Atelier

Baba din drum

În casa mare, pe uliţa ce duce din drum la rîu, aproape de magazinul ei, bătrîna Ioana Şteţ din Ieud şi-a adunat familia. Ca în fiecare an. De hramul bisericii, de Sfînta Maria. Ioana Şteţ are şaptesprezece urmaşi împrăştiaţi în lumea largă. E seara de Sfînta Maria, cînd toţi vin acasă. Ascultă raportul pe care bătrîna îl face despre găzdăluit şi despre pămînturile la care nu mai ajunge, care sînt ale lor şi nimeni nu vrea să-i pună în posesie. Tîrziu, în noapte, Ioana Şteţ pune masa. Se uită la ai ei şi se satură privindu-i cum mănîncă poftos.

Cu trei zile înainte de sărbătoarea din anul două mii şaisprezece, s-a gîndit, mai ales noaptea, ce trebuie să le spună, cum să facă pentru ca fiecare dintre cei duşi pe alte coclauri să înţeleagă că pămînturile neamului lor îi aşteaptă, că preţul redobîndirii n-are importanţă.

La ora şaptesprezece, în anul două mii şaisprezece, de Sfînta Maria, bătrîna Ioana Şteţ din Desiştea a început să cuvînte. Ai ei o ascultau tăcuţi şi atenţi.

 

Dragii mei, de la-nceput vă spun că iară l-am ascultat pe primaru’ Boholici, care-i şi oarece neam cu noi, cum zîce: „Mătuşă Ioană, să-ţi spun de la-nceput că toată problema ar fi trebuit rezolvată cu Legea Lupu, şi foştii mei colegi n-au făcut nimic în anii nouăzeci şi cinci şi nouăzeci şi şase, eu nu eram atunci la primărie, că doară cunoşti, da’ să nu mă spui că dau vina pe ei, ce n-o isprăvit ei la timp trebuie să tomnesc eu, acolo unde legea mă lasă”. Şi după minciunile care mi le-o zîs, o luat-o cu anu’ o mie nouă sute şaptezeci şi şase, cînd un profesor, care-i şi azi cu taina lemnului, adică Pop Taina, şi-o doamnă care-i cu plante medicinale, adică Pop Ghizi, o căpătat de la comunişti loturi ajutătoare. M-o mai informat că el şi primăria lui o rămas proprietari pe locurile unde-s căminul, poliţia şi-un magazin, ăla din centru. „De-aia, mătuşă Ioana Şteţ, pămîntu’ vostru s-a tot diminuat.” Aşa mi-o zîs. Aşa vă zîc şi io vouă.

S-o apropiat de urechea mea stîngă, că eram în drum, lîngă primărie, şi mi-o mai şoptit: „Nu vreau şi n-am interes să iau averea cuiva, că nu mi-o iau mie, Doamne- fereşte şi păzeşte, de greşit cu dumneata sigur undeva s-a greşit, că n-am ştiut eu cum stau lucrurile, da’ şi dumneata m-ai dat în judecată, mi-ai cerut şi daune dacă nu te pun în posesie”. Aici zîce drept, aşa am și făcut, dragii mei, şi la judecătoria din Sighet io am cîştigat, trebuie să mă pună în posesie ori să-mi deie despăgubiri cîte o mie de lei pîntru fiecare zî de-ntîrziere. Da’ s-o-ntors lucru’ judecat bine la Sighet la Tribunalu’ din Baia-Mare, să se mai judece o dată. Atunci şi-o arătat Boholici faţa, o rîs şi-o strîgat după mine: „Eşti casată cu tot cu sentinţa ta, babă Ioană”. Am tăcut, am amînat rejudecarea un an, da’ mi-o trecut judecătoria cauza la perimări şi s-o perimat și dosaru’.

Nu-i bai, am zîs, baba Ioana te-o pus primar, baba te-a da jos, că-i an de alegeri. De pus l-am pus, da’ iară o cîştigat şi dosaru’ de rejudecat o rămas la perimate. Cu Boholici şi cu avocaţii lui şi-ai mei n-o să stau la masă să ne-nţelegem. Pămîntu’ ăsta din centru’ comunei îi al meu şi-al vostru. În mai şi-apoi în iunie, iest an, am vorbit iar cu Boholici, că de opt ani de zîle nu i-am mai auzit vorba şi nu vreau să-l mai aud alţi opt. I-am şi spus în drum, către cămin, de data asta, că nu mai vreau nici să-l văd, nici să-l aud. O strîgat după mine: „Nu-s nebun, babă Ioană, să te pun în posesie. Că de eram, mă duceau la Sighet. Nici să-mi fi fost mamă nu ţi-aş fi dat pămîntu’, da’ ai tu pe cineva la primărie care-ţi dă apă la moară, şi-oi afla eu care-i persoana. Şi-apoi ne-om mai întîlni noi”.

Din ziua ultimei ameninţări, am pus-o pe Ana să aranjeze garduri în jurul pămîntului rămas liber şi să pună jipurile voastre hăpt în uşile de la intrarea în magazinul din centru, în alea de la cămin şi poliţie. M-au amendat de trei ori pe săptămînă cu cîte-o mie de lei, săptămîna trecută mi-o adus o amendă din asta de zece mii de lei, toate le-am contestat şi-avem iar procese. M-o căutat alţii de la noi din comună, să coopereze în contră cu mincinosu’ de la primărie, că au şi ei sentinţe de punere în posesie care stau tăt la naftalină, în primărie. Deocamdată nu le-am zîs nici că-i albă, nici că-i neagră. Om mai vedea.

Dragii mei, să ţineţi minte că pămînturile astea o fo’ proprietate de-a Paraschii lu’ Gheorghe a Nuţului, străbunica voastră, care-o fo’ dusă la puşcărie de comunişti şi cînd s-o-ntors nu le-o mai avut. N-o mai avut nici locurile de la Henteş Baltă, unde neamu’ nostru avea mulţi stejari bătrîni. Acolo s-o dus unu’ Pop Gheorghe şi altu’ Pătruţ să taie arborii ăia împreună cu Piţura, secretaru’ de partid, ăla cu motocicletă verde şi blond la păr. Era o joie mare, în anu’ cela, o dus care cu boi să transporte lemnu’ pentru magazinu’ din centru, şi numa’ unu’ Gyuri o strîgat către iei: „Măi comuniştilor, lăsaţi lemnele că nu-s ale voastre”. Blondu’ i-o tras o palmă, că Gyuri o căzut pe jos şi i s-o rupt două coaste. Din grajdu’ care-o fo’ a nostru, de era lîngă magazin, care magazin o fo’ casă de-a noastră, Piţura o scos un cal negru şi fain care-o fo’ tăt a nostru şi i l-o dat lu’ Gyuri să se-mpace cu el. Cînd l-o călărit, calu’ o dat de pămînt cu Gyuri, io pe-atunci eram în clasa întîia, am văzut şi m-am bucurat tare. Lîngă biserică s-o-ntîmplat de-o rămas lat Gyuri şi nu s-o mai sculat. Pe cal nu l-am mai văzut. L-o vîndut secretaru’ de partid Piţura la tîrg şi din banii luaţi o cumpărat acoperiş nou pentru magazin.

Cu toate legile de fond funciar apărute prin care am cerut şi tot cerem pămîntu’, noi am ajuns bătaia de joc a celor care-o avut şi au puterea în comună, la Baia-Mare şi la Bucureşti, familia noastră l-o avut de partea iei pînă astăzi tăt timpu’ numa’ pe Dumnezeu. Războiu-nceput după anul o mie nouă sute nouăzeci l-am continuat. Că-i democraţie şi libertate, nu? Da’ și-n anu’ o mie nouă sute şaizeci şi opt tata şi-o cerut pămîntu’ de la Consiliul Superior a Agriculturii şi unu’ Blaj, care era cu partidu’ la Baia-Mare, ne-o scris că-i proprietate a statului şi nu ni-l poate da. Batăr ăla o răspuns ceva.

Aşa cum ştiţi voi tăţi, pînă-n anu’ două mii doi, prin tribunale o umblat bătrînii voştri şi cu mine, pîn’-ce noi am obosit, şi de-atunci am ales pe careva dintre voi să continue. Cînd oboseşte unu’, să pregăteşte altu’ să ducă mai departe războiu’. Noroc că din doi fraţi ai mei şi cu mine aţi ieșit şapteșpe, aşa că puteţi continua lupta. Îs multe piedici pe drum, asta s-o ţineţi voi minte, da’ cît trăiesc io vi le-oi tăt aminti, o dată pe an, de Sfînta Mărie. Da’ am şapteş’unu de ani! Cînd era primar Pop Ilischi, în anii nouăzeci, să ţineţi minte și asta, am crezut că avem o parte din pămîntu’ pus în posesie pe Pop Parasca, da’ nimernicu’ ăla o pus-o pe mă-sa-n acte, c-o chema tot Parasca şi tot Pop, aşa ca pe străbunica voastră. Pruncii mei şi fata Ana s-o apucat de strîns merele şi de făcut otava de pe pămîntu’ ăla. Şi s-or trezit cu trei dosare penale pentru furt calificat. În seara cînd am aflat de la fata Ana, m-am supărat tare şi m-am dus cu maşina vecinului de peste uliţă la o mănăstire din defileu’ Jiului. M-am aşezat în faţa altarului şi-am plîns de dimineaţă pînă sara. O venit cel mai bătrîn călugăr de-acolo şi m-o-ntrebat de ce stau şi plîng şi mă rog, că ce-am păţit. Cînd i-am povestit, mi-o zîs: „Nu te mai chinui, am eu un băiat, pe care l-am crescut ‘de suflet’ la mănăstire, care azi o ajuns mare procuror la Bucureşti. Te trimit la el şi o să te ajute”. Aşa o şi fo’. Procuroru’ general ne-o strămutat procesu’ la Iaşi şi-acolo s-o descoperit falsu’ lu’ Pop Ilischi. Noi ne-am ales cu cîştigu’ procesului, da’ iei şi-o-mpărţit mai departe bucăţi din pămînt. Dacă vă uitaţi pe ferestre, de-aici, vedeţi c-o tăt construit case cu etaj şi mi-o tăt zis: „Mătuşă Ioană Şteţ, de la primărie avem aprobarea, aşa că-i legal, tătu-i legal”.

Și ce-i și mai greu de suferit îi că la bunica mè şi străbunica voastră, moartă tare demult, după ce-o venit de la Canal, de la Poarta Albă, tăţi care au case pe pămîntu’ ei i-o zîs “Baba din drum”, în bătaie de joc, cum altfel?

Scumpii mei, fata mea şi verişoara voastră Ana nu mai poate nici iè lupta. Îi gata de iè. Am ajuns de rîsu’ satului, strîgă și cei mici din Ieud după noi! Iară voi staţi în ţări străine şi v-aţi pricopsit pe-acolo. Ana o cheltuit tare mult, și bani și nervi. Azi în locu’ iei vine verişoru’ primar Petru Pop, nepotu’ meu, care-i aici printre voi.

„Dacă tu nu mai poţi, Ană, las’ că le-arăt io de-aici înainte”, aşa o zîs Petru ieri sară, şi-aşa rămîne şi azi.

Mă uit la voi toţi şi ştiu că războiu’ a continua: Mesaroş, Puţ şi Pop, trii familii din doi fraţi şi sora lor care sînt io, să nu uitaţi că voi sînteţi după noi.

Dragii mei, cînd bunica mè şi străbunica voastră o fost luată şi dusă la Canal şi-apoi la Poarta Albă, în anu’ o mie nouă sute cincizeci şi doi, noi ieram cei mai bogaţi din Ieud. O fo’ sîngura ridicată cu feciorii iei, că ierau chiaburi, cum o fo’ timpurile. Înainte o pus-o Piţura, secretaru’ de partid, să semneze că renunţă la pămînt, da’ n-o vrut să facă aşa ceva, îi ştiu bine pe ceia care-ntîi i-o smuls unghiile şi i-o tăiat apoi vîrfurile degetelor de la mîini. Vineau şi-aruncau petrol pe alimentele din cămările noastre, pe brînză, pe slănină și pe tăte celea. Doi ani o persecutat-o pe „Baba din drum”. Cînd o luat-o şi-o dus-o la Canal, avè şapteş’patru de ani. Atunci femeile umblau cu zadie. Ăia de la comunişti o venit peste iè noaptea-n casă şi-o sculat-o. De spaimă şi-o pus numa’-n faţă zadia. În spate-o rămas cu cămeşa de noapte. Aşè o plecat. N-o avut dreptu’ să-şi ducă o bucată de pîine. Nimic. Noroc că i-o luat şi pe feciorii ei s-o ajute pe-acolo!

Două săptămîni s-o dus cu un tren de cărat animalele, în vagoane prin care bătea vîntu’, că nu te puteai hodini noaptea. Cînd o ajuns i-o ţîpat pe-un cîmp.

„Baba din drum” nu s-o mai putut mişca, o cărat-o feciorii-n cîrcă, pe rînd, obosea unu’, se oprea, îl schimba frate-său, şi tăt aşa. Cînd o obosit şi ei, o venit un om bun cu o căruţă trasă de doi măgari. S-o oprit. O suit-o-n căruţă din milă. La ferma unde s-o oprit toţi chiaburii, comuniştii ăia care-i păzeau îi chemau să mănînce strigînd catalogul chiaburilor. „Baba din drum” primea ceva de-ale gurii de la feciori. Pînă s-o mai întremat.

După ce-o trecut primu’ an, s-o apucat şi ea de treabă. Împrăştia pietre pe drum cu o furcă cu doișpe coarne. Feciorii ei o prins a săpa o groapă ca un buncăr în pămînt, o pus stuf gros în ea şi-acolo iernau cînd era viscolu’ mai mare.

Cinci ani i-o ţinut în pustietatea aia. Pîn-o apărut legea care i-o lăsat să margă care către casa lui. Întîi, chiaburii de-acolo s-o apucat de plîns. S-o temut că-i duc comuniştii la ars, aşa cum i-o dus Hitler pe evrei.

„Baba din drum” avè atunci şapteş’nouă de ani.

Aşa iera-n vremurile alea, dragii mei. Ştiu de la mama, care ştia de la maică-sa. Din Bucureşti i-o urcat în trenu’ de Sighet. Şi cum tăţi plîngeau întruna, un ceferist din Vişeu le-o zîs: „Bucuraţi-vă că mergeţi acasă”. Şi de-abia apoi o prins să se bucure.

S-o auzit şi-n Ieud că vin chiaburii de la Canal. Patru care trase de boi s-o dus la gara din Sighet. Aveau otavă în ele şi cergi. Cînd o coborît din vagon, „Baba din drum” o strigat către ai iei să pună la o parte cergile, să nu se-apropie, că-s plini de rîie şi păduchi. O ajuns în Ieud întinşi pe otavă în carele trase tare-ncet de boi.

Unde credeţi că s-o dus întîi „Baba din drum”, dragii mei? Obosită, plină de rîie, mîncată de păduchi, o cerut să fie dusă la pămîntu’ ei. Acolo iera cooperativa cu acoperiş nou. N-o lăsat-o Piţura nici să se-apropie de grajd.

S-o dus la casa cu număru’ şapteş’patru, unde locuia fecioru’ ei. Acolo o rămas pîn’ ce-o împlinit nouăş’şase de ani, cînd o-nchis ochii pe veci.

Io i-am fo’ a mai mare nepoată. Mama mă ducea la casa cu număru’ şapteș’patru să am grijă de „Baba din drum”. Nu stăteam în casă. Plecam să mă joc. Mama mă bătea. Că de ce nu stau lîngă babă, c-a muri şi n-a fi nimeni să-i aprindă o lumînare la cap şi-a afla tăt satu’. Aşè-mi zîcea. Da’ nu mă lăsam nici io. Zîceam: „Bate-mă cît vrei şi cît poţi, mă tem să mă mai duc la Babă, că mă tem s-o văd cum moare!”.

Mama m-o ascultat și bătaie nu mi-o mai dat. Așè s-o mutat mama la casa cu număru’ şapteş’patru, o pus-o pe mă-sa pe-un lipideu, pe jos, da’ tăt nu putè să moară. Nicicum nu putè. O venit alte babe. O zîs către mama: „Duceţi-o la pămîntu’ iei, altfel n-are cum să-şi deie ultima suflare”.

Mama o dus-o cu acelaşi car, da’ cu alţi boi. Nici măcar atunci Piţura nu i-o dat voie să moară în şura de lîngă cooperativă.

Tot traseu’ ăla, „Baba din drum” zîcea: „Nicu mi-o tăiet degetele şi mi-o smuls unghiile, da’ n-am vrut să semnez, să le dau locul mieu hoţilor care-s azi în comună”.

După încă vro două săptămîni, baba o murit la casa cu număru’ şapteş’patru. Avè găuri mari şi răni după cap din cauza muşcăturilor de păduchi. După mare chin și-o găsit hodina.

Vă mai spun, şi mai ales ţie, Petre, că tu urmezi la rînd să te baţi pentru pămînt, că aici locu’ nostru o fo’ cel mai fain, unde-i cooperativa ierau şi tauru’ şi zieru’ comunei. Cînd m-am ocupat io cu bătrînii voştri de punerea în posesie, am luat un avocat din Sighet, pe Mircea, şi ne-am judecat cu iei. În anu’ o mie nouă sute nouăş’cinci.

Am dat bani tare mulţi. Și cînd l-am întrebat pe Mircea care-i rezultatu’, mi-o zîs așè:

„Aţi pierdut, Şteţ Ioana.”

„Facem recurs, Mircea.”

„Nu facem, Şteţ Ioana.”

„Da’ ce-i de făcut?”

„Puneţi ştampila la vot pe cheie, Şteţ Ioana!”.

Am pus-o cum o zîs Mircea. O venit Constantinescu de preşedinte. O dat legi după legi. Tăt degeaba. Tăte legile s-o dat şi tăt noi nimica n-am avut, cum n-avem nici amu’.

Dragii mei, aşè-i povestea cu pămîntu’ aiesta. Pe lîngă casa asta mare, io, Ioana Șteț, mai am una, cu mult mai mare, pîn’ jeburile avocaților.

Ne-apucăm de mîncat, dragii mei, iar după ce gătăm, tu Petre, şi tu Ană, îți vini-n camera cu dosarele, să facem predarea şi primirea lor. După aia îi treaba lu’ Petre cum a continu lupta. Asta o fo’ soarta neamului nostru. De-amu’, poate-a îndrepta-o iel. Așè să-l ajute Cel de Sus!

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu