Atelier Flash fiction stories

Baloane de săpun

Doamna Grancea

Doamna Grancea este patroana unei terase din Piața Matache unde vinde mici. Nepoata ei, Ana Maria, elevă în clasa a douăsprezecea, la filologie, are zeci de absențe motivate medical pe primul semestru și alte zeci, nemotivate. Bunica a venit la școală să-și salveze nepoata amenințată cu exmatricularea.  Are ochii negri, părul la fel, un palton elegant și o pălăriuță cochetă, neagră. În mâini ține un buchet de trandafiri galbeni, pe care mi-l întinde, după ce facem cunoștință.

– Îmi pare rău, dar nu pot să primesc florile. Nu mai primesc nimic de câțiva ani nici de la părinți, nici de la elevi. Nici de la bunici.

Cum i se pare bizar refuzul, insistă.  Renunță doar când constată că am de gând să plec. Îi spun că a venit prea târziu, s-a făcut un an de când le explic zadarnic Anei și mamei Anei că școala trebuie frecventată, dacă dorești o diplomă care să ateste că ai frecventat-o. Că exmatricularea nu e un capăt de țară, fiindcă se poate înmatricula în altă parte la anul.

– Cum să piardă fata anul, doamna mea, tocmai acum când mai are un semestru? Ne bate Dumnezeu.

Dumnezeu veghează zi de zi asupra noastră. E mare, e rugat insistent,  nu ne lasă, iar în ce mă privește doamna Grancea în persoană se va ruga pentru mine la el în chiar seara acestei zile când a venit la școală și m-a cunoscut. Nu mă întreabă dacă am nevoie de așa ceva. Se-nțelege de la sine că am, toți avem. Cu atât mai mare e, cu cât ne trăim viața în zbatere și chin. Părinții Anei au divorțat, mama a luat-o razna, tatăl e operat de două ori la coloană, iar Ana are grijă de frații mai mici și, când lipsește de acasă ca să vină la școală, se dezlănțuie iadul.  Deci trebuie să stea acasă cât mai mult. Trebuie… Altfel cine știe ce nenorocire s-ar întâmpla și ne bate… Știți cine.

– Îmi pare rău, trebuie să vă fie foarte greu, dar nu prea știu cum aș putea să vă ajut… Regulamentul nu-mi permite să motivez absențele decât în două cazuri, douăzeci de ore pe semestru la cererea părinților, le-ați folosit deja, și cu scutire medicală în rest, dar în niște limite, pentru că altfel se amână anul medical.

– Doamne-ferește, cum să amâne anul?! Nu-i așa bolnavă. Se poate, doamna mea? Tocmai acu’? E fată deșteaptă, dacă a putut să intre aici, la un liceu atât de bun. Trebuie să-l termine. Trebuie… Să ne ajutați, vă rog, sunteți mama ei spirituală.

– …

– Nici nu știți ce frumos vorbește de dumneavoastră. Că sunteți profesoara ei preferată. Așa de calmă și de înțelegătoare…

– Ei, nu, exagerați, n-am făcut mare lucru. N-am reușit.  Am încercat. Am tot vorbit cu ea. Dar ce să facă un biet profesor?!  Avem un regulament…  Vă ajut în limita regulamentului.

– Cum puteți să spuneți, dragă doamnă, așa ceva? Un profesor nu e un simplu angajat al statului. Și eu am fost cadru didactic. Cu ani în urmă, e drept. La grădiniță. Știu ce vorbesc. Să vă spun o poveste, că am mai trecut prin așa ceva, o să-nțelegeți. Băiatul meu, când era în clasa a opta, tot așa, absențe peste absențe, mai să fie exmatriculat. Ce să fac? Să-l bat nu mai puteam, că era prea mare. Într-o zi, m-am îmbrăcat cu ce aveam eu mai urât, mi-am pus o fustă peste alta, așa ca florăresele, mi-am luat ceva de croșetat și m-am dus la școală. M-am așezat pe un scaun în fața cancelariei. Am croșetat și-am croșetat vreo oră… În ziua aia, băiatul meu era la școală, avea clasa la parter și, la pauză, colegii lui m-au văzut și s-au dus alergând în clasă, Grancea, mama ta croșetează în fața cancelariei! Și-a venit băiatul într-un suflet și, când m-a văzut, s-a făcut verde la față.  M-a întrebat acasă cum de i-am făcut eu rușinea asta și eu i-am spus că, dacă nu se duce la ore, mă duc eu și iau notițe în locul lui. N-a mai lipsit de-atunci.

Tulburată de poveste și de talentul pedagogic al doamnei Grancea, n-am mai insistat. Mi-a părut rău însă că n-am întrebat-o ce croșeta. La sfârșitul vizitei, m-a invitat să-i gust micii din Piața Matache. Poate o să mă duc la vară, după ce ia Ana Maria bacalaureatul.

 

Baloane de săpun

Diana era, în urmă cu mai mulți ani, un copil nu tocmai comod. Nu frecventa zi de zi școala, iar când venea, aveai impresia că așteaptă cu totul altceva decât ce i se oferă. În plus, avea o preocupare pe care școala n-a privit-o niciodată cu ochi prea buni. Din când în când pe pupitru, în locul manualelor şi caietelor, apărea un întreg arsenal de farduri şi oglinjoare, de cutiuțe și poșetuțe. Voia să fie frumoasă. Crescuse de la zece ani fără tată, dispărut într-un accident de maşină, iar mama, contabilă la o multinaţională, era extrem de neliniștită: acest comportament rebel anunţa o viaţă dezastruoasă.

Odată, după ce am intrat în clasă, s-a ridicat din bancă şi a ajuns repede lângă mine, la catedră:

– Uitaţi-vă în ochii mei! Ce observaţi?

M-am uitat.

– Ce culoare au?

– Sunt verzi.

– Şi?

– Şi ce? Mai bine îmi spui despre ce e vorba. N-am chef de joacă.

– Nu vă spun, nu se poate să nu vă daţi seama. Ia gândiţi-vă, nu vă grăbiţi. Aşa ne spuneţi mereu, nu? Să nu ne grăbim.

– La ce să mă gândesc?

– Întâi la ce culoare au ochii mei.

– Sunt verzi, ţi-am spus.

– Nu acum, în general.

– În general, nu ştiu.

– Se poate să nu ştiţi ce culoare au ochii mei în general?

– Ei, uite că se poate. Nu te bosumfla! Nu știu acum, dar mai mult ca sigur am știut și poate îmi aduc aminte. Am înţeles ce vrei. Ţi-ai pus lentile.

După cum se vede, simpatia era reciprocă. N-aș putea spune de ce, întrucât nu era din cale-afară de studioasă. Cu chiu, cu vai, a terminat liceul cu note onorabile și i-am pierdut urma. M-a găsit ea peste vreo zece ani și m-a invitat la un bistrou cochet, pe lângă Ateneul Român. O femeie blondă, cu ochii negri, frumoasă. Se căsătorise, divorţase, avea un copil, a lucrat câţiva ani în Franţa, s-a întors în România, avea de gând să plece în Spania. Şi-a exprimat regretul pentru problemele pe care mi le-a făcut cu ani în urmă, când i-am fost dirigintă. I-am spus că nu-mi mai amintesc decât banca ei cu farduri la vedere şi povestea cu lentilele.

– Povestea cu lentilele?

Nu-și amintea nimic. În schimb, mi-a relatat o întâmplare de la o oră de latină. Clasa prinsese obiceiul să o enerveze constant pe doamna, pentru că doamna putea fi enervată foarte ușor. Cu atât mai ușor, cu cât nimeni nu studia cu seriozitate o limbă moartă și complicată. Nici măcar pledoaria mea constantă pentru un asemenea studiu absolut necesar unei minți în formare n-a avut succes. Copiii au o cruzime naturală, firească. Și o ingeniozitate pe măsură. Găsesc adesea soluții surprinzătoare pentru situațiile existențiale delicate, în care intrăm, uneori, fără voia noastră. Tema cotidiană era rezolvată de două-trei persoane de fiecare dată, restul clasei bucurându-se de timpul liber rămas în alt fel. Și tot de fiecare dată, cei pregătiți să răspundă în ziua respectivă trebuiau să-i atragă atenția doamnei într-o formă nu tocmai  regulamentară ca să fie scoși la tablă. Pentru Diana era foarte ușor. Își expunea pe pupitru arsenalul frumuseții mai ostentativ decât de obicei. Bucuroasă întrucât avusese de tradus un fragment din „De bello gallico” a cărui rezolvare exista deja pe net, a ieșit la tablă încrezătoare. Clasa, cu unele excepții, avea ceva noțiuni de gramatică românească și latinească și nu proceda ca Titi, personajul lui Călinescu, care-i cerea lui Felix să-i scrie traducerea sub textul din care nu înțelegea nimic. Așa se face că Diana a putut răspunde la mai toate întrebările și aștepta triumfătoare deznodământul.

– Doi, a zis doamna profesoară.

– Păi cum? De ce?

– Pentru că nu știi nimic.

I s-a făcut negru înaintea ochilor, s-a repezit spre catalog, l-a prins cu ambele mâini, l-a ridicat în aer și… îmi pot imagina ce a urmat.

– Vai, Diana, nu-mi imaginam că ești în stare de așa ceva! Te știam un om elegant.

– Nu vă mai amintiţi nimic?

– Nimic.

– Era cât pe-aci să fiu exmatriculată. Până la urmă, am scăpat cu nota opt la purtare. Se pare că m-aţi ajutat atunci, dar nu ştiu ce s-a întâmplat în timpul consiliului profesoral la care s-a discutat istoria. Chiar nu vă amintiţi?

Până la plecarea în Spania era ocupată cu un proiect de implementare a energiei eoliene în Dobrogea.

– Nici că se poate ocupaţie mai potrivită pentru o fiinţă rebelă ca tine, i-am spus, în timp ce savuram un coniac de culoare brună, cu reflexe de miere.

– Aiurea, mi-a răspuns, baloane de săpun.

 

Parteneriat media

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu