Anticariat

Barocul meu

Interiorul unui anticariat. Locul meu de muncă, bineînțeles. Am primit mai multe cărți de la doi bătrâni. Cultură cu iz de bătrânețe. Cărțile astea miros a bătrânețe. Nimic nou. Cel puțin pentru mine. Doar o plictiseală de care nu scap, orice aș face. Aseară, ca și în alte  seri, am băut și am citit pentru a-mi omorî plictiseala. Mă simt bătrân. Poate ar fi timpul să-mi donez cărțile unui anticariat. Aseară m-a sunat și Raul ca să-mi spună că am un comentariu pe Facebook despre Lion Feuchtwanger. Ok, și? Păi poate vrei să răspunzi, îmi zice el. Nu, nu o să răspund, ce să răspund? Că m-a plictisit de moarte? Nu cred că interesează atât de mult pe cineva că autorul ăsta m-a plictisit fără drept de apel. În schimb, mă apuc să-i vorbesc despre „Barocul ca tip de existență” de  Edgar Papu, cartea pe care tocmai am terminat-o. Și îi vorbesc aproape zece minute. Păi scrie toate astea, îmi spune el. Ok, dar sunt niște truisme, îi spun eu, neîncrezător că ar trebui să scriu. Și totuși…

De multe ori emit cu seninătate tot felul de truisme. Dar nu e vina mea. Mi se întâmplă ca, în timpul sau după lectura unei cărți, să nu fiu lăsat în pace de câte o idee. O întorc pe toate părțile, ca pe un cub Rubik. Ei bine, așa mi s-a întâmplat și cu „Barocul ca tip de existență” de Edgar Papu, iar ideea care m-a bântuit zilele astea ar suna cam așa: în ciuda aparențelor, frumusețea unei civilizații se concentrează în spectacolul oferit de inevitabilul ei declin, moment în care intră în scenă un personaj extravagant, straniu chiar. E vorba de baroc. 

Cele de mai sus necesită o completare pe care probabil ați și intuit-o. Noi trăim, zic eu, într-un asemenea moment crepuscular, ne înfruntăm zi de zi cu elemente ale barocului care nu de puține ori țin de sfera grotescă a acestuia. Confuzia, echivocul, contradicția, insolubilul – iată numai câteva dintre caracteristicile acestei perioade, caracteristici bine surprinse de Edgar Papu în studiul său și care ne sunt atât de familiare. Să nu uit: pe lângă cele deja enumerate, ar mai fi și spiritul anti-economic/anti-econom. Respingând constrângerile normei, perioada decadentă se definește printr-o risipă pură, „fără niciun gând de compensație prin investiții productive”. Edgar Papu pomenește de un „stil anti-economic al vieții înseși”, de unde cheltuirea („fără număr”) a diverselor resurse. Acest spirit al risipei este evident, de exemplu, în proliferarea gadgeturilor și în generoasa noastră dispoziție de a le achiziționa. Altfel spus, „tehnica se dezvoltă pentru a satisface propensiunea către risipă”, „este un mijloc de sporire a plăcerilor, în speță de îmbogățire a senzațiilor”. Și mă opresc aici cu scurta mea intervenție, fără a epuiza subiectul (ar mai fi multe de spus despre rolul oglinzii în baroc reluat în obsesia actuală pentru look sau despre tendința muzicii de a deveni din ce în ce mai zgomotoasă în perioadele decadente ș.a.m.d.).

Edgar Papu, „Barocul ca tip de existență”vol. I-II, Minerva, București, 1977

Caricatură de John Minnion

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu