Literatura la feminin Cronici

Apocalipsa de un secol

Svetlana Aleksievici  s-a născut în 1948, în vestul Ucrainei, dintr-un tată bielorus şi o mamă ucraineană. Studiază jurnalistica, iar prima ei carte, despre oameni care au fost obligaţi să îşi părăsească locul de baştină, a fost retrasă de autorităţi din librării. A doua carte se numeşte „Războiul nu are chip de femeie” (1985) şi cuprinde interviuri cu femei care au luptat în Armata Roşie în Al Doilea Război Mondial. În 1990 publică „Băieţii din zinc”, cu mărturii ale militarilor sovietici care au participat din partea URSS la războiul din Afganistan. Iar în 1997 publică „Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor”. Scriitoarea trăieşte o vreme în Italia, Germania, Spania şi Suedia, apoi se întoarce la Minsk, în 2011.

În 2015 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură, pentru „scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre”. Cărţile sale, de non-ficţiune, sunt nişte mărturii zguduitoare despre război şi Gulag, despre dezastrul nuclear de la Cernobîl, ca şi despre perioada economiei de piaţă din anii ’90 şi chiar până în prezent, autoarea operând o selecţie foarte inspirată dintr-o multitudine de confesiuni a sute de oameni de vârste şi nivele de educaţie diferite. Înregistrează, triază şi compune apoi, asamblând, o foarte amplă poveste dintr-o multitudine de poveşti mai mici, individuale.

În 2013 obţine Premiul Médicis pentru volumul „Sfârşitul omului roşu”, tradus în româneşte în 2016, de către Luana Schidu, la Editura Humanitas, sub titlul „Vremuri second-hand”.

Scriitoarea oferă, în această carte, un tablou complex de viaţă, pe mai multe decenii, din zeci de poveşti ale unor oameni, fie că sunt ruşi sau ucraineni, abhazi sau de alte naţii din fosta URSS.

Un numitor comun îţi dă fiori, ca cititor: majoritatea regretă vremea URSS-ului, în care nu văd – azi! – un imperiu, ci o ţară măreaţă şi puternică. Toţi recunosc că au cunoscut frustrări materiale foarte importante, nu se plâng de lipsa libertăţii de gândire şi expresie, au nostalgia tinereţii lor, în care au construit, cu mâinile lor, socialismul, muncind din greu. Nu individul contează pentru ei, ci colectivitatea. Reproduc clişee ale discursului propagandistic comunist cu o convingere care te lasă perplex, în zilele noastre. Cei care au trecut prin lagăre de muncă, au suportat umilinţe, sărăcie şi nedreptăţi trec peste toate în numele idealului care le-a fost impus: edificarea unei „noi lumi”. Aproape toţi îl evocă pe Lenin ca pe un zeu. Sunt oameni care, începând cu anii ’60, încep să critice situaţia, între cunoscuţi, dar asta se petrece mereu în bucătărie, loc domestic care permite discuţii destul de inofensive, în fond.

Perioada „perestroikăi” şi a „glasnost-ului”, iniţiată de Mihail Gorbaciov în anii ’80, e văzută în prezent ca începutul tuturor relelor. Cei mai mulţi îl consideră pe cel care a vrut să reformeze sistemul comunist drept agent american. Iar puciul eşuat din 1991, ca şi regimul lui Boris Elţîn care i-a urmat, e pentru majoritatea dărâmarea tuturor lucrurilor bune din viaţa lor de până atunci, ca şi a iluziilor. Societatea de consum care apare atunci, în anii ’90, e văzută ca demonică, nu doar pentru că aduce domnia banului, dar şi pentru că distruge marea „patrie” care a fost URSS-ul. Se simt lezaţi în demnitatea lor înainte de a se simţi speriaţi pentru că îşi pierd locurile de muncă, oameni cu diplome universitare ajung să facă bişniţă ca să supravieţuiască, în fine, răsturnarea socială e percepută ca o pierdere a sufletului slav, deci a identităţii lor profunde.

Sunt nenumărate poveşti de viaţă pe care le citeşti cu sufletul la gură, enorm de multă suferinţă şi detalii atroce despre traume care nu pot fi imaginate de ficţiune. În faţa mărturiilor din cartea Svetlanei Aleksievici, ficţiunea dă faliment. Complet. Nimeni nu ar fi putut să imagineze poveşti de viaţă ca acelea pe care le înregistrează scriitoarea. Ele depun mărturie în modul cel mai credibil cu putinţă despre cum un popor a traversat, începând cu anii ’30, prin Al Doilea Război Mondial şi stalinism, practic un secol de dictatură şi războaie felurite, într-o înşiruire de tragedii care sfidează orice norme de umanitate.

De la un punct încolo, cititorul, chiar dacă provine dintr-o ţară care a cunoscut comunismul, nu se mai identifică cu ororile pe care le citeşte. Ceea ce s-a întâmplat în URSS a durat şi mai mult decât în orice altă ţară din Europa de Est, dar a fost şi incredibil mai dur. La experienţele specifice totalitarismului comunist se adaugă tragedii colective ale popoarelor din fostele republici ale URSS, care ies, una câte una, din fostul imperiu şi cunosc adevărate bolgii.

Ceea ce-l deranjează pe cititor, de la un moment încolo, este faptul că cei care se confesează au în comun o resemnare în faţa sorţii care seamănă însă, de data asta, cu ceva din ficţiune, seamănă cu fatalismul unor personaje din Cehov sau Dostoievski. Resemnare în faţa abuzului, a intolerabilului şi o concepţie asupra suferinţei care sunt specifice ruşilor şi în care nu cred că se recunosc alte naţii. Una dintre persoanele intervievate o recunoaşte, de altfel, înnobilând-o: „Pentru noi, suferinţa este «lupta personală», «calea către mântuire»”.

Un fost personaj activ al autorităţilor îi spune cuiva, la beţie: „Omului nostru nu trebuie să-i dăm libertate. Se pişă pe ea. Ai priceput? (…) Toţi guralivii ăştia ar trebui mânaţi în cătuşe la muncă grea. Cu târnăcopul în mână. Teroarea e necesară. Fără teroare totul se prăbuşeşte într-o clipă”.

Din părerea altuia reiese existenţa unei structuri afective aparte, caracteristică ruşilor: „Rusul are nevoie de o idee care să-i îngheţe sângele în vine şi să-i dea fiori pe şira spinării”.

Nu e posibil să rezumi o carte pe care ai putea-o numi enciclopedia terorii asumate. Svetlana Aleksievici a produs un document extrem de preţios. Secolul al XX-lea a fost, pentru milioane de oameni din URSS, o poveste apocaliptică. Nu e posibil să înţelegi felul în care au trăit aceşti oameni, care enumeră orori dar şi bucurii simple, animaţi de un suflu al acceptării Răului care e complet străin de mentalităţile occidentale. Este o lume aparte, care te revoltă, te face să plângi, să strigi de furie, să taci mut, să deznădăjduieşti. Cartea pune în lumină tocmai această excepţie rusească.

 

Svetlana Aleksievici, „Vremuri second-hand”, traducere de Luana Schidu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016

Advertisements


Despre autor

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghițeanu

Serenela Ghiţeanu a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti în 1994. Master de Studii culturale franceze tot la Universitatea din Bucureşti, în 1996. Doctorat în Literatura franceză modernă la Université Bretagne-Sud din Franţa, în 2009. Lucrează la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti din 1996, unde este conferenţiar universitar din 2014. Predă cursurile de Literatură franceză a secolului XX, Cultură şi civilizaţie franceză, Literatură franceză contemporană, Literatura exilului românesc. Volume în limba franceză: „Marguerite Duras ou le goût du vertige”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016; „Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d’identité”, Presa Universitară Clujeană, 2013; „Sylvie Germain. La Grâce et la Chute”, Editura Institutului European, Iaşi, 2010. Volume în limba românã: „Ora de citit”, Editura Alfa, Iaşi, 2011, „A doua oră de citit”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015. Este co-autoare a volumului „Scriitorul, cenzura şi Securitatea. Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi”, Ed. All, Bucureşti, 2009.
Serenela Ghiţeanu a publicat cronici de carte, între 2003 şi 2011, în Timpul, Revista 22, Jurnalul literar, Luceafărul, Contrafort, Convorbiri literare, suplimentul Aldine – România liberă, Observator cultural.
A făcut publicistică în ziarul Cotidianul, între decembrie 2016-mai 2017.

Scrie un comentariu