Cartea săptămânii

Antoine Compagnon evocîndu-l pe Roland Barthes

Anul 2015 a fost – în Franţa – anul Centenarului Barthes, prilej cu care Antoine Compagnon, profesor la Collège de France şi discipol al lui Roland Barthes, a publicat la Gallimard volumul evocator „L’Âge des lettres“, o impresionantă confesiune şi reconstituire de epocă, cu accent pe anii ’70 parizieni, rive gauche, Boulevard Saint-German-des-Prés, bistrourile frecventate de Barthes, cele în care se întîlneau săptămînal ş.a.m.d. Recitind scrisorile primite de la Roland Barthes, în urmă cu peste 30 de ani – pe care le-a predat, de altfel, Bibliotecii Naţionale a Franţei (BNF) –, Antoine Compagnon scrie, aşadar, această evocare cu vii accente biografice.

Scrisorile vechi de 35 de ani, redescoperite într-o cutie de pantofi, ţin de o altă epocă, una în care se scriau zilnic bilete şi epistole (altfel spus „l’âge des lettres“), iar textele se băteau la maşină (v. secvenţa primirii în dar de la Barthes a unei maşini de scris Olivetti, ca simbol al lansării lui pe drumul scrisului, al literelor), şi ele dau seamă despre relaţia de prietenie („prietenie amoroasă“?) dintre un tînăr de 25 de ani, student la Politehnică, şi un profesor de literatură cu 35 de ani mai în vîrstă decît el. Sînt anii care-l convertesc pe Compagnon la o carieră literară şi apoi (imediat după moartea lui Barthes) universitară. De altfel, termenul „lettres“ din titlul cărţii joacă pe acest dublu sens al lui: „scrisori“, respectiv „litere“.

Text fără departajări pe capitole, ci doar pe secvenţe, urmînd calea memoriei proustiene, în funcţie de diverşi declanşatori, „L’Âge des lettres“ este o evocare „mai mult sau mai puţin sinceră“ (zice autorul undeva), un text clasic şi modern în acelaşi timp, sau antimodern – cu termenul teoretic al lui Compagnon –, în care autorul – făcînd un portret memorabil lui Barthes – reface propriul traseu formator şi de maturizare. Cartea surprinde – în diverse tonalităţi, de la afecţiune la melancolie ori ironie – evoluţia prieteniei lor în cei cîţiva ani, ultimii ani ai lui Barthes, în care l-a cunoscut şi i-a urmat seminariile la École Pratique des Hautes Études şi apoi la Collège de France.

Barthes este, în epocă, pentru Compagnon, un „maître“, dar nu în sensul de „maître à penser“, ci de „maître d’atelier, maître ouvrier, maître artisan ou maître compagnon“ (sic!); Compagnon îşi face ucenicia, învaţă meserie în preajma acestui maestru artizan. De la el învaţă modestia („ne pas fanfaronner“) şi conştiinţa faptului că o carte reuşită nu reprezintă în nici un fel o garanţie în privinţa celor ce vor urma (Barthes însuşi se afla deseori în pană în privinţa scrisului, apelînd la metoda fişelor de lucru, menite să-l scoată din impas). „Faptul de a-l fi văzut pe Roland la lucru m-a marcat pentru totdeauna“, notează Compagnon. Barthes a fost „un scriitor de circumstanţă“, pentru că majoritatea textelor sale răspund unor comenzi, unor solicitări exterioare; singura carte care „i s-a impus ca o necesitate“ este „Fragments d’un discours amoureux“ (la scrierea căreia Compagnon a asistat, pe parcursul schimbului epistolar): „Arta unui scriitor ca Roland este aceea a unui strateg: ea constă în a şti să profiţi de circumstanţă, să prinzi ocazia, ceea ce se numeşte kairos, noţiune despre care vorbeam adesea împreună. În cadrul generaţiei sale, Roland a fost remarcabil prin perspicacitatea lui, prin acest fler (nez) care e graţia scriitorului. (…) dar nu există hazard fericit fără arta de a-l recunoaşte. Roland era dintre aceia care presimţeau cel mai bine mişcarea“ (trad. mea, A.D.).

Spre deosebire de „flerul“ avangardist al maestrului său – mereu pe val, în avangarda celor mai noi teorii, de unde şi importanţa lui covîrşitoare pentru teoria secolului al XX-lea –, discipolul său dă dovadă de un temperament mai „aşezat“, înclinat către continuitate şi repetiţie. El va evolua într-o direcţie mai conservatoare şi mai academică decît Barthes, de unde şi obsesia infidelităţii, teama de trădare a mentorului (Compagnon îl visează adesea pe Barthes, iar în vise îl asigură de fidelitatea lui). Spre deosebire de Barthes, adept al fragmentarului, al instantaneului, Compagnon mărturiseşte convingerea că „lucrurile care contează se repetă, că ele nu sînt niciodată atît de fugare încît să trebuiască să le prinzi din zbor, să le prinzi în ace ca pe fluturi“ (trad. mea, A.D.). De altfel, în cunoscuta lui carte de teorie şi istorie literară „Antimodernii[1], Compagnon îl prezintă pe Barthes drept un… antimodern, ataşat de Proust (la bătrîneţe, Barthes e interesat de Proust, ţine o conferinţă despre el) şi de Montaigne (vasul pe care moare tatăl lui Barthes, în război, se numeşte Montaigne – face autorul o asociere).

Compagnon nu ocoleşte, evident, nici subiectul homosexualităţii lui Barthes, al anturajelor sale diverse, al vulnerabilităţilor sale după moartea mamei, în doliul prelungit din care nu-şi va mai reveni niciodată. Relaţia celor doi – maestru şi discipol – este şi ea una pusă sub semnul unei „prietenii amoroase“, cum spun francezii. În orice caz, în calitate de „amator“ de Barthes (nu profesionist, cum zice el), Antoine Compagnon ne oferă, în „L’Âge des lettres“, un portret memorabil al lui Roland Barthes, şi o splendidă reconstituire a anilor ’70 parizieni.

 

Antoine Compagnon, „L’Âge des lettres“, Éditions Gallimard, Paris, 2015, 168 p.

[1] „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes“ de Antoine Compagnon, traducere din franceză de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu, Editura Art, 2008

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu