Atelier

Barem o dată așè cum vrè și groparu’

Groparul:

Io-s Gheorghe a groparului. Tăt gropar. Adică meseria din tată-n fiu. Să poate bine trăi după tăţi care-ajung la mine, gata eliberaţi de spaime ori de durere, cu socotelile încheiate. Pentru mine, asta-nseamnă loc de muncă. Aş merita și mia de euro pă lună, da’ uite că n-am nici suta. Meseria asta îi un „contract cu Aia-cu-coasa, care să ţîne totdeauna de cuvînt, Gheorghe”, zîcea tata cînd eram încă la şcoală. „Dacă vrei să scapi, învaţă.” N-am învăţat, da’ uite că de douăzeci şi trii de ani contractu’ ăsta țîne. Amu’, în ultimii cinci ani, de prin două mii nouă, s-o hăpt înmulţit clienţii.

„Gheorghe, contractu-i depăşit, cere iute o jumate de normă-n plus”, mi-o şoptit tata hăpt înainte de-a fi gata eliberat şi-a ajunge și iel la mine. În iarna lu’ două mii unşpe. O fo’ tare grè încercare. Am trecut-o şi p-asta și mi-am văzut de treabă. Trec pă la iel de două ori pă săptămînă cînd am un ceas liber.

Am și zîle cu trii gropi, ieri o fo’ numa’ cu două. Nu-i floare la ureche să sapi trii gropi standard pă zî. Sap ca să poată ăia turna beton, să pună cruce, tăt ce trebe. Fac pînă şi locuri de fixat pentru frînghiile cu care-i cobor. Aşè-i amu’ obiceiu’. Da’ azi pă la şaișpe a fi ca pă vremuri. Că azi intră-n pămînt Ionu’ lu’ Lişcă Bazatu. Bătrînu’ cela, cel mai bătrîn din sat.

Trist îs alături de tăţi triştii care-i duc la groapă, pă răposaţii, pă repausaţii lor. Cînd ţî-i dat, ţî-i dat, n-ai cum păcăli… părere de rău ieste, da’ nu-n morți, ci-n ăia vii, în unii. Multe am văzut care n-aş fi dorit să le văd. „Ăsta l-o-ngropat şi pă tată-so”, zîc tăţi care mă cunosc. Da’ contractu-i contract şi mă ţîn de iel, așè le răspund.

Da’ azi îs io mai trist ca tăt satu’, pîntru Ionu’ lu’ Lişcă Bazatu, care-mi zîcea „domnule”. Ăilalţi îmi zîc „Măăă, Gheorghe”.

Lunea trecută am stat pă laiţa din drum, pă laiţa lui, aşè cum am stat şi duminică şi sîmbătă, la poveşti. Ca oamenii. Povestea iel, ascultam io. Cu o sticlă de prună între noi. De-atunci pînă azi, cînd l-o adus în capelă, nu l-am mai văzut.

Azi am rămas mult lîngă groapa asta. M-am aşezat pă pămîntu’ fără betoane. Bătè vîntu de către rîu șî-l auzeam pă Ionu’ lu’ Lişcă Bazatu, ultimele lui vorbe.

Ionu’ lu’ Lişcă Bazatu:

Cum pă ce mă bazez, domnu’ gropar? Uite că mă bazez io pă ceva! Ş-apoi nici nu-s de-aici din satu’ ăsta, îs venit de păste deal. Ionu’ lu’ Lişcă îmi zîcè în satu’ de unde-s venit, da’ de-aici de la voi am luat-o de muiere pă fata lui Bâlă, aia micuţă și tare iute, şi m-am drăgostit cu iè pînă ne-o ieşît un prunc. Aici am și rămas, no!

Amu’-s trecute tăte, primaru’ zîce că-s cătră sută şi nonagenar. Şi pă asta mă și bazez, că-s cum îs şi cum zîce primaru’. Amu’ ajung să uit şi ce-am gîndit dimineaţă, domnule. Muierii îi zîcè Măria lu’ Bâlă a lu’ Ionu’ lu’ Lişcă, da’ amu’ nu-i mai zîce nime nimic. Tu ai adus-o pînă-n cimitiru’ tău.

Îs sîngur pă laiţa asta de la drum. Alţii leat cu mine nu mai îs. De la mine din sat nu uit hăpt nimica. Cît mai puteam, treceam dealu’ ăsta de-l vezi şi-ajungeam în satu’ ălalalt, acasă. Și făceam cale-ntoarsă. Amu’ că-s cătră sută şi              nonagenar, cum zîce primaru’, nu-s bun decît de stat pă laiţă cu groparii, de-altceva de nimica. Da’ și pă laiţă stau numa’ pînă obosăsc. Trec în casă și mă-ntind în pat. Da’ şi-acolo obosăsc. Şi tăt aşè. Laiţa şi patu’, aiestea două mi-o mai rămas. Şi povestea cu domnu’ gropar Gheorghe, cu dumneata.

Io te văd că vorbeşti, domnule, da’ de vrei să te-nţăleg, trebe să-mi zîci ca la mut. Te pot citi un pic și după buză. M-o modificat Dumnezeu Sfîntu’, domnule. Altu’ moare tînăr şi n-apucă să fie cătră sută şi nonagenar. Da’ nu să ştie cum îi mai bine. La care cum îi scris, aşè i să și-ntîmplă.

Aiasta ţi-o zîc, domnu’ gropar, ca să cunoşti, că eşti tare tînăr după cum te văd, că de-auzit nu tare te-aud, tăte îs cu rost în viaţă. Aici grăiesc ăştia nouăzeci şi şapte de ani gătaţi în doi februarie iest an.

Da’ ţi-oi zîce ca să pricepi, chiar dacă omului degeaba-i spui, că din trăitu’ altuia nu s-alege cu nimica pîntru trăitu’ lui. Pă vremea mè, lucram cu comuniştii la cantonu’ din pădurea din satu’ ăsta care duce pînă-n satu’ ălalalt. Aceia cătau de pădure, nu ca porcii ăştia de azi, care tăt ce-ating distrug. Aveam atuncea în canton şi iepuri, şi fazani, şi cerbi lopătari şi nelopătari, şi ciute, şi lupi, şi urşi, şi cocoşi de munte. Nimica din aiestea nu mai ieste. S-o dus de rîpă pădurea vie, de-o rămas numa’ copacii orfani, săracii. Fără vietate, pădurea nu-i pădure, domnule. Pă asta mă bazez la sigur.

Tăt pă vremea mè, da’ care-o fost şi mai demult, m-am întîlnit cu nemţii şi cu ungurii, despre care gîndesc prost şi poate cu păcat şi azi.

Cum adică, pă ce mă bazez, domnu’ gropar?

Io-s din ăia care-o dezertat de pă frontu’ din Cehia. Dus de unguri am fost atuncea. Pă jos m-am întors. ‘Ai de mine, ce-am mai pătimit! N-am cum uita, domnule. Cum am fugit, cum am dat de ruşii ăia pestriţi, că aveau şi civili printre soldaţi. O amestecătură ciudată de oameni o fo’. Mai era unu’ cu mine care s-o băgat iute-n pădure. Că-i tremurau ciucurii, domnule. Mie nu prè. Le-am ieşit înainte. Am zîs: „Bună zîua”. O vinit şăfu’ lor cu calu’-nainte-mi, de mi-o zîs: „Tu-ţi muma-n cur de bandit, hai încoa!”. Cu pistolu’ la ceafă m-o dus într-un loc unde erau doi bolovani. S-o pus iel pă unu’. „Şăzi pă ăsta și spune cum îţi zîce.” „Ionu’ lu’ Lişcă.” Îmi zîce: „De nu spui unde-s și cîţi îs, te răcesc pă loc”. „Dară că ți-oi spune de-ntrebi, da’ numa’ de-mi zîci întîi de unde știi grăi așè bine româneşte.” „Băăă, ho, ho! io-s basarabean din Armata Roşie a lu’ Stalin, şi tu să-mi zîci unde-s nemţii şi ungurii, s-o-nțăles?” „Dară că ţi-oi spune. Cum să nu?”

Da’ nu ţi-am zîs cum am dezertat, domnu’ gropar. Hăpt în noaptea de Sfînt Crăciun, în anu’ o mie nouă sute patruzăci şi patru, pă lîngă Praga, pe-acolo, o făcut nemţii şi ungurii masă mare cu băutură, da’ nouă, la români, nu ne-o dat hăpt nimica. Cînd i-am văzut ce fac, mi-am zîs: „Ionu’ lu’ Lişcă, asta nu-i treabă bună, că-i treabă ungurească şi nemţească, de-amu’ poţi tăt dezerta”, şi pă loc am dezertat. Cum nu i-oi spune unuia din Basarabia unde-s ungurii ori nemţii?  I-am spus și i-am și arătat.

Da’ pîn-atuncea, pîn’ s-ajung la basarabeanu’ care umbla călare cu Armata lui Roşie, cînd am plecat cătră Praga, am trecut cu ăla cu care-am evadat pîntr-un sat cu cehi, unde-am mas la un croitor. C-aşè era pe-atunci. De te-ntîlneai cu oameni cu găzdăluit, căpătai de mîncat, apă şi altceva mai tare, şi de durnit.

Nu erau încîiniţi oamenii din fire, s-o fo’-ncîinit numa’ lumea aia a războiului. Îi drept că de lihniţi de foame am fo’ zîlnic. O vinit la croitoru’ ăla un neamţ să-i repare un crac de la uniformă. M-o luat apoi curvă ăla de neamț cu şuturi în cur de m-o fugărit. No, domnu’ gropar, apoi chiar că m-am tăt dus.

Cînd o dat peste mine Armata Roşie m-am bucurat, m-am gîndit c-oi prinde un loc de prizonier de război şi bine-a fi. Am ajuns în satu’ ăla, parcă ţi-am mai zîs, de ţigani cehi, care erau domni şi care mi-o zîs: „Jane, rămîi aci şi ie-ţi una de-a noastră, că s-a-mbunătăţi sîngele nost’ şi-a tău prin urmaşi”. N-am luat nimic şi iară dus am fost. Mie nu mi-o trebuit domnişoarele alea ale lor. O vinit ruşii şi le-o luat, o luat tăt rușii, domnu’ gropar, pă tăte le-o luat, de le-o-mbunătăţit tăt sîngele ţiganilor cei domnoşi.

Cum pă ce mă bazez, domnu’ gropar? Io personal i-am dus pă rușii ăia la fete, pă asta mă bazez. I-am lăsat acolo şi iară dus am fost, că aveam drum liber cătră casă. M-am adunat cu ăla cu care-am dezertat şi-o mai fo’ de trecut o punte lungă păste-o apă mare. Ne legănam, mai-mai să ne-mburdăm. Am dat de santinela aia rusească, și era noapte, şi ne-o fo’ tare milă s-o trezim ori s-o aruncăm în apa aia mare. Am lăsat-o, deci, şi duşi am fo’. Da’ pă drum am mai mas la un ungur, din Szolnok, tare de omenie, surd rău, nu, nu cum am ajuns io amu’, că iel era şi mut, amu’ le zîce surdo-muţi la din ăștia, domnu’ gropar. Io-i tăt scriam cu creta pă părete, scriè şi iel pîntru mine, fiecare pă limba lui. Pînă ne-am cam săturat de-atîta scris şi ne-am văzut iară de drum. Da’ de la surdu’ şi mutu’ ăla m-am ales c-o valiză plină cu ceasuri, c-aşè le-o tomnit Dumnezău. Nu ne-o lăsat unguru’ să merem pînă nu le luăm. De-acolo-ncolo n-o mai fo’ greutăţi, că tăţi ruşii erau bolunzi după ceasuri. Cît am dat pă ele, cu-atîta le-am dat și ruşilor, pînă ce unu’ de la Teiuş, un şofer, cu treabă la Sighet, pîntru-un ceas de lux m-o adus ca p-un pachet pînă la casa din satu’ ălalalt, domnu’ gropar. Că acolo stăteam pă vremea aia.

Odată ajuns în sat, m-am sîmţît mare domn, şi-o vreme o prins a-mi sta capu’ numa’ la horincă, domnu’ gropar. Aşè o fo’! Pînă m-am trezît iară la viață. Ceasuri din ale surdului şi mutului din Szolnok mi-o rămas destule, domnu’ gropar, pot să-ți dau cîte vrei, da’ ceas de lux o fo’ numa’ unu’, ăla care m-o adus pîn-acasă.

Da’ așè să știi de la mine, domnu’ gropar, că de nu-i muri tînăr, apoi îi clar că te-a modifica Dumnezău Sfîntu’ şi te-a tăt modifica, pîn’ la groapă. Nici io nu ştiu cum îi mai bine, da’-i la care cum i-i scris.

Cum adică, pă ce mă bazez, domnu’ gropar? Uite că mă bazez io pă ceva! Că Dumnezău Sfîntu’ pă tăte le tomneşte cum vrea iel, nu cum gîndim noi…

Groparul:

Azi, în cimitiru’ mieu, trist, parcă-s numa’ io, nu și ăştia care s-o adunat pă lîngă groapă. Azi ştiu bine că merit peste o mie de euro pă lună, deși iau sub o sută, c-aşè-i contractu’.

Om vidè ce-a mai veni păste noi, că le-a tomni Dumnezău Sfîntu’ pă tăte, ca şi pîn-amu’, cum altfel?! Îmi dau seama cîtă dreptate avè Ionu’ lu’ Lișcă Bazatu. Numa’ că tare bine-ar fi ca Dumnezău să le tomnească barem o dată așè cum vrè și groparu’.

Despre autor

Marian Ilea

Marian Ilea

Marian Ilea (n. 1959, Maramureș), a debutat editorial cu volumul de povestiri „Desiștea” (Cartea Românească, 1990, premiul Salonului Național de carte Cluj). În 1993, publică „Desiștea II” (Cartea Românească). În anul 1997, volumul de teatru „Ariel” (Cartea Românească) obține premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun volum de teatru. Mai publică volumele „Casa din Piaţa Gorky” (Editura Cornelius, 1999), „Vacek” (Editura Dacia, 2001, Premiul pentru proză al Asociatiei Scriitorilor București), „Ceasul lui Bronnikov” (Editura Dacia, 2002), „Povestiri din Medio-Monte” (Editura Dacia, 2003, Marele premiu al Saloanelor "Liviu Rebreanu"), „Povestiri cu noimă” (Editura Dacia, 2006), „Rodica e băiat bun” (Archeus, 2008), „Libertatea începe în șapte aprilie” (Editura Dacia, 2009), „Înțeleptul” (Tracus Arte, 2013), „Societatea de Socializare din Medio-Monte” (Tracus Arte, 2014), „Capra germană si gramofonul” (Tracus Arte, 2014). Piesa de teatru „Societatea de Socializare din Medio-Monte” se montează la Teatrul Municipal Baia Mare, obținând Premiul de regie la Fringe Festival București.

Scrie un comentariu