Literatura la feminin Atelier

Aura

De ceva timp, Aura avea impresia stranie că viaţa ei stă pe loc. Îşi continua programul obişnuit, se trezea la 6.30, dădea drumul la radio în bucătărie, îşi făcea cafeaua la ibric, fuma două ţigări una după alta fără să se gândească la nimic, încercând doar să asculte ştirile, muzica uşor retro şi starea vremii. Combina o fustă cu o bluză sau o cămaşă şi petrecea fix trei minute  în faţa oglinzii de la baie, cu o cremă, un fond de ten, un ruj. Zâmbea tâmp în oglindă să recompună figura office, destinată clienţilor şi colegilor. Ascundea destul de bine ridurile şi un chip obosit, din ce în ce mai lipsit de expresie şi de strălucire. Reuşi mai repede ca altădată să se smulgă nevoii de a se culca la loc, fiindcă deja simţea epuizarea căţărându-se spre mijlocul capului. Dintr-o revistă de sănătate a trustului la care lucra aflase că oboseala asta cronică avea drept cauză faptul că nu i se oxigena suficient creierul. Un prieten vechi murise în somn, de apnee. Se gândea din ce în ce mai des că pobabil aşa va sfârşi şi ea. De cum ieşea pe uşă, lucrurile păreau să intre în normal, energia urca, expresia îi redevenea plăcută, uşor veselă, aşa încât la birou putea chiar râde în hohote.

Azi are chiar multe de făcut. După-amiază se vede cu nişte prieteni vechi, care vor rămâne să doarmă la ea în garsonieră. Făcuse curăţenie în ajun, spălase vasele, faianţa veche, aragazul, schimbase aşternuturile şi faţa de masă. Cumpărase margarete pentru vaza albastră de lângă fereastră. Acum îşi dădu seama că uitase să frece cu detergent puternic toaleta, dar se baza pe lumina difuză din baia strâmtă, care amesteca nuanţele de alb, gălbui şi rugina incipientă a bateriilor.

Era deja târziu. Se duse spre staţia de taxiuri. Unul singur. Şoferul bea cafea dintr-un pahar de plastic şi fuma.

– Unde mergeţi?

„La dracu’, îi răspunse în gând. Mergi cu mine?”

– Spre Floreasca.

– A, eu ies din schimb, merg doar spre Rahova.

– Atunci du-mă în Rahova, zise ea, râzând în hohote de ezitarea bărbatului corpolent de la volan. Stai, dom’le, stai, staai, că doar a apărut uberul, o să rămâneţi şomeri. Bine vă fac!!!…

La metrou, buluc, abia reuşea să respire, apoi pe jos. Se felicită în gând că luase sandale joase. O zi obişnuită, aglomerată, la muncă. Du-te-vino în spaţiile de birouri noi, aerisite, care îi produceau un uşor vertij. Final de număr. Isterii, aşteptări inutile pentru o informaţie de rahat, verificări, corecturi. Pauza de masă cu glume porcoase şi cafea tare. Din nou stres indus, prea multe cuvinte, tonuri afectate, exagerat şi nejustificat de înalte. Surprinzător, aceeaşi senzaţie statică, de parcă toate treceau pe lângă ea, ca şi cum ar fi fost date pe un ritm accelerat, ca o derulare rapidă de casetă video, pe vremuri. Un mic incident cu redactorul-şef adjunct, care trebuia să scrie cinci rânduri despre un model nou de maşină, dar stătea de două ore cu căştile pe cap, cu ochii în computer, cizelând textul. Voise să îl certe, dar se gândi să nu îşi strice ziua, aşa că îl lăsă naibii, gândindu-se că ori face pe intelectualul complicat, ori e puţin autist. Lucrau împreună de şase luni, dar tot nu reuşise să îşi dea seama. Fata cu paginile de modă nu se hotăra la nuanţele ojelor pe care să le recomande şi aglomerase tehnoredactorul, care tot aşeza şi scotea din pagini sticluţe colorate, mărgele, poşete, curele, creme şi ochelari de soare. Bătaie mare de cap cu coperta. Cât să prelucreze imginea divei de pe numărul ăsta, să nu pară exagerată. Diva voia să vadă toate modificările şi, la fiecare variantă, mai avea o propunere. Învăţase repede cum să le convingă de reuşită, le flata cu neruşinare. Îşi întreba şi colegii de redacţie, toţi îşi dădeau cu părerea, decizia era însă a ei, o lua totdeauna la inspiraţie, aparent fără să compare. Nu greşise niciodată. Avusese noroc şi cu horoscopul, la numărul ăsta. Iar veniseră pagini întregi, dar colega nouă de la corectură îl aranjase ca să încapă în boxurile de la final. Pot să las mai mult chestiile „de bine”, să nu se deprime cititoarele? – întrebase. Fusese de acord. Îi păsa din ce în ce mai puţin.

În sfârşit, după-amiaza, gata. Închise computerul, îşi lăsă un memo cu un număr de telefon pentru ziua următoare. Un zâmbet uşor obosit colegului de la marketing. Comandă un taxi spre centrul vechi, unde o aşteptau deja prietenii, un cuplu sosit din Olanda şi o prietenă din facultate. Fericiţi că se revăd. Râsete, mâncare, gin, vin şi bere, glume, poveşti vechi, politică, starea Europei, a României, bârfe, amintiri etc. Câteva ore, părea să trăiască din nou cu adevărat, pe bune, fără măşti. Dincolo de aparenţe. Între replici chiar incomode. Carmen îi spunea adevăruri dureroase, la care reacţiona zâmbind sau cu supărare.

– Fată, ce mai face X? Te mai vezi cu el?

– Nu. Nu ştiu.

– Şi ce-ai de gând?

– Cum ce am de gând? Râsete…

– Fată, ăştia sunt socialişti în Olanda. Impozitul e progresiv. Cu cât câştigi mai mult, cu atât îţi ia statul mai mult. Şi sunt traşi pe cur… zgârciţi…

– Cum, fată? Râsete…

– Fată, e nasol. De ce nu cauţi un străin, să te măriţi cu el. Românii sunt varză, ştii doar, vor să te pună la cratiţă, să le faci copii, ei nu te ajută la nimic.

– Şi în ce limbă să vorbesc cu el, fată? Nu mă înţeleg nici cu ăştia cu care pot să vorbesc.

– Ce trebuie, fată, să vorbiţi atâta… Râsete…

– Fată, când eram în anul întâi, un arab s-a ţinut de mine pe stradă o jumate de zi. Îmi amintesc şi acum, îl chema Altaif Belmut. Pur şi simplu m-a acostat în staţia de autobuz. Terminase medicina în România pe vremea lui Ceauşescu.

– Păi atunci era mai mare ca noi, fată.

– Da, fată, era mai mare.

– Nu mi-ai spus până acum.

– Fată, eu eram speriată de bombe atunci, abia venisem în Bucureşti. Dar era foarte insistent. A zis că vrea să îmi cunoască părinţii.

– Şi?…

– Cum şi, fată, în momentul ăla m-am gândit că maică-mea o să facă infarct dacă îi aduc acasă un arab cu douăzeci de ani mai mare ca mine. Râsete…

– Era mişto, fată?

– Îmi plăceau ochii lui, migdalaţi. Dar am fugit, pur şi simplu, am ţâşnit într-un taxi şi l-am lăsat în stradă, la un moment dat.

– Aoleo, ce mai admiratori ai avut şi tu, fată!

Se întunecase şi se răcorise. Terasa de la Hanul lui Manuc era aproape plină. Se relaxase, în sfârşit. Se simţea bine cu ei. Ajutase puţin şi alcoolul. Târziu, după miezul nopţii, s-au despărţit. Carmen şi Radu au luat cheile de la garsonieră. Ea a plecat cu Andreea pe jos, discutând chestii grele, ca de obicei când se vedea cu Andreea, pe un ton uşor glumeţ, neangajant. Fosta colegă de cameră din Regie stătea într-o locuinţă închiriată undeva în spatele Cişmigiului, într-un bloc vechi, mai fusese o singură dată pe la ea. Cum lucra în Justiţie, i se deconta chiria de la serviciu şi preferase ceva central, să se deplaseze repede şi pe jos. Grădina Cişmigiului uşor fantomatică, în obscuritate, slab iluminată. O luase de braţ pe Andreea, fiindcă noaptea nu vede aproape deloc, are impresia că sub picioare nu se află nimic, doar goluri în care poate cădea oricând. Se împiedică. Senzaţia că asfaltul se diluează şi se vălureşte. Vorbesc despre impresia că viaţa trece pe lângă ele. Ba nu, s-a oprit definitiv, într-un punct mort, într-un impas. De parcă ai sta într-un refugiu de metrou sau de tramvai, singura soluţie este să te arunci în vertijul care trece pe lângă tine, să urmezi fluxul permanent la care te obligă ceilalţi. Ne obligă pe dracu’. Noi vrem, că trebuie să ne demonstrăm.

– Interesantă arhitectura asta, french. Are bulină roşie?

– Nu ştiu. Ţi-e frică?

– Să ştii că de cutremur îmi e.

– Ei, n-o fi în noaptea asta, haha.

Ultimul etaj, cu un culoar lung, grilaj spre curtea interioară, întunecată, cu nişte plante agăţătoare într-o parte.

– Zici că nu mai suntem în Bucureşti.

– Da, e chiar vechi. Dar e ok. Intră.

Perdelele mari, albe, atârnate la geamurile deschise spre parc s-au umflat şi s-au legănat la închiderea uşii.

– Mai bem ceva? Aş mai fuma o ţigară.

– Ce ai?

– Martini.

– Ok. O gură doar. Şi o singură ţigară, dă-le dracului.Te-ai obişnuit singură aici?

– Da. Ştii că eu dorm uşor, mai ales acum, că iau alea pentru depresie. Am nişte vecini naşpa.

– Ei, peste tot sunt vecini naşpa. Haha!

Andreea a adormit din secunda în care a pus capul pe pernă. Aura se gândeşte. Nu, dacă se gândeşte mai bine la tot ce a fost, viaţa pare să facă ocoluri mari, mişcări circulare, ca să revină periodic în acelaşi punct. Ca o mişcare de rotaţie… sau de revoluţie?… a unei planete. Aproape să adoarmă, aproape. Un uşor disconfort. Adoarme greu în locuri străine. De cele mai multe ori, nu poate dormi deloc. Impresia de rarefiere şi de greutate a spaţiului. Poate şi de la căldură. Perdeaua se înfoaie, lăsând impresia că acoperă un hău cu străfulgerări uşoare de lumină. Înainte să adoarmă, curentul de afară se desface în fâşii. Pe ferestrele deschise intră o pasăre cu aripi mari, negre. E uriaş. E  un „el”, aşa simte, cu aripile întinse, ca ale unui liliac, e aproape cât un om. Se apropie de obrazul ei lipit de pernă, îi simte răsuflarea, îi vede ciocul încovoiat şi îi întâlneşte ochii negri, inteligenţi, care par să caute pe altcineva. Îi atinge obrazul cu vârful aripii atunci când se întoarce şi dispare în noapte.

Recomandare Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

2 comentarii

  • Am citit textul de trei ori, să-l simt mai bine. Fusesem avertizată ca e “pe bune”. Am vrut să construiesc , să recompun în mine însămi stările alea de spleen urban, de angoasă trairistică alternând, după caz şi nevoi, cu detaşarea de sine flegmatică, autolecturată rafinat şi cinic, aşa cum întâlneşti doar în literaturile introspective de calitate. Una peste alta, tot de psiho-spaţiul comun ţin ele, oricum le-ai lua. De terestru, de imediat, de fizica normală şi cu scaun la cap a vieţii mai mult sau mai puţin interioare. De aici… surpriza alunecării bruşte în spaţiul dintre lumi, de unde sosesc entităţi cu pene, oameni-pasăre cu mesaje stranii doar prin simpla prezenţă… asta poate răsturna ordinea oricărui univers uman. Schimbarea de paradigmă de la final e aproape hitchockiană, aşa mi se pare. Însă rezolvată de autoare în altă cheie: senin, fără tensiune, contemplativ până la o pozitivare demnă de întâlnirea cu un înger de lumină… Experienţa păsării negre nu e menită să sperie sau să deschidă poarta spre infernuri, întâlnirea este doar purtătoarea unui tâlc adânc ce va fi aflat mai încolo! Atât.

    Un eseu literar minunat şi o întâmplare care te va fi marcat, dragă autoare. Ar putea fi startul unui întreg ciclu închinat păsării negre, pentru că presimt că, de fapt, pe tine te căuta cu adevărat. Poate este semnul sau îndemnul la trezirea cea mare – scrierea literaturii proprii de anvergură. Harul tău stă în vârful peniţei cu care scrii. Din ea a picurat un strop de cerneală neagră, ca un desen de aripă…

    • O adevărată și flatanta interpretare. Mulțumesc mult și mă bucur enorm ca ti-a plăcut! O sa țin cont de sugestia cu alte povestiri cu figura păsării-om.

Scrie un comentariu