Poezie

am legat cu ață furnicile

am legat cu ață furnicile

                                         câtă derută într-o simplă operație de adunare
lipsa unui magnetism atroce
distruge tot

am legat cu ață furnicile
ca să le număr
le dau un număr de ordine
le memorez algebric
ele adunate fac ca timpul meu
să iasă afară de sub pământ și să circule
să se ridice în aer – și să se combine cu el
foarte toxic: o secundă – un atom

până la înălțimea mea de 1 metru 60 sau mai bine
am o coloană de furnici care tropăie
și vor să fugă în toate direcțiile

acum încep să mă joc
încerc să le hipnotizez cu privirea
– am văzut într-o zi pe Discovery indianul acela bătrân
care încerca să se plimbe prin vieți
– fac cu ele la fel
se așterne o ceață în care înfig mâna
mă simt ca un orb care caută să strângă ceva
într-un pumn
asta-i tot ce obțin de la niște furnici care dorm
ele fac să nu mai am controlul asupra ceasului la care privesc
hipnotizată acum eu

încep să număr ca să le trezesc

sunt încă vie și cărată pe picioarele lor.

 

ibraila

într-un poem
Plath se repara
nimerise orașul salvator și potcoava
eu am nimerit de la bun început
în orașul în care se trage în oameni
azi mai mult ca oricând
(și în care nu există nici măcar o potcoavă pe gard)
suntem întinși direct pe caldarâm
ni se deșurubează inimile
și sunt aruncate în hala vreunui combinat dezafectat
ni se scot ochii și se dau la pești
să se hrănească Dunărea cu ei
apoi suntem trimiși la plimbare – un fel de strigoi rușinați
ca să nu simțim prea mult
ca să nu vedem sala măcelarului
suntem expediați departe în lume
aici nu e loc decât pentru cei care te îngroapă de tot
de doctorii și de preoții lor

un loc în care salcâmii au murit și miroase a hoit
un loc în care toate utilajele sapă un mormânt
Ibraila – o cetate pe care nici Sebastian nici Istrati n-ar mai iubi-o

dimineața compania de salubritate străbate cu dricul orașul
și strânge leșurile
cu mătura și fărașul
apoi salută cu o mână la chipiu și cu doliu prefăcut primăria: Jawohl!

am un prieten care-a fost deportat în Italia
să-și cunoască tatăl (așa cum ne învăța istoria mamă pe vremuri)
rasa lui de om și toga de purpură! – pizza pe care o mânca împăratul Traian
în timpul celor două războaie romane
în fiecare zi o simte între dinți
cum trosnește

în străinătate
românii devin struți
bagă capul în pământ de multe ori
aici acasă e un azil de infirmi
în fiecare zi se castrează o parte din suflet
și rămânem sterili

când coboară fiii migratori ai acestui oraș
din mașini la înmormântări și la nunți uneori
și ciripesc ca niște păsări întoarse la cuibul distrus
o apă murdară poate Dunărea
se agită în ei
și se vede cum le curge din ochi.

 

 

cinepolitica

aceasta nu este o îmblânzire
e o capitulare
a speciei
din care mă trag

eu om mic de înălțime
făcându-mi pe tocul ușii cu creta
o mulțime de iluzii
adunând tot ce se poate aduna
din aer ca insectele într-o vară
și vărsând într-un stup
pentru ca să-mi fie bine
eu care am înțeles greșit mișcarea
și mi-am înscenat competiția ochiului
trompeta urechii
până când mi-au scos ochiul
mi-au găurit timpanul
și-am văzut și-am auzit cu o bombă nucleară
s-a dezlănțuit noul suflu în mine
cu fărădelegile cu crimele cu orgiile
cu orbirea și cu gândurile sticloase

așa că în singurul film posibil
sunt viu
și un șobolan se plimbă pe inima goală
și sunt amețit
așa că nu poate fi nicio eroare
că gustul sângelui
e asemănător vinului
astăzi.

 

blues

în această țară
mi-am nenorocit până și umbra
târăște un picior pe asfalt
umbra mea a început să șchiopăteze
mă târăște și pe mine sunt grea

și asta pentru că
a umbla legat la ochi
fără să vezi lumea
fără să vezi cuțitele strălucitoare
îndreptate spre tine
e și ăsta un păcat

să-ți vezi umbra într-o zi
într-o baltă de sânge
întinsă pe asfalt
și tu alături înțepenit
ca un câine

deci am greșit tot ce era important…

 

aici în savană

puținii oameni pe care îi cunosc
trăiesc din împrumuturi
au luat un zâmbet dintr-o reclamă la pastă de dinți
o îmbrățișare dintr-un film
o femeie dintr-o ilustrată
dorințele
de pe tabela electronică din gară
unde mișcarea este esențială
pentru că fiecare se agită cu gândul (la un drum)
cu gândul la potențialul râmelor la trupurile lor
elastice care odată tăiate se împart matematic egale
zbătându-se pentru aceeași identitate
și viză de tranzit

cuvintele pe care le dețin sunt din mai multe
sisteme solare
dintr-o copilărie uitată
de la televizorul deschis permanent
de la vecinul de bloc care vorbește prea tare

puținii oameni pe care îi cunosc
au o energie mută care îi trimite în toate
direcțiile deodată
și au aceeași problemă – în fond:
genele le pândesc ochii

puținii oameni pe care îi cunosc
au același profil și aceiași părinți
și sunt plini de linii trasate pe fețe
mie nu mi-a rămas decât să constat
că totul se împarte în prea multe
fragmente
și cu limba pe buze se închină cineva
pofticios.

 

soare şi negru

cât de aiurea poate fi
să te trezești dintr-un coșmar de război
pe străzile din Barcelona

azi noapte am interpretat un rol
pe străzile din cel de-Al Doilea
Război Mondial
fugeam și bombele îmi explodau
lângă picior
era fum sau era ceață
și-mi explodase și ciorapul de nailon
într-un loc pe o gleznă
și-a picurat din sângele meu toată noaptea
pe drum
ca în Hänsel și Gretel
știam că nu trebuie să se oprească
ca să mă pot întoarce acasă

și nu știu de ce când e război
vezi pământ peste tot
pământul se răscolește și iese
la suprafață
se revarsă și pe masă – așteptam
să se răcească în farfurie pământul
am suflat peste el ca și cum l-aș
învia
am gustat pământul cu o linguriță
așa cum guști zahărul
și nu era dulce
era amar

cât de aiurea poate fi
să te trezești dintr-un coșmar de război
pe străzile din Barcelona
unde țipă papagalii
pe un soare orbitor.

 

trebuia să mă bucur

mi se oferise o călătorie
o pereche de adidași
și o lupă să zăresc orizontul
dincolo de capul meu – un drum
cu multe destinații pe secundă
și multe stații diferite
mulți oameni înfipți ca stegulețele pe un traseu
prinși în nodurile unor orașe
rămânând singuri – ăștia fac cu mâna
oricui le trece prin față și apoi dispare
mie și altor milioane de oameni nu ni se zărea
nici măcar creștetul din iarba prea deasă
când treceam pe acolo
pornisem fără sens la un drum
ce-aș fi putut cunoaște
sau ce-aș fi putut înțelege în plus
din haina de piatră a unor castele
în care viața a mucegăit demult?

pe mine
până la urmă mă interesează mormintele
și furnicile lor
ar fi trebuit să fac o călătorie de plăcere
prin cimitirele tuturor morților
să miros spaima
transformată în cenușă îngropată în apă
după ce-a fost botezată cu apă întâi
ca să poată trăi

San Michele
e tot ce a produs vreodată Veneția
cu insula ei de castele
acolo dorm Stravinski și Ezra Pound
amețiți de apă ca de-un whisky turbat
am citit într-un ziar
că fug tot mai mulți venețieni
din oraș cu gondolele lor
în noiembrie când se inundă Veneția
rămân doar cei care tac
și câțiva turiști cu tobele mute.

Poeme din volumul „apgar 10” de Diana Corcan, Curtea Veche Publishing, 2018

 

Parteneriat media

Despre autor

Diana Corcan

Diana Corcan

Diana Corcan s-a născut la 6 decembrie 1969. A debutat relativ târziu, în 2007, cu volumul de poeme „Stăpânul lupanarului”. Au urmat alte patru volume de poeme: „Corabia pisicilor galbene”, 2008; „Tubaj cu şarpe”, 2010; „Poemul singur”, 2011; „Un fel de câine al universului mic”, 2013. Prezentă în antologiile „Din vadurile Chiralinei”, 2005, „Iz novije rumunske poezije” („Antologie de poezie nouă românească”), 2010, „Mai am un singur doors”, 2011.

Scrie un comentariu