Poezie

a trecut o pisică

a trecut o pisică

lui Mircea Cărtărescu

cântam la viața asta și a trecut o pisică, cred că este a lui mircea
i-am spus șosețica, avea labele din spate albe și în rest părul gri
mă miram de respirația care ne izbește fruntea de iceberguri
țandări ne facem
eram stupefiat de pisici
aș vrea să o șterg de aici – dar nu vreau să știe mircea
aș vrea să scriu într-un nou stil
aș vrea să fiu un pistil
buză la buză cu o albinuță
aș vrea să mă trag, până la urmă, rezonabil, din maimuță
să reușesc un șpagat de istorie
să reconstitui mamuți blajini din memorie
să latru ca un stâlp de iluminat
și să torc ca șosețica, dar nu vreau să știe mircea

 

bătrân

mi-a spus că e atât de bătrân
că nu mai poate vedea cât e ora, cu ochelarii pe nas,
de cât de repede se învârt limbile ceasului.

m-am uitat, era atât de bătrân
încât avea un ceas care stătuse de mult.

 

de apus

am un ceas cu blond și bronz
cu limbile cafenii
se întoarce când tu nu știi,
se sărută când vei veni.

arată o oră care a fost o dată de mult
pe care nu o va mai arăta niciodată
lungă, cu mușchi discret încordați, lată
cu vene șterse, întinse la piele

în care nu încape un asemenea ornitorinc
așa cum vrei tu, să semeni în bietul meu ceas
nu încape girafa asta cu gâtul frânt
și nici această cămilă fără cocoașe, cu o burtă de apă

am un ceas cu blond și bronz
cu limbile cafenii
mi l-am pus pe piept tic-tac
se sărută când vei veni
picioarele lui sunt foarte lungi
buzele lui sunt zemoase
arată o oră târzie
în care oricum nu mai sunt eu, aleargă veverițele în apus
se sparg farfuriile serii
și nu se mai știe.

 

deja toamnă

lumina s-a îmblânzit pe la colțul ochilor și gurii
este deja toamnă, recunoaște
toate aceste statuete chinezești stau să adoarmă
și tu sforăi, tati
și motanul e rupt, e tolănit pe spate și toarce
când nenea noe împletește arce
aerul e cald, pustiu și devreme
așteptăm planeta roz pe planeta roșie să o cheme
când ploaia cade, ca o prințesă dezlegată din turn
noi îi așteptăm pe marte, pe saturn.

haide vino, vino te rog
din apele mării puțin adânci, care te mângâie pe șale
am o țigară, o bere, un drog
cu care te conving chiar și pe matale.

e toamnă, oamenii latră, câinii vorbesc
e o lumină ruginie, cu care cei de pază orbesc.

Despre autor

Bogdan O. Popescu

Bogdan O. Popescu

Bogdan O. Popescu s-a născut la 8 martie 1971, în Bucureşti. A absolvit în 1989 Liceul „Gheorghe Lazăr" şi în 1996 Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila" din Bucureşti. În anul 2000 a obţinut doctoratul la aceeaşi universitate, cu o teză despre moartea neuronală, iar în 2004 un al doilea doctorat, la Institutul Karolinska din Stockholm, cu o teză despre mecanismele fiziopatologice al bolii Alzheimer. Este medic neurolog la Spitalul Clinic Colentina şi conferenţiar universitar la UMF „Carol Davila". A debutat în presa literară în 1987, în „Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului” (SLAST) şi a publicat după aceea în numeroase reviste literare. Volume de versuri publicate : „La revedere, prinţesă”, Editura Vinea, 1995, carte distinsă cu Marele premiu „Ion Vinea" pentru debut literar; „Marfă” (antologie colectivă, împreună cu Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguţ şi Dan Pleşa), Editura Salut, 1996; „Poemul de gardă”, Editura Celsius, 1999; „Pisica neagră, pisica moartă” (împreună cu Traian T. Coşovei), Editura Crater, 2001; „Leul de după extravaganţe”, Editura Cartea Românească, 2002; „Maşinăria de uitare”, Editura Naţional, 2004; „Poeme în loc de tutun”, Editura Brumar, 2007; „Aerobiciclete”, Editura Brumar, 2010 (premiul ASB pentru poezie, 2011). În anul 2011 a publicat volumul de proză scurtă „Viață de aruncat” la editura Polirom. În 2014, la Editura Humanitas, a publicat volumul de versuri „Cartea dragostei”. Este prezent în antologia de poezie „Om jag inte får tala med någon nu”, Editura Tranan, Suedia, 2011 şi la antologia de proză scurtă românească „Skräpliv”, Editura 2244, Suedia, 2013.

Scrie un comentariu