Cartea săptămânii Avanpremieră

„Am fost un copil reuşit?” (fragment)

8

Pe Bartha în persoană voi avea prilejul să-l cunosc ceva mai târziu, atunci când frizeria de pe Aurel Vlaicu a fost transformată în cofetărie. Frizeria asta era unul dintre locurile cele mai nesuferite de pe strada noastră. Se găsea la două-trei case de stația Suburbiu, oarecum vizavi de băcănia lui Pandrea, și aici eram dus, cam o dată pe lună, de tata, pentru marea ceremonie a tunsului. Deși frizerul, un ungur destul de blajin, mă trata cu multă amabilitate, instalând special pentru mine pe scaunul mare de frizerie un scăunel, ceremonia asta rămânea un calvar. Cea mai îngrozitoare era mașina electrică de tuns, care scotea un huruit terific, ce îți sfredelea creierii și căreia eu îi spuneam pe vremea aceea tractor. Iar mersul la frizer se alătura în mintea mea de copil altor operațiuni neplăcute pe care trebuia să le îndur cu stoicism, cum ar fi tăiatul unghiilor sau spălatul pe cap, ca să nu mai vorbesc de injecții.

Vă puteți imagina ce bucurie a fost pe capul meu când am aflat că frizeria urma să fie desființată, iar în locul ei să se deschidă nici mai mult nici mai puțin decât o cofetărie! Cofetării nu existaseră până atunci decât într-un loc îndepărtat, unde ajungeai numai cu autobuzul (doi sau șapte barat), și care se numea „oraș”. Eu ajungeam acolo de două ori pe lună, în zilele când tata lua leafa. Se desfășurau și aceste zile de leafă după un scenariu ritualic. Înarmați cu tot felul de plase și de sacoșe, ne înghesuiam (eu, tata și mama) în autobuzul hodorogit și veșnic aglomerat căruia în Suburbiu i se spunea rimb și care ne lăsa undeva în apropierea Poștei Centrale, de unde-și ridica tata salariul. Tot pe acolo era și statuia lui Stalin, ce-și întindea brațul viguros de tătuc al popoarelor către Tâmpa, unde numele său fusese inscripționat cu ajutorul unor brăduleți plantați pe la sfârșitul anilor ’40, când o parte a pădurii arsese.

După ce tata lua banii, se mergea mai întâi la restaurant. De obicei părinții mei preferau crama Postăvarul de pe strada Republicii, unde se mâncau mici sau fripturi și se consuma un litru de vin. Se mai mergea cu alte prilejuri şi la Plăcintărie (tot pe strada Republicii), unde se găseau plăcintă cu brânză, plăcintă cu carne, baclavale şi sarailii. Urma mersul la cofetărie, cu cele două prăjituri la care aveam dreptul în asemenea ocazii festive. Dreptul la înghețată mi s-a refuzat până pe la cinci-șase ani, ca să nu fac – Doamne ferește! – amigdalită. Începea apoi turul magazinelor: mezelăria de pe Republicii, halele (desființate ulterior și aflate, dacă nu mă înșel, cam pe locul actualului restaurant Cerbul carpatin), alimentara 1 Mai (tot pe Republicii, colț cu strada Armata Roșie, astăzi Michael Weiss), librăriile, de unde mama își cumpăra uneori un roman, iar eu căpătam o carte cu poze. Expediția se termina invariabil în Piața Mare (vizavi de teatru, unde e azi magazinul Brașovul), cu mormanele ei uriașe de legume și zarzavaturi, venite parcă din celebrul poem al lui Ilarie Voronca, cu brănenii care vindeau brânză, cu oamenii din Secuime ce negustoreau table mari de slănină presărate din belșug cu boia, cu săsoaicele de la Hărman sau Prejmer care veneau la piață cu dovlecei, gulii, conopide… Cu dugheana unde se vindeau mațe de porc (mama cumpăra mereu mațe ca să prepare cârnați), cu bufetul prăpădit și plin de bețivi, unde se găseau însă niște fripturi excelente, servite pe funduri de lemn… După asemenea escapade, gustul prăjiturilor îmi rămânea mult timp în papile și așteptam cu nerăbdare să treacă două săptămâni, ca să mă pot înfrupta iar dintr-un cremșnit sau dintr-o savarină.

Iată însă că acum, prin nu se știe ce capriciu al îngerilor care-i protejează pe copiii dedați cu zaharicalele, aveam să ne bucurăm de o cofetărie și pe Aurel Vlaicu! Cred că am fost unul dintre primii ei mușterii. Imaginați-vă o cameră nu prea mare, cu trei sau patru măsuțe rotunde și cu un galantar ticsit, ca peștera lui Ali Baba, cu tot felul de minunății: amandine, tarte cu fragi, ișlere, ecleruri, rulouri umplute cu spumă de ou, trufe, tort Doboș și de ciocolată, prăjitură trunchi-de-copac, prăjitură spinare-de-căprioară și, bineînțeles, nelipsitele savarine și cremșnituri. În mijlocul peretelui din mijloc, acolo unde fusese, pe vremea defunctei frizerii, oglinda în care mă încruntam sub acțiunea ostilă a mașinii de tuns, erau instalate acum niște rafturi pe care tronau cutii cu bomboane, ciocolate mai mari sau mai mici, borcane cu șerbet sau piure de castane, sticle de lichior, care îi făceau cu ochiul maică-mii, mare amatoare de băuturi dulci. Iar peste toate aceste comori sultănea domnul Bartha, a cărui înfățișare îl trăda pe omul dedat plăcerilor gastronomice: chelie, față mare, rotundă și roșie, buze groase și vișinii, pântece uriaș, atât de uriaș încât te mirai cum de-și mai poate găsi pantaloni pe măsură. Era ajutat la vânzare de soția sa, care nu-i semăna deloc: o doamnă încă zveltă, cu părul alb ca zăpada și cu o figură foarte distinsă.

Aici am mers mulți ani, aproape zi de zi, parcă în virtutea unui soi de somnambulism: așa cum lunaticii sunt atrași de lună, eu eram atras de mirosul discret de vanilie care plutea mereu prin dugheana lui Bartha. Iar când nu aveam bani de prăjituri (deși cea mai scumpă costa doar doi lei cincizeci), mă mulțumeam cu o ciocolățică sau o acadea de cincizeci de bani…

Dar, vai, unde sunt cofetăriile de odinioară?

9

Dacă o țineai tot înainte, de la cofetăria lui Bartha spre celălalt capăt al străzii, acolo unde Aurel Vlaicu se intersecta cu 13 Decembrie, aveai prilejul să treci în revistă alte și alte dughene. Era mai întâi croitoria lui Șandor, cu care n-am avut niciodată relații prea apropiate, poate din pricină că și maică-mea era croitoreasă. De, legile concurenței! Totuși, aici au fost confecționați primii mei pantaloni lungi, prin anul al doilea de grădiniță, care mă cam strângeau între picioare și care, în opinia maică-mii, fuseseră cusuți în bătaie de joc. Chiar lângă dugheana lui Șandor era măcelăria. Prin anii ’50, ca să apuci o bucată de carne, trebuia să te scoli pe la trei dimineața și să te pui la o coadă apocaliptică, pentru ca după trei-patru ceasuri de așteptare, să te alegi, eventual (dacă nu se termina marfa până atunci), cu o ciozvârtă vânătă, de proveniență incertă, de cele mai multe ori probabil de cal. De foame nu se murea însă, căci ceea ce nu se găsea în comerțul de stat se procura adesea la negru: găini, rațe, curcani – de la doamna Petrescu, vițel adus de la țară – de la doamna Moga, carne de oaie – de la doamna Chiujdea, mare amatoare de fotbal și cu feciorul fotbalist la Tractorul.

De altfel, strada Aurel Vlaicu are un remarcabil trecut fotbalistic: de aici provin, printre alții, frații Papuc (Nelu a fost portar la Universitatea Craiova și la Steagul Roșu; Vidi – tot portar – a apărat la Tractorul, dar a trecut puțin și pe la Craiova, apoi pe la Steaua), Budai (om de bază al Tractorului, dar cu un scurt stagiu şi în prima echipă a Braşovului) sau Eugen Nagy – fundașul stegarilor din anii ’60, unul din protagoniştii faimosului meci (Cupa Oraşelor Târguri!) dintre Steagul Roşu şi Espanyol Barcelona, unde evolua, la patruzeci şi mai bine de ani, celebrul Di Stefano. A fost cel mai mare eveniment din istoria fotbalistică de până atunci a Braşovului. Pe arena Tractorul s-au adunat douăzeci de mii de spectatori, iar plopii din apropierea stadionului erau negri de mulţimea privitorilor care nu apucaseră un bilet.

Să lăsăm însă fotbalul și să continuăm cu dughenele. Dacă v-ați hotărât să mă urmați în continuare, vă invit să trecem de măcelărie, să traversăm străzile Țebea și Iancu Jianu și să facem un scurt popas la tutungerie. Aici mă trimitea maică-mea să-i cumpăr țigări (fuma Mărășești) și tot de aici își lua tata biletele de loto și pronoexpres. A jucat la loto aceleași numere toată viața (îmi amintesc doar de 81 și 59), sperând într-un câștig fabulos, care să ne scoată din sărăcie. Visul lui (irealizabil din păcate pe vremea aceea) era să devină patronul unui restaurant. Bunicul, venit din Albania (căci Soviany e un nume albanez), fusese proprietar de local la București, iar tata (care a ucenicit pe lângă dânsul și era mare meșter în prepararea mititeilor) a avut toată viața nostalgia fumului de grătar. Tot din această mică, foarte mică tutungerie, unde vindeau cu schimbul domnul și doamna Oprea, îmi cumpăram caiete pe care le umpleam cu fel de fel de mâzgălituri, apoi cu povești scrise cu litere mari de tipar, pentru că nu știam încă literele de mână, iar pe urmă, mult mai pe urmă, pe la vreo 14 ani, mi-am luat și primul pachet de țigări.

Ceva mai încolo de tutungerie, colț cu strada Haia Lișiț, devenită mai târziu Lotrului, se afla aprozarul, un loc mai puțin frecventat, căci legumele care se găseau aici erau de o calitate infectă, adevărate gunoaie. De aceea mama târguia de la aprozar doar la mare nevoie și, pentru că avea și ceva talent la grădinărit, își încropise un peticuț de grădină unde se găseau, de bine de rău, o roșie, un castravete, o mână de fasole verde, o legătură de ceapă. Tata a încercat să planteze și pepeni, care însă n-au dat rod niciodată.

Când ajungeai la capătul străzii, la intersecția cu 13 Decembrie, dădeai de un magazin de textile căruia i se spunea La Țulucă și care le aproviziona pe vecinele noastre cu tot felul de stămburi viu colorate, destinate să ajungă pe mâinile maică-mii, care, doar din câteva tăieturi de foarfece și câteva împunsături de ac, le transforma în rochii, în fuste sau bluze, sporind substanțial (atât cât s-a putut ține de treabă) veniturile familiei. Avea câteva jurnale de modă, de unde clientele își puteau alege modelele preferate, și multe tipare de carton, îngrămădite deasupra bufetului din bucătărie, cărora numai ea le știa rostul și folosința. Îmi plăcea s-o urmăresc cum croiește, folosindu-se de un foarfece mare de croitorie, sau cum pedalează la vechea noastră mașină de cusut Singer, cumpărată de bunică-mea de la Debrețin, pe vremurile când Franz-Joseph mai patrona încă agonia Imperiului. Dar și mai mult îmi plăcea când clientele erau convocate la probă, prilej pentru mine de a mă deda unor discrete partide de spionaj pe gaura cheii, aspru sancționate de maică-mea atunci când mă prindea trăgând cu coada ochiului la furourile trandafirii ale vecinelor noastre, dintre care (în paranteză fie spus) cele mai multe nu erau nici prea tinere, nici prea atrăgătoare.

Vom traversa acum strada 13 Decembrie, pentru ca periplul nostru să se isprăvească la doamna Toma, în singura librărie a cartierului. Ea era principala noastră furnizoare de cărți și de aici mi-am procurat pentru prima dată un volum cu piese de Shakespeare, pe care (precoce şi din punctul ăsta de vedere, iar astăzi îmi vine să cred că această precocitate mă făcea pur și simplu ridicol) am început să le citesc de pe la șapte-opt ani. Cât înțelegeam din ele, asta-i o altă poveste… Tot de la doamna Toma tata mi-a cumpărat „O mie și una de nopți” în varianta lui Eusebiu Camilar, dar și primul număr din vestita „Bibliotecă pentru toți”: o carte mică și cu coperțile roșii – „Poezii” de Mihai Eminescu. Iar asta se întâmpla exact în 1960, când mă pregăteam s-o cam termin cu grădinița (eram în ultimul an) și să dau piept cu școala, care nu mi-a fost, nici ca elev, nici ca profesor, foarte dragă. O consider și astăzi o instituție de dresaj.

 

Fragment din volumul „Am fost un copil reuşit?” de Octavian Soviany, Editura Hyperliteratura, Bucureşti, 2018

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Octavian Soviany

Octavian Soviany

Născut in 1954, la Brașov, Octavian Soviany a debutat în 1983, la Editura Dacia, cu placheta de versuri „Ucenicia bătrânului alchimist”.
Scrie poezie, romane, piese de teatru și lucrări de critică literară. La Editura Cartea Românească a publicat volumele de versuri „Dilecta” (2006) și „Călcâiul lui Magellan” (2014), precum și romanele „Arhivele de la Monte Negro” (2011), „Viața lui Kostas Venetis” (2011), „Moartea lui Siegfried” (2015), „Năluca” (2016).

Scrie un comentariu