Atelier Literatura la feminin

Anticamera

Mirosul mochetei era înţepător. Probabil fusese curăţată cu un produs despre care se presupune că, dacă îţi zăpăceşte simţul olfactiv, atunci îţi garantează ideea de imaculat, de perfecţiune. Era o obsesie recentă a firmelor, oriunde mergea, era întâmpinat de mirosuri aprige, de cele mai multe ori provenind de la deodorantele pentru interior. Pentru câteva secunde, cel puţin, stătea lovit ca de fulger, uita ce căuta acolo, îi trebuia timp ca să se adune, să se repoziţioneze în acel spaţiu, de regulă anticamera unui birou aşa-zis important. Pleca păstrând în nări mirosul ameţitor care îşi îndeplinise misiunea, mai făcuse o victimă.

Mocheta era verde, un verde artificial, electric. În toate colţurile încăperii fuseseră plasate ghivece mari cu plante, fără flori, având doar frunze lungi şi ascuţite, ca nişte săbii, mai degrabă ameninţătoare decât relaxante.

Secretara pianota la calculator, imperturbabilă. Alte secretare vorbeau întruna la telefon sau se fâţâiau de colo-colo, dar aceasta părea că nici nu respiră. Avea acelaşi look de gheişă pe care îl aveau multe dintre femeile tinere de azi: cu sprâncene tatuate, machiate abundent, cu o coafură impecabilă dar pretenţioasă, de parcă ar fi fost seara, la Operă. Ce era dincolo de masca aceasta, creată şi întreţinută cu un efort considerabil? Cu siguranţă era ceva, o aspiraţie nepotrivită, un vid care căuta să fie copleşit cu orice, o plictiseală care încă nu se acrise.

Se întrebă ce o să se întâmple dacă o să se ridice din fotoliu şi o să se ducă spre peretele-fereastră. Ar fi vrut să vadă strada. Dacă o să se mişte brusc, poate că secretara o să tresară şi o să-l urmărească speriată cu privirea, imaginându-şi că va face un gest aiurea. Dacă o să se mişte încet, îi va lua timp să întoarcă ochii spre el, eventual îl va întreba cu o voce „profesională” dacă îl poate ajuta cu ceva.

Îşi întinse picioarele, pentru că îi înţepeniseră genunchii, şi respiră adânc. Era o linişte perfectă. În orice anticameră de felul acesta se aude un ceas ori un CD cu muzică ambientală, ori sună des telefonul. Aici, în mod bizar, nu suna telefonul. Sunase o singură dată, imediat ce ajunsese el, iar secretara răspunsese cu o voce şoptită, de parcă ar fi verificat cu cel de la capătul firului datele esenţiale ale unei operaţiuni secrete. În multe birouri văzuse asta: ca să-şi dea importanţă, oamenii vorbeau la telefon cu un aer „mort”, ascultau ce li se spunea de parcă ar fi ascultat liniştea, nu păreau că înregistrează vreo informaţie şi, din când în când, spuneau încet câte un cuvânt sau o frază foarte scurtă şi sibilinică. Se uita la ei şi îi găsea de un penibil imens. Îşi imagina cum ar reacţiona dacă, chiar în clipa aceea, un medic le-ar fi spus că au o tumoră malignă şi că mai au de trăit câteva luni. Probabil că ochii li s-ar fi umplut de disperare, ar fi tremurat, ar fi ţipat, ar fi plâns, ar fi aruncat aiurea cu obiectele din jur, ce spectacol de viaţă.

Se ridică alene şi porni spre peretele-fereastră. Secretara pianota, concentrată la ecranul laptopului. Privi mai întâi în zare şi se trezi gândind că în oraşul acela nu există absolut nici un risc să vadă venind spre el un avion kamikaze. De regulă,  ştia cum arată din exterior peretele-fereastră al unei clădiri înalte şi, de ani de zile, asocia imaginea lui cu aceea a unui avion care se năpusteşte şi rămâne fixat în clădire. Văzuse de prea multe ori filmările cu atacurile de la World Trade Center.

Privi apoi spre stradă şi se întrebă dacă, de la alt etaj al clădirii, mai era cineva care să facă acelaşi lucru ca şi el, exact în acelaşi timp. La semafor, o fetiţă în mantou roşu ţopăia, ţinută de mână de o femeie tânără. Şirul de maşini se unduia ca un şarpe, urmând meandrele şoselei aflate etern în reparaţie. Un taximetrist fuma, rezemat de maşină, un câine fugea bezmetic, cu coada pleoştită, un homeless căuta într-un tomberon.

Închise ochii şi îşi imagină că se află pe plaja de la Sandymount. Era o zi răcoroasă, poate 17 grade, aşa era adesea vara pe insula aceea. Bătea vântul chiar dacă era soare, iar el era uşor bronzat de la soarele mai generos din zilele precedente. Să-ţi ardă soarele obrajii şi, în acelaşi timp, să-ţi taie vântul rece faţa – în Irlanda e un lucru obişnuit.

Plaja de la Sandymount era pustie, lumea era la serviciu, un tip atletic făcea jogging, două doamne în vârstă se plimbau agale, braţ la braţ. Era zi de reflux şi marea era departe, la orizont. El înainta, depărtându-se de ţărm tot mai mult, ocolind peticele de apă, uneori mici, rotunde, alteori mai alungite şi mai adânci, începu să culeagă scoici, apoi le aruncă şi îşi şterse mâinile cu un şerveţel. Mirosea a sare şi aerul era curat şi rece ca pe vârful muntelui.

Oamenii care trăiesc la malul unei mări nordice sunt mai singuratici şi mai profunzi decât ceilalţi. Cum să nu fii astfel când trăieşti lângă o plajă infinită, care la reflux devine o întindere între apă şi pământ, fără să mai fie nici apă şi nici pământ, cu nori care-şi schimbă forma văzând cu ochii, nori care aleargă pur şi simplu pe cer şi pe care, dacă-i fixezi prea mult cu privirea, ameţeşti. Norii de deasupra mărilor nordice sunt nişte uriaşi imprevizibili, iar albastrul cerului e mai albastru decât pe continent, şi iarba e de o mie de ori mai verde decât în vechea Europă.

A vrut să strige un nume, dar buzele i-au rămas lipite. Într-un asemenea peisaj, te simţi brusc mut. Te cuprinde frigul şi te întorci spre ţărm. Trebuie neapărat să intri undeva, să bei ceva cald.

-Puteţi intra acum, sunteţi aşteptat, o auzi pe secretară.

Îi zâmbi, îi mulţumi şi se îndreptă ferm spre ieşire. Pantofii i se afundau în mocheta verde-crud, verde neverosimil.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

1 comentariu

  • Un decor. Un personaj despre care nu stim nimic. Un text de o sensibilitate si o delicatete care ne lasa impresia ca incepem sa ne imprietenim. Ne intriga, vrem sa-l cunoastem mai bine, vrem ca povestea sa nu se termine aici.

Scrie un comentariu