Actualitate Atelier

Arşiţa (fragment)

41.

Mintea mea este o capcană, viața mea este o minciună, ies de cinci ori pe noapte la nonstop să-mi cumpăr calmante. Pentru că eu nu beau, eu nu fumez, eu nu mint. Am plâns de atâtea ori doar gândindu-mă la tine și la inima mea pe care o ții acoperită sub inima ta. Și m-am gândit și la inima ta, mai mică decât inima mea, dar care o poate ține pe-a mea și-o poate uda cu lacrimi, să crească, chiar și când ea e cea care trebuia arsă. Sau trebuia lăsată să moară cumva. Mă tot gândesc la inima ta și la umbra de inimă a mea și m-aș ucide, aș vrea mâna ta să împrăștie pe pereți ce a mai rămas din inima asta a mea. Și m-aș bucura. Aș fi fericit, aș juisa, aș spune s-a făcut dreptate, nenorocitul o merita. Dă-mi, te rog, inima ta. Să sfâșie inima mea. Să frece podeaua cu ea, să-i rupă ficatul, să-i dea la gioale, să se cace pe ea când își dă ultima suflare, să o lege cu scotch de saltea și să o bată cu o curea, să îi fută un picior în ochi când spune că nu știe nimic și nu e de vină ea, să o tranșeze în o mie de bucățele și să le trimită cinic prin curier cui zice că vrea. Dar inima pe bună dreptate va spune că nu, nu e ea, e doar mintea asta de căcat a mea. Peste mintea asta bolnavă vreau mâna ta, vreau să scormonească prin ea, vreau să ia un satâr și să facă porții mici din ea, să o împartă în zone artistice și în zone mistice, vreau să scoată la iveală și să arunce, vreau să rupă și să vindece, vreau să-și facă dreptate, să ucidă toate faptele necugetate, toate spaimele și neliniștile neconsumate, toate superputerile imaginate. Vreau mâna ta să îmi scot inima cu ea și să mă uit la ea și să o scuip și să îi spun cât e de rahat. Da, asta aș vrea, dar mâna ta e prea blândă pentru furia mea. Mâna ta vindecă și iartă și vrea altceva. Așa că voi folosi mâna mea cu toată furia și neputința din ea. Și am scos deja inima. Și e goală și plină de riduri. Mă uit cu milă la ea. E tot ce a mai rămas din inima asta a mea. Și-o calc în picioare și-o bat. Și bate și ea. Pentru că se uită la tine și tu te uiți încă la ea. Mintea mea este o capcană, viața mea din ultimii ani a fost o minciună, ies de cinci ori pe noapte la nonstop să-mi cumpăr țigări, pentru că eu beau și fumez și nu mint.

Doctorul s-a trezit din coșmar transpirat. Izabella dormea cu capul pe pieptul lui, pe canapea. Teofil dormea pe jos, pe covor. Copiii erau în dormitor.

Una dintre bretelele rochiei Izabellei era căzută și i se vedea jumătate de sân. Sânii ei erau mari și plini, lăptoși la culoare și miros, pregătiți să hrănească o nouă viață. Pentru o clipă, doctorul avu intenția de a-și întinde mâna spre ei, pentru o clipă avu senzația de excitare. Dar îi trecu imediat. De cel puțin jumătate de an era impotent. Gândul la sex îl oripila. De fiecare dată când încerca să facă sex, îi reveneau în minte imaginile femeilor violate de colegii și superiorii lui în război. Violuri la care trebuia să asiste. Femei pe care pe urmă le îngrijea medical, nu pentru că i-o cerea cineva, ci pentru că asta îi cerea conștiința. Atunci și acolo a început să bea în exces. De asta l-au și trimis acasă. Dacă ar fi știut, ar fi început să bea mai devreme. Abuzuri oribile care îl făcuseră să se scârbească de orice atingere cu sens sexual. Chiar și din partea soției lui. Îi ridică breteaua și închise ochii din nou.

42.

O să mă întorc curând pentru totdeauna la voi. Nu o pot face acum doar pentru că aici țipetele și isteria continuă. Viața voastră nu ar fi mai fericită aici. E bine că sunteți unde sunteți. Știu că nu înțelegeți acum, nici nu ați avea cum, dar nu v-am abandonat, doar am ales o soluție pentru scăpat, nu, nu am plecat, deși pare că m-am îndepărtat, m-am auto-eliminat, pentru ca voi să aveți o șansă să ieșiți din sat, dar nu m-am îndepărtat. Sunt aici cu tot ce mai e bun în mine, sunt aici cu tot ce mai poate ține. Sunt aici pentru oricând ați avea orice nevoi. Nu, nu am plecat, nu v-am abandonat, nici măcar nu m-am îndepărtat, nimeni și nimic nu poate opri dragostea mea, care încearcă să vă stea alăturea, să vă protejeze, să vă dea, să adune toți inorogii de catifea într-o putere care nu e a mea, dar e pentru voi. Nu m-am îndepărtat, nu am plecat, doar am eliminat ce era de eliminat, eu eram de eliminat, ca voi să creșteți frumoși și cuminți, deși fără părinți, ca voi să aveți din mine doar amintirile bune și senine, să nu îmi vedeți neputința și suferința să nu se răsfrângă asupra voastră. Să nu creșteți în ură nefastă. Nu am plecat, am rămas, pentru voi.

Viorica s-a trezit din vis țipând. Lângă ea, Marcu dormea agitat. Amândoi o visau pe mama lor. Nu aveau același vis, dar Viorica nu avea de unde să știe asta. L-a învelit pe Marcu cu pătura și s-a tras mai aproape de el, luându-l în brațe și dându-l la o parte pe Aleoșa care dormea ca un pașă. Motanul s-a ridicat nemulțumit, a sărit pe podea și s-a făcut nevăzut.

Nu mai putea să adoarmă la loc. Poate că nu era totuși o idee prea bună să fugă din nou peste munte, poate că mama lor făcuse alegerea cea mai bună pentru ei.

Ninsoarea se oprise și geamurile erau acoperite de flori de gheață. Le-a privit fascinată câteva minute bune înainte să izbucnească în plâns.

43.

Tot ce-am vrut să facem părea formidabil, tot ce-am crezut, ce ne imaginam. Liniștea din piept, lumina dintre câteva sute de mii de neuroni. Suficient. Micile și eternele și insuficientele sclipiri de moment, micile și neputincioasele dar atât de consistentele decizii de moment ne-au făcut de nedespărțit. Melancolia e o substanță a neființei, melancolia e lichidul care unge rotițele neputinței, melancolia nu își dorește nimic, nu există în sine, e ceva creat de glandele noastre endocrine. E neputință, e lipsă de curaj, e ca un garaj uriaș, abandonat, unde ai toate uneltele pentru a repara, dar ți se par de căcat. Unde e cinstea ta, unde e onoarea, unde e liniștea ta? Unde e dragostea ta, unde e pajiștea pe care te vei plimba, unde e apa proaspătă din care vei bea? Unde e inima ta, unde e viața ta? Nu în imaginea asta a ta. Tot ce-am crezut și am vrut să spunem părea formidabil. Unde e tinerețea ta? Unde e prospețimea ta? De ce stai aici așteptând inevitabilul fără să faci ceva?

Teofil s-a trezit, s-a ridicat de pe covor și s-a dus la bucătărie să bea apă. Doctorul și Izabella dormeau pe canapea. Din dormitor, se auzeau scâncete. Cineva plângea. A vrut să apese pe clanță și să intre, dar apoi s-a răzgândit. Ce putea să le spună copiilor acelora? Ce mai avea de spus? Ce speranțe să le dea când nici el nu avea vreuna în afară de subpământă? Mai bine să îi lase în pace. S-a dus la baie și a vomat. Nu îi era rău de la ceva anume, îi era frică. Nu mai simțise de mult sentimentul acesta. Nu cât Dumnezeu fusese mereu atât de aproape de el. Cum putea să simtă frică avându-l pe Hristos lângă el? Dar acum ceva se întâmplase. Se îndepărtase, oare? S-a apropiat de geamul din bucătărie și cu mâneca a șters florile de gheață și s-a uitat afară. Era liniște. O liniște nefirească, mai înspăimântătoare decât orice mortieră. Unde era prospețimea lui, tinerețea lui? Nu, el nu visase, pe el îl certase fata dracului.

Fragment din romanul „Arșița” de Cosmin Perța, Editura Paralela 45, 2019

Despre autor

Cosmin Perța

Cosmin Perța

Cosmin Perța, poet, prozator și eseist, născut în 1982 în Vișeu de Sus, Maramureș, a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile la Universitatea din București, obținând o diplomă de masterat în literatura contemporana și titlul de doctor în litere cu o teză despre fantastic în literatura est-europeană. A publicat cinci cărți de poezie, două de povestiri, două romane, o monografie, un studiu și o piesă de teatru. Poemele sale sunt traduse în 11 limbi. În presa romanească și în cea străină există peste 200 de cronici, recenzii și referințe la opera sa.

Scrie un comentariu