anul trei, Miţă îşi deschise două firme: una de plottare – vizavi de facultatea de arhitectură – şi una de confecţionare machete, fiecare având câte trei angajaţi, pe care Miţă îi plătea cu minimul pe economie, felii de pizza şi berile de vineri seara. Succesul antreprenoriatului precoce îl scoase pe Miţă din camera de cămin şi-l instală într-un bloc interbelic de pe o latură a Cişmigiului. Apartamentul imens, cu patru camere, deveni în scurtă vreme locul de perindare al studenţilor de la arhitectură care făceau tranziţia de la rock-ul alternativ la muzica electronică. În ciuda faptului că ura minimal-ul, trance-ul, techno-ul industrial şi toată acea repetiţie artificială de sunete sintetizate ce dădeau tonul vremii, Miţă îşi achiziţionase un sistem audio hi-fi din boxele căruia başii puternici trepidau în sânii ascunşi pe sub hăinuţele hand-made ale colegelor sale, pentru care lozul fericirii se răzuia numai cu muchiile pastilelor psihoactive. Fetele fumau, se îmbătau, înghiţeau pastile şi dansau pe parchetul său de lemn masiv, tocit de teneşii Converse ce-i luau cu asalt apartamentul în interminabile petreceri asezonate cu THC şi ecstasy. Ostracizarea suferită în adolescenţă, atunci când cruzimea copiilor refulase prin acele porecle la auzul cărora Tanţa îi blestema la grămadă, lăsase acum locul unei acceptări unanime din partea colegilor săi blazaţi. Asta pentru că, deşi tinerimea trăia sărbătoarea ironiei, limitele cinismului aveau nişte repere clare şi impenetrabile. Astfel, pomeţii lui asimetrici – care-i aduseseră porecla de Ciorbea în internatul liceului – şi strabismul cu care urmărea dansurile fetelor deveniră, fără doar şi poate, un atu. Paradoxul făcea ca tocmai urâţenia feţei lui strâmbe să adune atâta simpatie. Şi banii. Însă Miţă nu se mulţumea numai cu atât. De fapt, nimic în afară de mişcările şoldurilor şi coapselor studentelor nu îi stârnea interesul. Nici muzica, nici vedetismul întemeiat pe punerea la dispoziţie a acelui apartament neîncăpător, nici petrecerile, nici conştientizarea acelei compasiuni faţă de privirea lui saşie şi pomeţii săi strâmbi. Numai banii şi hoardele de fete ce-i amorsau imaginarul erotic pe care şi-l descărca în interminabile maratoane de onanie. Miţă – micul Quasimodo a cărui proximitate, căutată de toţi colegii săi, justifica acel trend de acceptare, validare şi promovare a tot ceea ce era marginalizat de societate. Fără să o ştie, devenise insigna purtată în piept de militanţii în numele egalităţii. Un exponat cu care tinerii se etalau pentru a-şi consolida crezul parităţii uniformizante.

Deşi îl luau pe după gât, îl pupau pe obraz, i se confesau şi-şi odihneau picioarele în poala lui, studentele nu s-ar fi culcat niciodată cu el. Le devenise prieten, confesor şi atât. Limitele compasiunii faţă de oamenii hidoşi Miţă le simţi pe pielea lui în preajma vaginelor. Nenumăratele sale încercări de a descheia nasturi de blugi, de a ridica fustiţe, de a-şi strecura mâna în chiloţei se loveau de fiecare dată de un refuz politicos. Asemenea unui păianjen, Miţă acţiona spre ziuă, la spartul petrecerilor, după ce-şi ţesuse pânza de alcool şi tetrahidrocanabinol pe care le punea la dispoziţia prezumtivelor sale victime ce leşinau prin cotloanele apartamentului. Însă nu reuşea niciodată să le aibă. Numai o dată furase un sărut de la o studentă aflată în pragul inconştienţei. De fapt, nici acela nu fusese un sărut propriu-zis, pentru că Miţă se aplecase şi linsese limba ce-i ieşise din colţul gurii fetei aflate sub efectul unei ţigări de salvie. Odată apartamentul părăsit de petrecăreţi, Miţă se dezbrăca complet, trăgea jaluzelele şi mişuna în patru labe, amuşinând locurile de pe fotolii, canapele şi salteaua unde până mai devreme fetele îşi odihniseră trupurile supraîncălzite de MDMA şi se masturba din mers, ca un patruped excitat, dându-şi drumul acolo unde nasul său depista izul parfumurilor şi mirosul discret al transpiraţiei de studentă bucureşteană sau din provincie. Urmele fluidului său organic se prelingeau pe tapiţeria de poliuretan a zecilor de fotolii umplute cu polistiren, impregnau aşternuturile saltelei din dormitor sau îşi uscau băltoacele în mici cruste ce acopereau cu solzişorii lor transparenţi parchetul vechi de un veac. Mirosul sămînţei sale uscate intrase în toată mobila apartamentului şi împuţise perdelele cu un iz pătrunzător de ceapă călită.

Noii săi prieteni stângişti, ce se pierdeau în interminabile discuţii promarxiste pe ritmurile minimal ale petrecerilor din miez de noapte, nu ştiau că tocmai gazda lor prezenta semnalmentele ascunse ale unui mic exploatator capitalist, ce plătea orele suplimentare ale angajaţilor săi cu felii de pizza şi bere ieftină şi-şi dădea oamenii afară pe bandă rulantă în momentele în care aceştia îi cereau o binemeritată mărire de salariu. Mihai Mocoiu ţâşnise din sărăcie precum un spermatozoid ce se detaşează de celelalte celule mobile şi răzbate de unul singur spre ovul. Şi nu se mai uitase înapoi. Afacerea cu machete şi cea cu plottere constituiau lichidul amniotic şi cordonul ombilical prin care hrănea fătul viitorului antreprenor fără scrupule ce avea să devină. Critica musafirilor săi cu orientări socialiste îi intra pe o ureche şi îi ieşea pe cealaltă. Asta pentru că muzica electronică îl zgâria pe creier, făcându-l neatent la discuţiile din jur, pe care le aproba tâmp, dar şi pentru că nu dădea doi bani pe concepţiile unor tineri care nu munciseră o zi în viaţa lor şi înjurau capitalismul al cărui bici nu le brăzdase niciodată spatele. Majoritatea erau studenţi de bani gata care îşi găsiseră în opera filosofului din Trier justificarea lâncezelii în care se complăceau de ani buni. Alţii erau, într-adevăr, studenţi proveniţi din familii sărace, care făceau ore suplimentare pentru nişte salarii de nimic. Fix ca angajaţii lui Miţă.

Singurele care-i trezeau interesul Mocoiului erau fiinţele minunate ce dansau atât de nefermecător pe ritmurile acelei muzici pe care o detesta în secret din toată inima. Toată scenografia apartamentului le era destinată lor şi numai lor. Restul actorilor de sex masculin constituiau balastul personajelor secundare din acea piesă. Dacă l-ar fi lăsat inima, i-ar fi ciopârţit pe toţi şi i-ar fi îngropat alături de căţelul măcelărit de Gelu, rămânând astfel singur, ca un şeic în mijlocul acelui harem de cadâne blazate. Dezabuzarea ce le tocise simţurile îl enerva şi îl atrăgea în acelaşi timp la ele, iar nonşalanţa cu care vorbeau despre sex în prezenţa lui îl trimitea instant către baia din dormitor. Asemenea mamei sale, îşi montase un mic zăvor care, spre deosebire de cel al porţii din Gruiu, indica disponibilitatea lui Miţă în momentele în care era zăvorât. Chinuit de erecţiile care îl făcuseră să poarte chiloţi strâmţi şi blugi largi în timpul petrecerilor, tânărul antreprenor se încuia în baie şi-şi elibera în closet cei zece mililitri de lichid seminal ce lua calea sistemului de canalizare bucureştean, acolo unde, printre munţi de fecale şi râuri de urină, spermatozoizii săi se întâlneau cu cei ai altor câtorva mii de bărbaţi care îşi descărcaseră imaginarul erotic în smalţul ceramicii vaselor de WC cu puţin timp în urmă.

Întâmplarea făcuse ca tocmai Gili-Talent să fie primul manelist invitat să cânte în apartamentul lui Miţă. Primul amant al Tanţei avea să deschidă şi să închidă seria acelor audiţii ironice în spiritul cărora studentele imitau mişcările de dans ale cadânelor, în timp ce prietenii lor mimau mişcările gherţoilor. Măgulit – dar şi circumspect – de interesul tinerilor educaţi pentru muzica lui, Gili-Talent sărise surescitat în maşină şi venise la acel eveniment însoţit de un singur bodyguard, fără să ştie că cei peste o sută de inşi strânşi în apartamentul-discotecă nu aveau să-i răspundă dedicaţiilor cu vreun leu. Îşi dădu seama de asta abia pe la mijlocul serii, când mulţimea din sufrageria lui Miţă arunca în el cu bancnote invizibile. Tinerii imitau gesturile văzute pe Taraf TV şi-l bombardau cu şerveţele în loc de bani. Şirul improvizaţiilor se întrerupse după miezul nopţii, când lăutarul simulă o răguşeală strangulatoare de voce şi se retrase în dormitorul lui Miţă împreună cu bodyguardul său. Acolo, în prezenţa lui Miţă şi a studentului de la sociologie care fusese iniţiatorul acelui eveniment, Gili-Talent îşi şterse faţa de transpiraţie, se apropie calm de student şi îi trase o flegmă în ochi. Miţă înlemni.

— Păi, bine, viaţa-mea, ăsta-i caracter frumos ce ai tu? spuse lăutarul.

Văzând nedumerirea celui scuipat şi înmărmurirea gazdei sale cu privirea saşie, ţiganul îi făcu semn malacului ce se poziţionase în spatele celor doi. Malacul le arse la sincron două palme după cefe, din încheieturi. Tinerii se dezechilibrară şi făcură un pas în faţă, spre lăutar. Ţiganul, care până atunci fusese numai un zâmbet, schimbă rapid foaia şi tonul deveni ameninţător :

— Băga-mi-aş io pula în familiile voastre să-mi bag. Păi, aşa ne-a fost vorba, creţule ? îl întrebă el pe studentul de lângă Miţă.

— Domnu’ Gili, da’ credeam că aţi înţeles că nu există remuneraţie. V-am zis de când v-am contactat. Demersul nostru este de a promova…

— Taci, dă-te drecu’ cu demersu’ tău. Pizdă proastă care eşti ! Demersu’ tău e să-mi sugi pula dacă nu-mi dai bani. Băga-mi-ai carbaxinu-n mă-ta ! Bă, bulangiule, tu faci caterincă de mine? M-aţi luat de prost? Ce lăutar aţi auzit voi care să cânte pe şerveţele, pişa-m-aş pe voi de homosexuali. Ă?!

— Domnu’ Gili, interveni Miţă, dar lăutarul i-o tăie şi lui scurt.

— Tu cine pula mea mai eşti, chiorule ?

— Sunt gazda, încercă să-i explice politicos Miţă.

— Aaaa, deci tu-mi sugi cariciu şi creţu’ ăsta mă lasă să-l fut în cur sau cum? Alo, unde te uiţi, chiorule, îi ciocăni Gili în cap lui Miţă. Ia uite ce căutătură are! Unde se uită ăsta, Piţi? Să moară familia dacă-mi dau seama unde se uită, începu să râdă Gili-Talent de strabismul lui Miţă. Apoi reveni :

— Creţule, dacă vrei să te iert şi să nu-ţi rup găoaza, bagă-ţi degetu-n gură. Hai, viaţa-mea, bagă-ţi degetu-n guriţă. P-ăla micu’. Aşa băiatu’. Ţine-l între dinţi.

În timp ce tânărul cu păr creţ executa cerinţa lui Gili şi îşi fixase unghia degetului mic între dinţi, malacul din spate îi dădu cu toată forţa un pumn în creştetul capului. Tânărul leşină şi căzu inconştient pe parchet, cu vârful degetului retezat de propria muşcătură. Miţă se scăpă pe el şi o pată mare îi întunecă albastrul blugilor largi.

— Nu te speria, viaţa-mea, îi zise pe tonul său blând Gili, cu ochii la pata ce creştea între picioarele lui Miţă, că-n tine nu dă Piţi. Nu-i aşa, Piţi ?

— Nu, iubire, mie nu-mi place asta, cum îi zice… violenţa, se auzise vocea malacului care izbucni în râs.

— Nici mie, viaţa-mea, da’ nu-mi place nici să mă ia la pulă fraierii. I-ai văzut p-ăia de dincolo ce caterinci aveau în ei? Şi pizdele la fel. Cum se spărgeau în figuri? Cum imitau ei arfe şi dansuri. Păi, e frumos să mă luaţi la pulă cu maimuţărelile voastre? Bă, papagalilor! Bă, pizdelor! Că mă şi enervez acum: fi antenă, chiorule, cum facem: vezi matale casa aia frumoasă de vizavi? îi arătă Gili prin geam o vilă neoromânească recent restaurată. Vino, tăticule, că nu te muşc! Doar ai văzut: duşmanii mei se muşcă singuri.

Miţă se apropie de geam. Avea picioarele moi şi simţea că i se uscase gura. Tremura. Văzu reclama firmei luminoase Hot Touch ce pâlpâia deasupra intrării şi dădu din cap.

— Dacă mâine, până în ora opt seara, nu te prezinţi la recepţie cu două mii de coco – prestaţia mea minimă din seara asta –, îţi dă Piţi somn şi ţie. Înţelegi? Eşti pizdă proastă sau nu eşti?

Miţă dădu din cap că înţelege şi lăutarul îl mângâie parental pe obraz.

— Bravo, băiatu’, bravo ! zise Gili şi se îndreptă spre uşă. Hai, Piţi ! Lasă pizdele astea în pace.

Uşa dormitorului se deschise şi apoi se închise în urma celor doi bărbaţi. Tânărul de pe podea începuse să geamă şi dădea semne că îşi revine. Miţă îşi simţea inima bătând să-i rupă pieptul. Se lăsă pe vine lângă tânărul cu păr creţ şi îi smulse dintre dinţi vârful degetului retezat. Îl ridică în dreptul ochilor şi îl privi lung.

Fragment din romanul „8” de Tudor Ganea, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2019

Despre autor

Tudor Ganea

Tudor Ganea

S-a născut în 1983 și este arhitect. A debutat în 2016, cu romanul „Cazemata” (Polirom), pentru care a primit Premiul „Tânărul prozator al anului 2016”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, Premiul pentru debut al revistei „Observator cultural”, Premiul „Nepotul lui Thoreau” (debut) și a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor (debut). Este prezent în antologia „European First Novel” (Budapesta 2017). În 2017 i-a apărut cel de-al doilea roman, „Miere” (Polirom), iar 2018 cel de-al treilea, „Porcii” (Polirom), roman nominalizat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2019. În 2019, a publicat volumul „8” (Polirom).

Scrie un comentariu