Flash fiction stories Traduceri

„Bărbatul cu memorie” de Peter Bichsel

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă „Bărbatul cu memorie” de Peter Bichsel, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”.

 

Peter Bichsel

Bărbatul cu memorie

 

Am cunoscut un bărbat care știa tot mersul trenurilor pe de rost, pentru că singura sa bucurie erau trenurile și-și petrecea timpul liber în gară, privea cum soseau și plecau trenurile. Admira vagoanele, puterea locomotivelor; mărimea roților; admira conductorii cei sprinteni și pe șeful de gară.

Cunoștea fiecare tren, știa de unde venea, încotro pornea, când ajungea undeva și ce trenuri urmau iarăși să sosească și când porneau, din nou, la drum.

Cunoștea toate numerele trenurilor, știa în ce zile plecau, dacă aveau vagon restaurant, dacă așteptau sau nu vreo legătură. Știa care trenuri au vagoane poștale și cât costă un bilet până la Frauenfeld, la Olten, până la Niederbipp sau indiferent până unde.

Nu intra în crâșme, nu mergea la cinematograf, nu se plimba, nu avea bicicletă, nici radio, nici televizor, nu citea ziare, nici cărți, iar dacă ar fi primit scrisori nu le-ar fi citit nici pe acelea. Pentru toate acestea îi lipsea timpul, deoarece își petrecea timpul în gară și doar când mersul trenurilor se schimba, în mai și octombrie, nu-l mai vedea nimeni câteva săptămâni.

Atunci stătea în casă, la masă, și învăța pe de rost, citea noul mers al trenurilor de la prima pagină până la ultima, observa modificările și se bucura de ele.

Se mai întâmpla ca cineva să-l întrebe despre ora plecării vreunui tren. Atunci i se lumina toată fața și dorea să știe exact până unde ținea călătoria, iar cel care-l întreba pierdea, cu siguranță, trenul, nu-i mai dădea drumul, nu se mulțumea să spună doar ora, îi spunea numărul trenului, câte vagoane are, posibilele legături, când și unde le are; îi spunea cum putea călători cu trenul respectiv la Paris, unde trebuia coborât și când se ajunge și nu pricepea de ce pe oameni nu-i interesau toate acestea. Dacă, însă, careva îl părăsea înainte de a-i spune tot ce știa, se supăra, insulta oamenii și striga în urma lor: „Nu știți nimic despre trenuri!”

El însuși nu urcase niciodată într-un tren.

Nu avea niciun rost, spunea, pentru că el știe dinainte când pornește trenul spre destinație.

„Doar oamenii cu memorie slabă călătoresc cu trenul”, spunea el, ”dacă ar avea o memorie bună ar putea memora ca și mine ora plecării și ora sosirii și n-ar fi nevoiți să mai călătorească, să-și piardă vremea.”

Am încercat să-i explic, am spus: „Dar există oameni care se bucură de călătorie, circulă cu trenul și privesc afară, pe unde trec.”

Atunci s-a supărat, crezând că-mi bat joc de el și a spus: „Și asta e scris în mersul trenurilor, vor trece pe lângă Luterbach și Deitigent, Wangen, Nederbipp, Onsingen, Oberbuchsiten, Egerkigen și Hägendorf.”

„Probabil că oamenii trebuie să călătorească cu trenul pentru că doresc să ajungă undeva”, am spus eu.

„Nici asta nu poate fi adevărat”, spuse el, „pentru că aproape toți se întorc și există oameni care urcă aici în fiecare dimineață și se întorc seara, așa memorie proastă au.”

Și începea să-i insulte pe cei din gară. Striga în urma lor: „Idioților, nu aveți deloc memorie!”

Striga în urma lor: „Veți trece pe lângă Hägendorf”, și credea că le va strica tot cheful.

Striga: „Proștilor, ați călătorit și ieri.” Iar când oamenii râdeau, începea să-i smulgă de pe scări și-i înjura să nu plece cu trenul.

Aproape că încerca să-i lovească.

„Cine nu vrea să audă trebuie să simtă”, striga el.

Atunci șefuld e gară fu nevoit să-i spună bărbatului că va fi obligat să-i interzică accesul în gară dacă nu se comportă civilizat. Iar omul s-a speriat, pentru că nu putea să trăiască fără gară și n-a mai scos un cuvânt, zăcea toată ziua pe bancă, privea cum vin și cum pleacă trenurile, și uneori mai șoptea pentru sine unele numere, și-i urmărea pe oameni și nu-i putea înțelege.

Aici, de fapt, ar fi povestirea încheiată.

Dar, mulți ani mai târziu, s-a deschis în gară un birou de informații. Acolo stătea un funcționar în spatele ghișeului și știa să răspundă la toate întrebările despre trenuri. Asta nu crezu bărbatul cu memorie și merse, zilnic, la biroul de informații întrebând ceva foarte complicat ca să-l testeze pe funcționar.

Întreba: „Ce număr are trenul care ajunge la 16 și 24 în Lubech în duminicile de vară?”

Funcționarul deschidea o carte și spunea numărul.

Întreba: „Când ajunge la Moscova, dacă plec de aici la ora 6 și 59?”, iar funcționarul îi spunea.

Cealaltă zi, însă, l-a întrebat pe funcționar: „Câte trepte sunt în fața gării?”, iar funcționarul spuse: „Nu știu.”

Omul începu, acum, să fugă prin toată gara, făcea salturi de bucurie și striga: „Nu știe, nu știe!”

A mers acolo și a numărat treptele, și-a întipărit numărul în memorie unde, acum, nu mai exista mersul trenurilor.

Apoi nu a mai fost văzut niciodată în gară.

Acum mergea prin oraș, de la o casă la alta, și număra treptele scărilor, le memora, și cunoștea numere care nu existau în nicio carte din lume.

Dar după ce a cunoscut numărul treptelor din oraș, a mers la gară, s-a dus la ghișeu, și-a cumpărat un bilet și a urcat, pentru prima oară în viața sa, într-un tren, ca să ajungă într-un alt oraș, să numere și acolo treptele scărilor și apoi să călătorească mai departe, pentru a număra treptele scărilor din întreaga lume, pentru a ști ceva ce nimeni nu știe, ceva ce niciun funcționar nu poate afla din cărți.

 

Peter Bichsel s-a născut în 1935 la Luzerna. A crescut în Olten, a studiat la Solothurn și a lucrat, ca profesor, între anii 1955-1968. Acum trăiește ca scriitor și foiletonist profesionist. Este considerat maestru al genului scurt, miniatural. Volumul de debut „De fapt, doamna Blum dorește să-l cunoască pe lăptar” (1964) i-a adus consacrarea rapidă, punând pecetea originalității pe ceea ce înseamnă o povestire „bichseliană” în formă scurtă. Au urmat alte volume de povestiri (puține la număr, Bichsel fiind acuzat că-i cam „zgârcit” cu cititorii) și numeroasele premii literare printre care cel al Grupului 47 și premiul Johann-Peter-Hebel. „Eu cred – mărturisește Bichsel – că sensul literaturii nu constă în mijlocirea de subiecte ci în aceea ca povestitorul să aibă suport. Oamenii au nevoie de povestiri pentru a supraviețui. Ei au nevoie de modele cu care să-și povestească propria viață. Numai viața care se poate, ea însăși, povesti este o viața plină de sens.” Și mai departe: „Eu doresc povestirii să-i opun povestirile.” (Radu Țuculescu)

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), „Măcelăria Kennedy” (Cartea Românească, 2017), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia (traducător Gabriela Lungu), Cehia, Ungaria și Serbia, Germania și Israel, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Italia, SUA (traducător Mihael Mudure), Franta și Israel (traducători Paul Farkas și Itzhaki Moshe). „Povestirile mameibătrîne“ (Cartea Românească, 2006) a apărut la Editura Tarandus Kiadó, în traducerea lui Szőcs Imrével. Este cea de-a patra traducere a romanului, după cea în limba franceză, la Gingko Editeur, traducător Dominique Ilea, în limba sârbă, Editura Sezam Book, în traducerea Mihaelei Lazarovici, şi în limba cehă, Editura Dauphin, în traducerea lui Ladislav Cetkovský. Romanul „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009) a apărut la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, cu titlul „Stalin, mit dem Spaten voran!”. De asemenea, tot la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, a apărut și romanul „Măcelăria Kennedy” („ Metzgerei Kennedy”).

Scrie un comentariu