Atelier

„ai, ai, ai… Rosza-néni”

 

1. De la serviciul de evidenţă a populaţiei i s-a tras. Primarul Bîrda a cerut o evidenţă cu bătrânii Băii-Sprii. Căuta „centenari” în anul Centenarului. A găsit-o pe Rosza-néni. Născută în optusprezece noiembrie, anul o mie nouă sute optusprezece. „E singura care corespunde”, a spus primarul. „E unguroaică, domnule Bîrda”, a spus viceprimarul. „Poate”, a căzut pe gânduri Bîrda, „da-i cetăţean român şi familia ei stă în Baia-Sprie de trei sute de ani”. Discuţia s-a încheiat, a făcut semn Bîrda către viceprimar. Consiliul Local şi executivul primăriei au aprobat o diplomă de onoare şi două mii de lei noi, premiu pentru Rosza-néni.

Decizia s-a luat în 20 august. Un consilier P.R.M. din Chiuzbaia i-a pus pe gânduri pe cei care credeau că problema e rezolvată, că Baia-Sprie are o „centenară” pe care o va sărbători la 1 decembrie două mii optusprezece. „Numai să apuce ziua aia, la vârsta ei nu se ştie niciodată, dacă vă uitaţi cu atenţie în Baia-Sprie mor tineri de nici treizeci şi cinci de ani, ce să mai zic, de ăia de cincizeci de ani, azi sunt şi mâine nu-s”.

„Stai jos domnule Paşcalău, ai vorbit destul”, a spus primarul Bîrda ridicându-se de pe scaunul din prezidiul şedinţei Consiliului Local.

2. Rosza-néni împlinise suta. N-a sărbătorit-o nimeni. N-a căutat-o nici Estera fiică-sa, care locuieşte cu trei case mai sus de casa ei. Pe strada Minerilor. Aproape de cimitir.

Fazekas Rosza scria în buletinul de identitate care avea termen de valabilitate până-n anul două mii şaptezeci şi nouă.

Rosza-néni era văduvă. Îl luase de bărbat pe Fazekas Imre în anul o mie nouă sute treizeci şi nouă. Bărbatul lucra la flotaţia din oraş. Avea treizeci şi trei de ani. În anul o mie nouă sute șaizeci și șase, Fazekas Imre murise. O lăsase pe Rosza-néni cu Estera şi cu Imre cel Mic. Imre cel Mare, după anii de muncă de la Flotaţie, se îmbolnăvise de saturnism cronic. Din şase în şase luni se interna în Spitalul de boli profesionale din Baia-Sprie împreună cu minerii care sufereau de silicoză. Primea edetamină injectabilă care-i scotea plumbul din organism. Nu era rău. Ba era foarte rău. O dată cu plumbul, edetamina scotea din corpul lui Imre cel Mare şi calciul. Era obligatoriu să înghită pastilele de calciu lactic. “Imre al meu face două tratamente deodată, unul scoate şi celălalt bagă la loc calciul”, zicea mândră de bărbatul ei Rosza-néni. În anii aceia, doamna Rosza, tovarăşa Rosza se angajase la cooperativa comercială din Baia-Sprie. Muncea, glumea, râdea, în timp ce Imre cel Mare se interna de două ori pe an în Spitalul din oraş.
Toamna, Rosza-néni şi Imre cel Mare plecau la Căciulata. Bărbatul făcea tratamente pentru saturnismul cronic. Rosza-néni croşeta pe o bancă în faţa hotelului sindicatului şi povestea cu alte neveste care stăteau cu bărbaţii lor aflaţi la tratament.

„Colegii lui de la Flotaţie care nu s-au dus la Căciulata, au plecat în cimitirul din Baia-Sprie”, zicea Rosza-néni întoarsă din staţiune.

Colegele de la cooperativa comercială o invidiau. De şase ori a fost Rosza-néni la Căciulata. A şaptea oară nu s-a mai putut. Imre cel Mare a murit într-o noapte de februarie, anul o mie nouăsute şaizeci şi şase. „Nu s-a chinuit deloc, a plecat în somn şi dus a fost, asta înseamnă să mergi la Căciulata în fiecare an. Te ajută să mori fără chinuri”, le-a zis Rosza-néni colegelor ei de muncă.

Imre cel Mare se îmbolnăvise de saturnismul cel cronic din cauză că lucra la Flotaţia de plumb din oraş. Cu toate că muncise cu masca pe figură, doctorii aflaseră că Imre cel Mare îşi rodea unghiile, mânca plumbul care i se aduna zilnic dedesubt de unghii. Nu şi le-a mai ros. Îşi ungea unghiile cu ardei iuţi roşii, din ăia mici, subţirei, ungureşti, ca să-l usture la limbă, să-i crape limba, să simtă usturimea până-n stomac, să-i fluture urechile ca două flenduri mari şi clăpăuge. A scăpat de obiceiul cel prost. Prea târziu.

3. „Măi fetelor, să vă spun cum a ajuns Imre cel Mare bărbatu-meu, cu toate că era pregătit s-o ia pe soră-mea Gyongyke”, povestea Rosza-néni cu colegele ei de la cooperativa comercială. „Trebuiau să se întâlnească la cinematograf într-o seară. Dar sora era tare obosită”. „Rosza, du-te tu în locul meu”, mi-a spus. „Eu merg în locul meu, nu în al tău, Gyongyke”, am zis. Şi dusă am fost. Imre cel Mare era pe atunci Fazekas, ungur fain şi sărac, muncitor la Flotaţia aia şi sănătos. L-am înhăţat, bine am făcut. „Uită-te la el, Gyongyke, putea să fie al tău dacă nu te lăsai apucată de oboseală când nu era cazul”. „Iară-mi spui, Roszike“, zicea sora cu ciudă. A rămas o grăsună de fată bătrână Gyongyke.

4. După edetamină, Imre cel Mare avea dureri de cap.

„Fazi, mişcă-ţi capul dacă te doare”, zicea Ibolya. „Îl mişc degeaba”, zicea Imre cel Mare. „Adică ia-ţi alt servici, Fazi”, continua Ibolya. „Adică merg în pensie de boală, Ibolya”, zicea Imre cel Mare. „Treaba ta, Fazi”, se supăra Ibolya. „Vezi ce rău ai ajuns, Fazi, dacă nu ţi-ai mişcat capul”, zicea Ibolya. „Aveai nevoie de o schimbare. Durerea de cap trecea greu. Ibolya era tânăra de la compartimentul contabil al cooperativei comerciale”.

5. După ce au ieşit de la film, s-au plimbat pe drumul cu piatră cubică din jurul catedralei romano-catolice. Fazekas a vorbit, Rosza Szekely a ascultat.

„Eu am făcut şcoala de citit oameni, Roszike. Nu aia de citit gândurile cum mai fac câţiva prin oraş. Direct aia de citit oamenii. Cum unde este şcoala din aia, Roszike. Aici am început-o şi am absolvit-o. A venit unul roşcat de la Varşovia să mă înveţe. La treaba asta-s tare, Roszike, nimeni, dar nimeni nu mă poate îmbârliga în oraş. Mai ales când sunt beat, Roszike, te citesc de parcă eşti scris pe o hârtie albă cu litere mari. Eşti scris acolo, pe hârtia aia, n-ai cum scăpa. Aşa l-am citit pe Racz care o îmbârliga pe Csilla cu ceaiuri luate de la baba aia ce stă lângă Borcut. Şi am scăpat-o de ruşine, Roszike”, încheiase Fazekas povestea.

6. „ai, ai, ai… Roszike, cum ai rămas văduvă cu doi copii, ai, ai, ai… Roszike, cum mi-au rămas nepoţii orfani de tată, ai, ai, ai… Roszike, cum s-a dus Fazi şi te-a lăsat şi ce vei face şi cum vei trăi fără stâlpul casei, ai, ai, ai… Fazi, de ce n-ai ascultat şi stai rece în copârşeu”, se văitau în cor la înmormântarea din februarie o mie nouă sute şaizeci şi şase Gyongyke şi Ibolya. Până şi preotul romano-catolic le asculta intrigat, ce le apucase pe muierile alea să-l jelească pe mort de faţă cu nevasta lui şi sutele de băiesprieni veniţi din curiozitate în cimitir. Preotul se încurcase cu slujba de înmormântare. Roszike era mulţumită. Imre cel Mare era plâns de băiesprienii care la fiecare „ai, ai, ai …” se apucau de suspinat. Muierile mai slabe de înger porneau lacrimile de parcă Fazi le fusese bărbat lor şi nu lui Roszike, de parcă orfanii le aparţineau lor şi nu lui Roszike, de parcă ele rămăseseră văduve şi nu Roszike.
„Gata, îngropaţi-l”, s-a auzit ordinul dat de preotul romano-catolic. Şi s-a făcut linişte. Doar pământul împins de gropari peste capacul sicriului unde stătea Imre cel Mare se auzea căzând şi făcând zgomot puternic în urechile lui Rosza-néni.

„ai, ai, ai… Roszike”, şoptise sora Gyongyke, luând-o de braţ, ajutând-o să umble pe aleea lungă din cimitirul romano-catolic din Baia-Sprie.

7. Serviciul de evidenţă a populaţiei ceruse şi obţinuse date despre familia Szekely din Baia-Sprie. Rosza-néni era fiica celui de-al şaptelea Szekely, numit Ianoş, urmaşul în linie directă a primului Szekely ce venise în Baia-Sprie. Îl chemase tot Ianoş. Serviciul de evidenţă a populaţiei din Baia-Sprie o chemase pe Rosza-néni la primărie. „Nu pot să merg de slabă ce-s”, a transmis Rosza-néni serviciului. „Venim noi, Rosza-néni”, a transmis serviciul. Aşa a fost. În trei septembrie, serviciul s-a deplasat la locuinţa lui Rosza-néni. „Doamnă, îţi oferim o copie a arborelui genealogic al familiei Szekely din Baia-Sprie”, a spus serviciul. Rosza-néni s-a speriat. „E ceva rău?”, a întrebat Rosza-néni serviciul. „Nu, Rosza-néni, e ceva bun care ne arată nouă, băiesprienilor, că meriţi să fii sărbătorită şi vei fi, la 1 decembrie de Centenar”, a încheiat serviciul, părăsind camera şi apoi curtea lui Rosza-néni.

8. Două coli de hârtie, atâta primise Rosza-néni. Erau în rândurile acelea povestea primului Szekely care venise în Baia-Sprie. „La Spis, în anul o mie şapte sute douăzeci şi patru, un oarecare Szekely figurează la rubrica «Fugiţi», în acelaşi an, către iarnă, acelaşi Szekely figurează la rubrica «Miserabili» din Baia-Sprie. Szekely a fugit din Spis în Baia-Sprie, urmând să beneficieze de privilegiul dat de către Regele Ludovic Întâiul în douăzeci septembrie, anul o mie trei sute optzeci şi şapte, rămas valabil şi-n anul o mie şapte sute douăzeci şi patru care spunea că: «Se acordă dreptul de a dispune liber de minereurile extrase celui care dă urbura cuvenită, fără înşelăciune, iară după darea şi plata urburii cuvenite, cel care face lucrări în hrubele de exploatare, să fie urburar şi să rămână netulburat, adică nimeni să nu cuteze să ia de la el vreo parte din minereu, această desluşită arătare a noastră spune şi că dacă nu se fac lucrări şi minerii umblă cu înşelăciuni şi viclenie şi nu dau urbura cuvenită de la toate hrubele lor, atunci ca nişte necredincioşi ai maiestăţii regeşti să fie pedepsiţi în bunurile şi în fiinţele lor, în văzul tuturor, ca să ajungă pildă de ţinut minte de către ceilalţi urburari din Baia-Sprie»”.

Primul Szekely fugit din Spis în Baia-Sprie ajunsese proprietar a două hrube, figura în documentele primăriei ca urburar bun plătitor şi cinstit. La vremea lui, în oraş erau 344 de hrube şi 46 de societăţi miniere mijlocii şi mari.
Rosza-néni a citit foile aduse de către serviciul primăriei. N-a înţeles mare lucru despre stră-stră-străbunicul ei, Szekely Ianoş, venit de la Spis. În josul ultimei pagini era o notă în care Spis-ul figura ca oraşul Kosice din Slovacia. Orice nu înţelegea Rosza-néni, învăţase să uite. A aşezat hârtiile pe credenţ. A uitat de ele. „Poate că-s acolo unde le-am pus, dar pentru mine nu-s”, a şoptit Rosza-néni, văzându-şi de treabă.

9. Stau singură în Baia-Sprie, în căsuca asta mică, mă uit la televizor întinsă-n pat, butonul e fixat pe canalul de la Hora TV, văd numai emisiunile de folclor. Nu pun sonoru’ că-s surdă rău. Dacă strigi la mine, te aud ca-n vis. Aştept să vină blidu’ cu mâncare de la fată. Altădată umblam prin oraş, hotăram ce se va mânca în fiecare zi, era bine, astăzi mănanc ce capăt, dar tot bine-i. Treizeci de ani am lucrat la cooperativa comercială din oraș, cu fetele, aţi putea întreba pe oricine despre mine, numai că muierile alea cu care eram s-au dus. Mai sunt câteva care m-au apucat, alea mă cunosc şi pot spune cine a fost Rosza-néni. Ce a făcut Rosza-néni pentru oraşul ei. Cu ce s-a ocupat Rosza-néni. Cât de apreciată a fost Rosza-néni. La vremea ei care nu mai e. La vremea ei care s-a dus. Şi azi mai vin băiesprieni care mă mai văd, îşi mai aduc aminte. Am o listă unde-s trecuţi cei 54 de copii pe care i-am botezat. Astăzi au ajuns bătrâni. Am botezat şi am creştinat 30 de ţigani care trăiau pe Valea Chiuzbăii.

Acuma am făcut suta, mi-a fost dat, m-a apucat cu neputinţele şi cu şezutul în pat. Imre cel Mare e dus, Imre cel Mic s-a dus şi el. A rămas Estera. Vine cu câte o mâncăruşă, o zamă, mai fac şi eu mâncare dacă-s flămândă, mai şi rabd. La o sută de ani împliniţi nu-i rău deloc.

Domnu’ primar Bîrda din Baia-Sprie zice că o să fiu sărbătorită. O să primesc o diplomă de onoare, că-i Centenarul. Am învăţat despre Centenar de la o domnişoară ce-i consiliera domnului Bîrda. Dacă primeşti o hârtie de onoare, bine-i să cunoşti pentru ce şi în ce scop o capeţi. Ar fi fost bine să dea şi un mic cadou, să zică: „Rosza-néni, noi te sărbătorim cu acest mic cadou”. Dacă merit, poate o să capăt. Am avut-o pe Ibolya prietenă la cooperativa comercială. „Rozsa, hai şi tu la Mănăstirea Rohia”, zicea. „Nu am timp că am servici, Ibolya”, ziceam. „Şi eu am servici, Rozsa, şi merg”, zicea Ibolya.

M-am dus într-o seară cu autobuzul. M-am rugat acolo toată noaptea şi tare bine m-am simţit, cum te simţi într-un loc sfânt, chiar dacă-i ortodox. Eu sunt romano-catolică de când mă ştiu. „Ibolya, aici e mâna Domnului peste tot, aici e Mănăstirea Sfântă”, am zis. „Hai şi tu să faci mâncare la Mănăstire de Sfânta Maria”, zicea Ibolya. „N-am fost bucătăreasă, Ibolya. Da’ am învăţat să fac de toate. Aşa că mă duc de Sfânta Maria”, am zis.

În prima zi găteam mâncarea de post: mazărea şi fasolea în 24 de căldări mari. Puneam roşiile demnicate cu găleţile. Gustam. La învârtit în căldări erau bărbaţii. Puneam sarea, piperul, pătrunjelul şi busuiocul. Eu puneam la orice mâncare şi busuiocul de gust. A doua zi venea mâncarea făcută din 47 de oi deodată, plus cartofii şi toate celea de dat gustul la gulaş. Tare mulţumiţi erau miile de creştini de acolo. Darul mâncării mi l-a dat Cel de Sus să-l dau şi altora Îţi trebuie credinţă, bucurie şi spirit ca să iasă bună mâncarea. Fata mea n-are aşa ceva. Mâncarea ei are acelaşi gust indiferent ce mâncăruşă face. Nu-i place. Zice că îmi aduce mâncare că şi eu i-am dat să mănânce pâna a crescut. „Asta-i obligaţie, mamă Rosza, zice fata, mi-ai dat, îţi dau cât trăieşti şi ne chituim”.

Douăzeci şi nouă de ani am făcut mâncare la Mănăstirea Rohia. De Sfânta Maria îmi făceam bagajul. Luam autobuzul. Aveam cazare acolo. N-am luat bani. Plata e alta când eşti bucătăreasă la Mănăstire. Ortodocşii din Baia-Sprie dădeau cartofi ori fasole ori carne pentru Mănăstirea Rohia de Sfânta Maria. Am zis: ortodocşii dau pomană, apoi pot şi eu să fac pomană cu munca la bucătărie. Nici cinci bani n-am luat în douăzeci şi nouă de ani. După aia n-am mai mers că n-am mai putut. I-am învăţat reţeta pentru pâine de mălai. „Nimeni nu face pâinea de mălai ca Rozsa”, zicea stareţul. Puneam 10 kile de făină de mălai, două kile de făină albă şi o jumătate de kilogram de zahăr şi tot ce mai trebuia. Amestecam aluatul și-l puneam la dospit și apoi la cuptor.

Stareţul m-a chemat la el să mă întrebe că de ce nu iau bani. Apoi dacă toţi dau pomană, şi eu dau prin munca mâinilor şi darul pe care-l am în bucătărie. S-a uitat la mine atent, a scos de la grumazul lui rozarul, mi l-a pus la gât, a fost mai lung, într-o noapte s-a rupt aţa şi s-au împrăştiat mărgelele şi a căzut crucea. „Să-l porţi cât trăieşti, Rosza, şi când te duci în mormânt tot cu el să te duci, ca să te pot cunoaşte la poarta raiului”, aşa mi-a zis. Când l-am văzut cu mărgelele împrăştiate, am plâns, am zis: rozarul meu nu mai e, şi am plâns mai cu putere. L-am strâns de pe podele mărgeluţă cu mărgeluţă. Eu sunt unguroaică. Toţi Szekely şi toţi Fazekaşii am fost unguri care am trăit cu români şi cu alte naţii în Baia-Sprie.

M-am dus la preotul nostru romano-catolic să-l întreb de rozar. I-am spus povestea şi l-am întrebat: „cum să vă explic, să le port, să le port mărgeluţele şi crucea ori să le ţîp?”, aşa l-am întrebat. „Ştiu povestea rozarului şi că faci mâncare pentru ortodocşi, da ai putea face pentru catolici”, mi-a spus preotul. „Adică să arunc mărgeluţele şi crucea, părinte”, l-am întrebat supărată. „Ba să le porţi, Rosza, să nu le ţîpi din grumaz niciodată”, aşa a mai zis preotul. Aşa am făcut. Când fac baie, pun rozarul pe masa din cameră. Apoi intru la spălat. De două ori am uitat la gât rozarul şi am prins a mă scălda. Am acolo o sobiţă. L-am aşezat pe marginea ei. Acolo l-am uitat. Am adormit fără el la gât. După miez de noapte am visat că merg în camera de baie, iau rozarul şi îl pun la locul lui, pe gâtul meu. Ce am visat aia am făcut în realitate fără să ştiu că fac ce fac. Dimineaţa mi-am dat seama după uşa care am lăsat-o deschisă la baie.

Nu mă laud. Nu-i bine să zbieri lucruri despre tine. Nu mă plâng. Nu-i bine să te vaiţi după ce ai împlinit suta. Alţii, săracii, s-au dus în urlet de durere. Nu mă supără nimic. De când am rozarul stareţului la gât, nici un beteşug nu m-a mai căutat.

M-am uscat toată, am picioarele slabe, n-am urme de grăsime, au dispărut, şi pe mâini şi pe spate ori la burtă. Am ajuns o uscătură uitată în camera asta cu televizorul. Nu mă doare nimica. O dată pe săptămână, joia, îl visez pe Imre cel Mare. Povestim. Îi spun că alţii, cum am fost noi, aveau între cinci şi zece copii, noi am avut doi şi am rămas cu fata.

Imre cel Mare îmi spune că maică-sa şi taică-său au murit lăsând şase copii orfani. Că el i-a crescut pe cei cinci fraţi ai lui. „Am fost mamă şi tată pentru ceilalţi, Rosza”, zice şi plânge. Aşa plângea şi când era în viaţă.
Eu am fost săracă, el era sărac. Ne-am unit două sărăcii, am făcut doi copii, ne-am tras de la gură şi am făcut fata şi băiatul. „Cam puţini, Imre”, îi spun. „Te plângi, Rosza”, zice. „Nu mă pot plânge de nimic. O să capăt un premiu, Imre. Pentru Centenar”, spun. „Ştiu, Rosza, dacă te ajută poţi spune că bunicu’ Fazekaş a fost plecat în Rusia şi după douăzeci de ani s-a întors în Baia-Sprie”, zice Imre cel Mare.

10. Luni, 26 noiembrie, anul două mii optusprezece, în faţa casei lui Rosza-néni, a oprit o maşină lungă şi neagră. În curtea casei şi apoi în cămăruţa mică, a intrat prefectul judeţului Maramureş împreună cu purtătorul de cuvânt. Rosza-néni era în pat. Se uita la Hora TV la emisiunea de muzică populară. Sonorul televizorului era oprit.
„Sunt prefectul judeţului, Rosza-néni”. „Sunt surdă, adică nu prea aud”. Purtătorul de cuvânt a ajutat-o să se ridice. „Da’ luaţi loc, staţi pe scaun”, a zis Rosza-néni. Prefectul a rămas în picioare. „Vă sărbătorim, Rosza-néni”, a spus prefectul. „Mai tare, vorbiţi mai tare, că-s tare surdă”, a zis Rosza-néni. Purtătorul de cuvânt s-a apucat să facă fotografii. „Sunt pentru site-ul prefecturii”, s-a scuzat prefectul. „Aveţi o diplomă de onoare, Rosza-néni, sunteţi deodată cu Centenarul şi noi vă sărbătorim şi un premiu de trei mii de lei”, a continuat prefectul. Rosza-néni era emoţionată. „Vă aud, ştiu că sunteţi prefectul”, a şoptit. „Vă mulţumesc pentru cadou”, a încheiat Rosza-néni.
Cei doi au plecat. Rosza-néni a rămas cu diploma de onoare. S-a apucat să numere banii. Pe faţă i se putea citi bucuria.

11. Marţi, 27 noiembrie, anul două mii optusprezece, în sala de consiliu era plin de băiesprieni. Rosza-néni venise cu maşina primarului. În 28 noiembrie, miercuri, plecau din Baia-Sprie trei căruţe trase de cai către Alba-Iulia. Primarul Bîrda citea foile primite de la serviciul de evidenţă a populaţiei. Primul, Szekely care venise în Baia-Sprie din Spis, actualul Kosice din Slovacia…

Rosza-néni privea drapelele tricolore. Era o sărbătoare mare în Baia-Sprie. Primarul Bîrda i-a dat diploma de onoare a oraşului şi premiul de două mii de lei. „Am mai primit o diplomă şi trei mii de lei de la domnul Prefect”, a spus Rosza-néni. Băiesprienii au aplaudat. S-a cântat imnul României. Asta a fost tot.

12. Rosza-néni cobora scările care duceau spre ieşirea din Primărie. Era sprijinită de către domnul primar Bîrda.
„ai, ai, ai… Rosza-néni”, a auzit-o strigând pe prietena ei Ibolya. „ai, ai, ai… Roszike”, a auzit-o strigând pe sora Gyongyke.

„Din cauza anilor pe care-i am, Ibolya, din cauza vârstei, Gyongyke, sunt deodată cu Centenarul Marii Uniri şi de aia”, a spus răspicat Rosza-néni.

„E vreo problemă”, a întrebat primarul Bîrda.

„Nici una, domnule primar, da nici una”, a spus Rosza-néni urcând în limuzina care aparţine Primăriei Băii-Sprii.

Recomandare Literomania

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu