Atelier

Bătrânii din Floreasca

Seara trecuse repede şi acum aştepta să adoarmă sub pătură, cu ochii întorşi spre fereastră. Luminile pale ale apartamentelor din blocul de peste drum, identice cu al ei, străbăteau prin perdeaua de in lungă, cu motive florale stilizate.

Nu se aşteptase să vină şi el. Se crispase când îl zărise, înalt, ironic şi totuşi uşor ezitant, în pragul salonului enorm al casei boiereşti. În salonul în care ea se simţea totdeauna o fată săracă de la ţară. Deşi doar crescuse la bunici. Uitase iar să-şi dea cu fond de ten. Îl ştia de vreo cincisprezece ani, de când începuse să vină la petrecerile pe care le dădea unchiul, la început chemată ca s-o ajute pe Marioara la bucătărie. Aşa învăţase cum să aşeze o masă festivă, cum să orneze platourile, de câte pahare este nevoie, cum să le răspundă bătrânilor nomenclaturişti ale căror neveste fuseseră şefe de protocol. Studenta săracă venită dintr-un sat de munte a fost repede îndrăgită de fostele generălese, care îi mângâiau chipul rotund cu degetele lor încărcate de inele cu safire şi smaralde. I se adresau cu „scumpo” şi „drăguţo”. Veneau întotdeauna cu rochii de mătase, care stăteau strâmb pe spinările lor gheboase, ducând pe mână poşete de piele – modele de după război, în culori puternice. Îşi lăsau hainele de blană, luate de soţii lor de la Moscova, pe cuierele de lemn din antreu. Desfăceau şalurile sau baticurile pastelate, descoperindu-şi părul rar, tapat, înfoiat spre spate. Sau coafura cu breton, în stil franţuzesc. Mâinile tremurânde întindeau prost rujul roşu aprins pe buzele subţiate şi peste pieliţa trecută, ca o stafidă, a obrajilor. Aşa se duseseră, cu aproape o jumătate de secol în urmă, la serate şi la întâlnirile de la ambasadele ţărilor prietene socialiste. Fusese perioada lor de glorie şi Eleonora le privea fascinată şi îngrozită în acelaşi timp, ca pe nişte relicve vii ale istoriei. Nu mai înţelegeau nimic din noua lume, păstraseră însă obiceiurile burgheze pe care marea nomenclatură comunistă le asimilase odată cu privilegiile şi vilele naţionalizate de la cei de dinaintea lor. Doar limbajul le mai trăda condiţia iniţială, de fii şi fiice de muncitori şi ţărani, dar îţi dădeai seama de acest lucru din ce în ce mai greu, fiindcă foloseau un fel de limbă învechită, în care mahalaua se amestecase cu limbajul de lemn al şedinţelor de partid şi cu duioşia vârstei a treia.

I-l prezentase doamna general Marcu, cu o exclamaţie care îi trăda obişnuinţa de la catedră, cu elevii unuia dintre liceele mari ale Capitalei:

– Iubita mea, să-ţi prezint pe ginerele meu, doctorul Vlad Florea.

Nu-i reţinuse decât expresia ochilor albaştri, uşor umezi, care o priveau amuzaţi. Cămaşa de vară bleu ciel lăsa să i se vadă pieptul uşor bombat şi braţele de o nervozitate stăpânită. Nu putuse nici măcar să zâmbească, camera se rotea în culori apoase ca şi cum viaţa ei s-ar fi oprit în loc. O strigase apoi cineva, să o întrebe de un profesor de la Universitate. Se prăbuşise într-unul dintre fotoliile stacojii, uşor învechite, alături de o femeie grasă cu privirea bănuitoare, aproape de ferestrele înalte, străjuite de ficuşi şi de trandafiri japonezi pe care îi îngrijea chiar generalul.

În rest, nu-şi mai amintea nimic din seara aceea, stăruia doar vertijul uşor, senzaţia stranie de ameţeală amestecată cu excitaţie nervoasă. La sfârşit, îi ţinuse paltonul gri şi îi ceruse numărul de telefon, pentru o cunoştinţă interesată de scriitori contemporani.

Se văzuseră în vila lui de pe bulevardul Kiseleff, două săptămâni mai târziu, timp în care ea aşteptase înfrigurată şi nesigură. O poftise în salonul aranjat pentru cină ca un decor pentru o piesă din Cehov. Farfurii mari, două sfeşnice de argint, un tablou cu natură moartă cu vânat şi altul cu flori în dreptul mesei lungi, masive, cu încrustaţii. Zâmbise la gândul că, de câţiva ani, mânca pe o farfurie, în patul suprapus din Grozăveşti, cartofii prăjiţi pe reşoul aşezat pe culoarul căminului. Un sărut brusc o smulsese din contemplaţia farfuriilor, apoi imaginea nudului din domitor, care o făcuse din nou să zâmbească.

Întâlnirile continuaseră în diverse locuri, sâmbăta, în cabinetul lui, seara, după program, când plecau asistentele, sau în vacanţe de o zi, în apartamentul unui prieten plecat din ţară. Nu-şi vorbeau prea mult niciodată, el simţea nevoia să povestească anumite lucruri, complet străine de relaţia lor. Când se întâlneau în public, la serbările celor din familie, abia dacă se priveau.

*

Se ridică din pat amintindu-şi că dăduse drumul să curgă apa în cadă. Îşi privea corpul deja greoi cufundat în apa cărămizie din baia îngustă, cu câteva faianţe căzute deasupra robinetului, lăsând să se vadă tencuiala umedă. Pete cenuşiu-maronii se prelungeau pe lângă gura de scurgere, peste emailul căzii de fontă în care nu-şi putea niciodată întinde picioarele. Nu voise s-o schimbe când îşi zugrăvise apartamentul, iar acum începea să regrete, începuse să-i fie silă, deşi duşul rămânea unul dintre cele mai plăcute şi odihnitoare momente ale zilei. N-ar fi crezut niciodată că va munci atât de mult. Şedinţele de redacţie o istovesc nervos, fiecare carte, fiecare traducere, fiecare copertă. Suportă din ce în ce mai greu oamenii. „Ce naiba vreau eu de fapt să fac?” – îşi zise în timp ce privea spuma de baie scurgându-se încet pe braţele rotunde, cu aluniţe. Trecuse bine de treizeci de ani şi viaţa începea să i se pară scurtă, prea scurtă pentru munca într-un birou înecat de fum, citind cărţile altora. Senzaţia de ameţeală o apucă din nou, ca şi înţepătura din dreptul inimii. Îşi aminti că mama şi bunica muriseră de inimă la şaizeci de ani. Hm! Îşi luă halatul de baie lila şi se ascunse din nou sub pătură, cu un roman nou apărut, recomandat de prietena ei de la agenţia de copyright. Învăţase singură engleza, după cei zece ani de rusă obligatorie, şi îi făcea plăcere să descopere stiluri, cuvinte, moduri de a compune fraze, expresii. O obosea încă enorm dicţionarul şi îi strica seara.

Nu putu, de astă dată, să se concentreze. Pe măsuţa de cafea rămăsese deschisă agenda, cu un număr de telefon notat de-a lungul paginii, în grabă. Întinse mâna să revadă cifrele. De câte ori sunase, în anii aceia!  Cu fise, de la telefoanele publice, cabine albastre înşirate lângă metrou sau la Universitate. Dimineaţa, înainte de cursuri, sau seara, cu inima strânsă, încovoiată de panică. Şi bucuria violentă, detunată în interior, la auzul vocii lui. Puse agenda la locul ei şi deschise laptopul. Intră pe site-urile ei favorite, răsfoi presa, cele două ziare de cultură pe care le citea, alte edituri. Se simţi deodată extenuată, aproape de leşin şi vomă. Se întinse din nou pe pat şi aşteptă în linişte să adoarmă, aşa cum bătrânii aşteaptă să moară.

O trezi zgomotul yalei. Inima îi tresări puternic, accelerându-şi pulsul, deşteptând-o definitiv. Aşadar a venit. Întinse repede mâna după sticluţa cu parfum Paco Rabanne, pe care i-o făcuse cadou cu câteva luni înainte. Mirosul ei slab, obişnuit din copilărie cu aerul tare de munte şi cu  putoarea grea de bălegar, nu agreează parfumurile, dar el o vrea aşa, răspândind miresme suave. De ani de zile se îmbracă să-i placă lui, trăieşte în mare parte pentru dorinţele lui, pentru capriciile lui. Viaţa ei se scurge între aceste întâlniri, care n-au răstimpuri egale, nici ore obişnuite, nici emoţii previzibile. Îşi vorbesc destul de puţin, mai mult el. Lucruri lipsite de importanţă, adesea. Despre serviciu, excursii, bătrânii, povesteşte copilăria petrecută în cartierul Primăverii, în vila fabuloasă, alături de ceilalţi copii privilegiaţi. Uneori, destul de rar, intuiţii adânci, spaime profunde ale omului, teama de viitor. „Mai bine să nu ne facem planuri”, spusese Vlad la primele întâlniri, când ea încercase să afle când îl mai poate vedea şi ce se va întâmpla cu ei. Apoi au evitat subiectul, el – din laşitate, ea – din instinctul de autoprotejare.

Vine de la spital, obosit, flămând, excitat. Îşi desface ceasul de la mână, într-un gest domestic, familiar, ca acasă, sau ca în sala de pregătire, înainte de operaţii. Eleonora simte buzele amărui, înmuiate deja în whisky, în care fiinţa ei se uită pe sine. Îi pune farfuria şi paharul de vin în faţă, privindu-l tăcută, aşezată în celălalt colţ al bucătăriei.  „Ăsta este sclavagism, Doamne”, şi privirea i se întunecă, dar curând  se destinde imaginându-se într-o epocă străveche, slujind un consul roman pe care îl iubeşte şi îl urăşte în acelaşi timp.  „Oare va veni aşa mereu? Încă un an, apoi încă unul?”

– Ce o să mai fac când n-o să mai vii?

– O să vin mereu.

– Nu, la un moment dat n-o să mai vii.

– Sau poate că nu o să mă mai primeşti tu.

Acum însă nu contează nimic. Sunt împreună. Un ceas, două, trei. Fără final. Timp furat. Pe care îl îngrămădeşte adânc, în ea, ca să poată trăi până data viitoare, să joace comedia unei vieţi împlinite, cu obligaţii sociale. Să poată merge zilnic la birou, să poată mânca, să poată bea cafea. Să poată respira. Un aer din ce în ce mai greu, mai imposibil.

*

Două săptămâni mai târziu, în salonul de zi al mătuşii, printre farfuriile mari în formă de peşte, Eleonora zâmbeşte larg doamnei Marcu, mama.

– Eşti atât de frumoasă, iubito, aşa mi-aş fi dorit o noră. Ai vitalitatea ţăranilor de la munte.

– Mi-am mai pierdut din ea, doamnă, răspunse Eleonora încercând să evite roşeaţa din obraji şi să-şi stăpânească tremurul mâinilor.

Privirea i se întoarce din ce în ce mai des spre uşa de la intrare. Tresare la fiecare zgomot care depăşeşte murmurul obişnuit sau clinchetul paharelor. Abia aude conversaţiile bătrânilor, deşi generalul îi face semne să vină lângă el să-i povestească o istorie cu Elena Ceauşescu şi unul dintre marii scriitori ai anilor ’80. Îi este ciudă pe ea însăşi, dar nu-şi poate reţine dorinţa. Îi este teamă să nu observe cineva, aşa că se aşază într-un scaun lângă balcon, cu spatele spre intrare. Bea o limonadă cu mentă şi îşi face vânt cu un evantai albastru.

– Bine, Sevastia, dar când s-au hotărât? o aude pe madam Cheznovski întrebând, în timp ce probabil priveşte peste ochelarii prinşi cu lanţ de aur, undeva în grupul de femei de alături.

– Eh, de mult vrea el, dar acum a găsit un post bun. Nu vrea să-l piardă.

– Foarte bine, acolo este altă viaţă, aşa îmi zice şi Iura al meu.

– Eh, dar tu te-ai obişnuit deja.

– O să te obişnuieşti şi tu. Iar Germania este destul de aproape.

– Tu ştii, iubita, că Ina, fata mea, şi Vlad pleacă în Germania?

– Nnu, bâigui Eleonora, simţind că sufletul se scurge din ea şi zace pe podeaua lăcuită, sub privirile tuturor.

– Da, pentru trei ani, aşa spune el. Eu nu prea sunt de acord. Au tot ce le trebuieşte aici. Mă lasă acum, la bătrâneţe, singură, iubita.

Eleonora nu mai auzea nimic. Farfuriile în formă de peşte defilau bezmetic în faţa ei, provocându-i greaţă. Trandafirii generalului râdeau jignitor cu gurile pline de sânge. „Uşa nu se deschide, uşa nu se deschide” – îşi auzea gândurile absurde în timp ce îşi lua la revedere de la bătrâni. Ajunsă în stradă, afară, începu să meargă din ce în ce mai repede, atât cât îi permiteau tocurile pantofilor abia cumpăraţi. Strada se dilata, pierzându-şi contururile stabile. Văzu fata bătrână, redusă mintal, a fostului comisar sovietic ţinută de braţ de servitoarea familiei, Măndica. O scoteau zilnic la plimbare, făceau cu rândul,  uneori  o lua şi generalul. Nebuna se holba acum la un tânăr care-şi scosese câinele să-şi facă nevoile în boscheţii de pe marginea gardurilor. Caraghioasă, bătrâna purta o  pălăria de soare uriaşă, abia umbrind masa mare de carne flască. Eleonora grăbi pasul şi trecu pe lângă ele fără să le salute, deşi Măndica întorsese capul ei pătrăţos, care se bâţâia în răstimpuri de la stânga la dreapta şi invers. „Piază rea”, îşi aminti ea primul gând când le văzuse, două făpturi damblagite care se uitau chiorâş, cu ochii saşii, galbeni, încercănaţi, cu pleoapele căzute pe chipul umbrit de rictusuri.

La metrou, se aşeză pe treapta rece a scării, fără să se poată mişca mai departe. Şinele se roteau absurd, iar apa curgea pe pereţii înalţi ai staţiei. Târziu, se ridică şi luă ultimul metrou spre casă. La intrarea în bloc, administratorul fuma o ţigară, aşezat pe scăunelul de picnic pe care îl deplia în serile lungi de vară în faţa grădiniţei cu trandafiri şi crizanteme, aproape de ieşirea de la ghenă.

– Cred că a venit prietenul dumneavoastră, domnişoară.

Eleonora se opri, fără să înţeleagă la început, apoi începu să râdă zgomotos, ca de o glumă bună, aşa cum nu mai râsese de ani buni, după care un rictus îi îngheţă dureros chipul.

Parteneriat media


Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu