Cronici

Anecdota istorică și moașa Vasilica

În noul său roman, „București, marea speranță”, Cristian Teodorescu ficționalizează cu succes evenimente istorice, personalități politice și culturale din timpul Primului Război Mondial și amintiri ale bunicilor din familie, rezultând un volum care se citește cu plăcere, interes și ușoară nostalgie.

Titlurile capitolelor-foileton atrag aproape jurnalistic atenția cititorului și anticipează cele două laturi ale prozei: cea serioasă, de frescă, atmosferă a Capitalei în primele decenii ale secolului XX, cu personalitățile culturale și politice, cu războiul și viața oamenilor; a doua latură este anecdotică, aproape de schița umoristică. Transcriu la întâmplare câteva dintre titluri: „Valetul domnului Marghiloman”, „Înlăcrimata damă Mița”, „Plimbarea lui Ionel Brătianu”, „Paraschiva poetului-jurnalist Arghezi”, „Audiența la rege”, „Cele două vise ale lui Ioan Slavici”, „Fotograful, regina și doamna ei de onoare”, „O scrisoare de la Mărășești”, „Atacul păduchilor lați”, ”Scandalul de la Capșa”, ”Curățenia de după război”, ”Cadoul lui Berthelot”, „Moruzov, Enescu și Zavaidoc”, „Cum o să fie țara?” etc. Cristian Teodorescu aduce laolaltă informații istorice verificabile și amintiri legate de viața familiei, de bunica Danielei, soția autorului. Asociază deci istoria mare și destinele individuale, din punctul de vedere al unei moașe sosite în regat din Ardeal, cu diplomă obținută la Budapesta. Chiar dacă naraţiunea se face la persoana a treia, perspectiva asupra lumii și asupra faptelor aparține, în mare parte, acestei femei, care ar putea fi comparată, mutatis mutandis, cu Vica Delcă din romanul Gabrielei Adameșteanu sau cu medicul din „Zilele regelui” de Filip Florian. Istoria este prezentată „la firul ierbii” sau, mai bine spus, în colbul și în mahalaua Capitalei, în proximitatea nașterilor, a bolilor intime și rușinoase din diferite budoare. Moașa Vasilica frecventează cu treburi femeiești familii din mahala și din lumea bună a Bucureștilor, de la Olga, secretara domnului Titu Maiorescu, până la doamnele de onoare ale reginei și o asistă la naștere chiar și pe nepoata prim-ministrului Brătianu. În timpul consultațiilor adună povești, clevetiri și informații fără să le colporteze, adaptându-se și înțelegând mersul războiului și al vieții. Este cea care aduce bani și bunuri în casă, fiindcă soțul, institutor cu serioasă școală și cultură clasică tot la Budapesta, nu își găsește un post de profesor în țara nouă în care sosise cu atâtea speranțe.

Istoria se face oricum peste capul cetățenilor, marile speranțe sunt adesea înșelate – aceasta pare să fie lecția tristă pe care o asimilează greu Tiberiu, soțul Vasilicăi, un personaj la intersecția realului cu livrescul, un intelectual ardelean ratat care ajunge orator de Cișmigiu și de Capșa, epuizat în discuții inutile cu alți „patrioți”, cum îi denumește, jumătate ironic, autorul.

Transcriu, pentru exemplificarea stilului narativ-telegrafic, cu detalii semnificative și cu detașare afectiv-anecdotică, din capitolul „O zi de doliu”: „Bătrânul domn Carp aflase din ziarele de dimineață că fostul lui prieten, Titu, murise cu o zi înainte. Când citise știrea, i se pusese un nod în gât. Nu-și mai dăduse de mulți ani bună ziua cu Maiorescu. (…) Ce zi nenorocită, n-ajungea că murise Titu, mai venea și omul lui Marghiloman să-l viziteze! Deputatul era asudat și grav. Venise să-i aducă la cunoștință că domnul Titu Maiorescu… Carp l-a întrerupt. Știa! (…) Domnul premier spera că se vor întâlni cu această tristă împrejurare la Cimitirul Bellu. Bătrânul Carp n-avea chef să se întâlnească cu Marghiloman la înmormântarea prietenului său Maiorescu. Așa că i-a spus deputatului: «De ce i-aș face lui Titu o politețe pe care nu mi-o va putea întoarce?» Trimisul lui Marghiloman s-a fâstâcit (…) Domnul Carp s-a îmbrăcat cu hainele pe care le purtase la moartea Regelui, apoi i-a spus în șoaptă răposatului său prieten mai întâi să-l odihnească Dumnezeu, iar atunci când, după calculele sale, Titu a fost vârât în groapă, i-a zis: «Să te ierte Dumnezeu, Titu». Și, cum nu mai avea lacrimi să-și plângă prietenul, l-a jelit ca bocitoarele de la țară, dar în șoaptă, întrebându-l unde se duce”.

Cristian Teodorescu, „București, marea speranță”, Editura Polirom, Iaşi, 2019, 284 p.

 

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu