Cartea săptămânii Literatura la feminin

„Anna cea smintită”

„Fie că ești frumos sau nu, îți supraviețuiesc,
îmi apropii de tine fața străină și te iert.”

(Anne Sexton, „Toți frumoșii mei”)

 

În 2019, la Editura Tracus Arte a apărut volumul „Poeme alese” de Anne Sexton, o antologie care cuprinde texte din toate cele zece volume ale poetei americane, într-o traducere foarte bună semnată de Diana Geacăr și Cătălina Matei. Deși deloc mediatizată, apariția volumului este, aș putea spune, un eveniment, în măsura în care Anne Sexton face parte din galeria celor mai importanți poeți ai secolului al XX-lea – o deschizătoare de drumuri, care a impus un stil confesiv dur, la firul ierbii, greu de egalat chiar și în prezent. Mai mult, structura antologiei apărute la Tracus Arte este una aparte, și asta pentru că nu începe cu poeme din primele volume ale lui Anne Sexton, ordinea cronologică fiind inversată. Mai întâi, avem o Anne Sexton resemnată, cea de dinaintea morții, apoi, pe măsură ce înaintăm în volum, descoperim o Anne Sexton revoltată, cinică, dură, crudă (mai ales cu ea însăși).

Un talent nativ, Anne Sexton, care a început să scrie poezie la îndemnul psihologului ei, s-a modelat, ca și Sylvia Plath, pe lângă Robert Lowell, unul dintre cei mai în vogă poeți americani de la jumătatea secolului XX. A câștigat repede admirația publicului, prin poemele apărute în „The New Yorker”, „Harper’s Magazine” și „Saturday Review”, iar în 1967, volumul „Live or Die” a fost răsplătit cu Premiul Pulitzer pentru poezie. Nimic din toate astea, însă, nu a mulțumit-o pe Anne Sexton, care, în 1974, la numai 45 de ani, se sinucide, așa cum a făcut-o și prietena sa, Sylvia Plath, lăsând în urma ei doi copii și o serioasă operă poetică, dintre care două volume au apărut postum. Bineînțeles, controversele nu au ocolit-o, iar cea care a avut cel mai mare ecou a fost făcută publică în anii ’90 de fiica cea mare a poetei, Linda Gray Sexton, care a mărturisit că ar fi fost abuzată sexual de mama ei. Scandalul a afectat, după cum era și de așteptat, receptarea poeziei lui Anne Sexton, poetă care a fost un model pentru multe scriitoare, mai ales pentru cele care militau pentru drepturile femeii. În acest punct, dezbaterea a luat o turnură etică: în ce măsură te mai poți raporta la opera unei scriitoare care și-a abuzat copiii? Nu voi insista asupra acestui episod din viața lui Sexton, foarte grav de altfel. Literatura și etica nu s-au împăcat niciodată (se știe – păcatele artiștilor sunt multe și grave, iar asta nu e o scuză, e un fapt!), iar amestecul lor nu ține decât de perspectiva pe care și-o asumă fiecare dintre noi. Însăși Linda Gray Sexton, în ciuda traumelor prin care a trecut, se ocupă în continuare de opera mamei sale.

Poezia lui Anne Sexton este, într-adevăr, un colos care umbrește totul în jurul lui. Directă, dură, frustă, necruțătoare, este tipul de poezie căruia cu greu îi reziști. Ți se vâră pe sub piele, îți pătrunde carnea, îți atinge toți nervii, te sfredelește fără milă până în măduva oaselor. „Anna cea smintită” nu se lasă până nu te doboară cu durerile ei, cu strigătele ei disperate, cu viața ei în care fiecare secundă pare contaminată de un virus mortal. Ea este femeia veșnic nemulțumită, veșnic îndurerată, al cărei unic companion este disperarea: „Disperare,/ nu-mi place de tine./ Nu te potrivești cu hainele și cu țigările mele./ De ce te așezi aici, mare cât un tanc/ cu tunul ațintit spre-o jumătate de viață?/ N-ai putea să plutești spre un copac,/ în loc să mi te așezi aici, la rădăcină,/ dându-mă afară din viața pe care am trăit-o,/ când, de fapt, pântecul meu e de vină?// Bine!/ Te iau cu mine în călătoria/ în care, vreme de mulți ani,/ brațele mi-au fost tăcute.” („Disperare”, traducere de Diana Geacăr) „Floare cărnoasă” a iubirii, „floare bizară”, disperarea este somatizată, iar suferința produsă de ea pare veșnică – „floarea bizară” nu se lasă distrusă, extirpată: „Încerc să o îndepărtez cu forța./ Înghit pietre./ De trei ori am înghițit fiole subțiri/ cu oase încrucișate pe ele./ Dar ea prosperă în soluția asta lichidă./ Aprind bețe de chibrit și mi le bag în gură,/ dinții mi se topesc, dar frunzișul șuieră./ Îmi beau sângele de la încheieturi,/ dar lujerul ei se strecoară afară ca o brățară./ Ar putea unul dintre paznicii mei să ia mașina de tuns iarba/ și s-o taie dacă m-aș întoarce pe dos și aș sta așa o oră?/ Această floare cărnoasă, devenită gard viu,/ m-a doborât./ Se pare că amândouă suntem imposibil de omorât”. („Planta iubirii”, traducere de Diana Geacăr)

Poezia lui Anne Sexton nu este una a vieții – nici nu avea cum! –, ci una a morții. Sinuciderea este singura opțiune viabilă atunci când labirintul suferinței, al depresiilor și nevrozelor, pare fără sfârșit. Prima care a făcut pasul spre moarte a fost, însă, Sylvia Plath, în 1963. Ca o paranteză, biografiile celor două poete sunt, de altfel, foarte asemănătoare. Deloc surprinzător, așadar, că în volumul „Trăiește sau mori”, din 1966, Anne Sexton include și poemul „Moartea Sylviei”, o elegie în onoarea mai tinerei sale prietene care a avut curajul (sau nebunia, ar spune foarte mulți) de a face pasul decisiv, ultim, în lupta cu suferința. Golul lăsat de Sylvia, care s-a grăbit spre moarte cu viteza unui bolid condus de un șofer sinucigaș, este iremediabil. Tonul evocării amintește de lamentația lui Ahile după moartea lui Patrocle: „Hoațo! –/ cum te-ai târât,/ cum te-ai târât pe furiș/ spre moartea pe care eu mi-o doream de-atâta vreme,/ cu lăcomie,// moartea despre care amândouă spuneam că am uitat-o/ dar o purtam la pieptul costeliv,// cea despre care vorbeam adesea în Boston, când/ goleam trei pahare de martini sec,// moartea care povestea despre terapeuți și tratamente,/ moartea care vorbea ca o mireasă cu un plan secret,// moartea în cinstea căreia beam,/ în cinstea motivului său și apoi a actului tainic?/ […] Și o spun/ cu brațele întinse spre locul tău de piatră:// ce este moartea ta/ dacă nu o haină veche// sau o aluniță care a căzut/ de pe unul din poemele tale?// (O, prietenă,/ chiar dacă luna arată rău,/ regele a dispărut/ și regina și-a ieșit din minți,/ chefliul trebuie să cânte!)// O, micuță mamă,/ și tu!/ O, ducesă caraghioasă!/ O, lucru bălai!”. („Moartea Sylviei”, traducere de Diana Geacăr)

Anne Sexton și-a jucat foarte bine pe scena vieții rolul de „Anna cea smintită”, dar „sminteala” ei poetică nu a fost o sminteală, ci talent pur, trăire intensă, curaj nebun. Tot ea, poeta și femeia, și-a făcut cea mai bună descriere, cu care și închei aceste rânduri despre Anne Sexton: „Probably I am a fool… most poets are fools… but for some reason I love faith, but have none”. („Anne Sexton: A Self-Portrait in Letters”)

Anne Sexton, „Poeme alese”, traducere de Diana Geacăr și Cătălina Matei, Editura Tracus Arte, București, 2019

 

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu