Cartea săptămânii Actualitate Avanpremieră

Biroul pentru Grădini și Iazuri (fragment)

Scriitorul francez Didier Decoin (Secretar General al Academiei Goncourt și laureat al Premiului Goncourt în anul 1977) va fi prezent la Bucureşti, la Târgul de Carte Bookfest care se desfăşoară în perioada 29 mai-2 iunie 2019 (Complexul Expozițional Romexpo, pavilionul B2), cu ocazia lansării romanului său „Le Bureau des Jardins et des Etangs”/ „Biroul pentru Grădini și Iazuri”, tradus în româneşte de Doru Mareş, roman recent apărut la Editura Humanitas Fiction, în Colecţia „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu). Mai puteţi citi un fragment din carte pe Literomania, aici.

Didier Decoin va participa sâmbătă, 1 iunie, de la ora 11.00, la o masă rotundă –organizată de standul francez „Lire la France” – pe tema „Parcursul unei cărți: scriere, editare și traducere”, fiind prezent, de asemenea, la ora 12.30, și la evenimentul de lansare a traducerii în limba română a romanului său „Le Bureau des Jardins et des Etangs” (Stock, 2017)/ „Biroul pentru Grădini și Iazuri” (Humanitas Fiction, 2019, traducere de Doru Mareş). Lansarea de carte e organizată de Editura Humanitas Fiction, iar masa rotundă la care participă Didier Decoin la Bookfest este un eveniment organizat în cadrul Sezonului cultural Franţa-România 2019. (Literomania)

 

 

După o îndelungată claustrare însoțită de cea mai strictă supraveghere a restricțiilor alimentare legate de doliu, după ce a șters trupul lui Katsuro cu o țesătură sacră destinată să absoarbă impuritățile, Amakusa Miyuki[1] s-a supus ritualului de purificare a murdăriei pe care-l impunea moartea soțului ei. Însă cum nu era de dorit ca tânăra văduvă să intre în undele în care tocmai se înecase Katsuro, preotul șintoist se mulțumise, mușcându-și buzele, să scuture deasupra sa ramura unui pin căruia râul Kusagawa îi udase crengile cele mai de jos. Apoi o asigurase că putea reînnoda legăturile cu viața, arătându-și în treaga recunoștință zeilor care nu aveau să întârzie să îi trimită curaj și putere. Miyuki sesizase perfect ce se ascundea în spatele cuvintelor liniștitoare ale preotului: acesta spera ca, în pofida situației materiale precare, agravate de dispariția lui Katsuro, tânăra avea să-i pună în palmă expresia concretă a recunoștinței datorate divinităților kami[2].

Însă dacă Miyuki resimțea o oarecare recunoștință față de zeii care o spălaseră de impurități, nu le putea totuși ierta că lăsaseră râul Kusagawa, care, în definitiv, tot un zeu era, să-i răpească soțul. Așa că s-a mulțumit să dea o pomană modestă, alcătuită din ridichi albe, o legătură de căpățâni de usturoi și câteva prăjituri din orez dulce. În felul acesta, înfășurată într-o bucată de pânză, ofranda dădea impresia, mai ales datorită mărimii unora dintre ridichi, unui volum ce lăsa să se presupună a fi un dar cu mult mai scump. Preotul s-a lăsat dus de nas și a plecat îmbunat.

După aceea Miyuki s-a străduit să curețe și să aranjeze casa. Deși nu era ordonată, ci, mai degrabă, genul împrăștiat, dacă nu cumva era un gest voluntar că lăsa lucrurile pe unde apuca. Oricum, ce aveau ea și Katsuro era o nimica toată. Să găsească obiectele împrăștiate ici și colo, de regulă pe unde nu aveau ce căuta, le dădea o fugară iluzie de opulență: „Bolul ăsta pentru orez e nou?“ întreba Katsuro. „L-ai cumpărat de curând?“ Miyuki își acoperea gura cu palma pentru a-și ascunde zâmbetul: „Ba a fost dintotdeauna pe raft, al șaselea de la fund încoace, îl avem de la maică-ta, nu mai ții minte?“ Rostogolindu-se pe rogojina pe care Miyuki îl lăsase de izbeliște (nu mai stătuse să-l ridice după folosire), apoi oprindu-se, răsturnat, sub o rază de soare, bolul împrăștia niște reflexe pe care Katsuro nu i le știa, iată de ce nu îl recunoscuse imediat.

Miyuki își închipuia că oamenii avuți trăiau într-o permanentă harababură, după chipul și asemănarea peisajelor cărora tocmai caracterul confuz le asigura frumusețea. Astfel, râul Kusagawa nu putea fi admirat nicicând cu mai multă exaltare decât după furtună, când torentele care îl alimentau îl încărcau cu unde întunecate, pământii sau cu vârtejuri pline de bucăți de scoarță de copac, de mușchi, de flori de creson, de frunze veștede, negre, chircite. Atunci Kusagawa nu mai era scânteietor, se acoperea de cercuri concentrice, de spirale de spumă care îl făceau să semene cu vârtejurile din strâmtoarea Naruto, din Marea Interioară. Cei bogați, își zicea Miyuki, erau, probabil, potopiți în același fel de nenumăratele vârtejuri de cadouri oferite de prieteni (obligatoriu și ei nenumărați) și de toate acele nimicuri sclipitoare pe care le cumpărau fără socoteală de la negustorii ambulanți, fără ca măcar să se întrebe ce ar fi putut face cu ele.

Și le trebuia mereu mai mult spațiu pentru a avea unde-și pune bibelourile, pentru a-și îngrămădi ustensilele de bucătărie, pentru a-și agăța hainele, pentru a-și alinia unguentele, pentru a-și depozita toate acele bogății cărora, uneori, Miyuki nici măcar nu știa ce nume să le atribuie. O cursă fără sfârșit, o competiție înverșunată între oameni și lucruri. Culmea opulenței era pesemne atinsă în clipa în care casa izbucnea ca un fruct copt sub presiunea mulțimii de obiecte inutile cu care era îndopată. Miyuki nu fusese niciodată martora unui asemenea spectacol, însă Katsuro îi povestise că văzuse, când se ducea la Heian-kyō, cerșetori care scor moneau prin gunoaiele provenite de la imobile impunătoare, ai căror pereți păreau că se umflă dinspre înlăuntru.

În casa pe care Katsuro o ridicase cu mâinile lui – o cameră cu pământ pe jos, o alta cu dușumea de lemn geluit și, sub acoperișul din paie, un pod în care ajungeai pe o scăriță, totul de dimensiuni modeste, întrucât avusese de ales între a mai înălța pereții și a umbla după pește – erau mai ales scule de pescuit care foloseau la mai toate: plasele întinse la uscat, la ferestre, țineau loc de perdele, puse unele peste altele jucau rolul de saltele, noaptea, flotoarele de lemn scobit erau perne, iar ustensilele pe care Katsuro le folosea pentru curățarea iazurilor pentru pește erau cele cu care Miyuki pregătea masa.

Unicul obiect de lux al pescarului și al nevestei lui era bolul în care țineau sarea. Nu era decât copia unui vas chinezesc din timpul dinastiei Tang, ceramică brună din lut ars, împodobită economicos cu bujori și lotuși, dar pentru Miyuki avea puteri supranaturale. Îl moștenise de la mama sa, care, la rându-i, îl avea de la o înaintașă care susținuse că-l știa în familie dintot deauna. Vasul traversase, așadar, mai multe generații fără să fi suferit nici cea mai mică zgârietură, ceea ce chiar ținea de miracol.

Dacă punerea în ordine a casei o făcuse în doar câteva ceasuri, două zile i-a luat lui Miyuki pentru a duce curățenia până la capăt. De vină era meșteșugul practicat atâta vreme: pescuitul și creşterea de pești deosebiți, mai ales de crapi. Când se întorcea de la râu, Katsuro nu mai avea timp să își dezbrace hainele pline de un mâl lipicios, cu care împroșca pereții la fiecare gest mai pripit, întrucât se grăbea să elibereze cât mai repede crapii care foiau în coșurile de răchită, riscând astfel să rămână fără parte din solzi ori din mustăți (caz în care și-ar fi pierdut orice valoare pentru intendenții imperiali) și să îi arunce în iazul săpat anume în fața casei – un bazin cu pereții de pământ, nu prea adânc și umplut până sus cu o apă pe care Miyuki, în lipsa bărbatului, o îmbogățea cu larve de insecte, alge și semințe de plante acvatice.

După care, stând pe vine, Katsuro observa zile de-a rândul comportamentul capturii, urmărind mai ales peștii pe care de la bun început îi considerase demni de iazurile orașului imperial, căutând acele semne care să arate că erau nu doar cei mai atrăgători, ci, totodată, și cei mai zdraveni pentru a suporta drumul lung până în capitală. Katsuro nu era prea vorbăreț, iar când totuși se exprima, o făcea mai mult prin aluzii decât prin afirmații, lăsând interlocutorilor plăcerea de a ghici perspectivele îndepărtate ale unui gând neîncheiat.

În ziua morții bărbatului ei, după ce aruncase în iaz cinci sau șase crapi, Miyuki, la fel ca soțul său, se lăsase pe vine la marginea gropii, ca hipnotizată de târcoalele peștilor ce se învârteau în cercuri înfricoșate, ca niște prizonieri care tocmai descopereau limitele pușcăriei. Dacă tot mai era în stare să aprecieze frumusețea anumitor crapi sau, cel puțin, energia și vitalitatea mișcărilor lor, nu avea nici cea mai mică idee despre criteriile care-l făceau pe Katsuro să le cântărească rezistența. Iată de ce, renunțând să încerce să mai înșele vecinii și, mai ales, pe ea însăși, s-a ridicat, s-a scuturat de praf și, întorcând spatele iazului, s-a retras în casă – ultima din sudul cătunului, ușor de recunoscut după scoicile încastrate în pereți cu partea sidefie către cer, în așa fel încât să reflecte razele soarelui și să sperie corbii care-și făceau cuiburi în arborii de camfor.

Pe țăranii din jur i-a liniștit vestea că Miyuki se străduia să curețe dușumeaua și să frece murdăria de pe pereți. Se temuseră ca nu cumva să prindă de cine știe unde vreo sfoară și, adăugând ajutorul unui bețigaș, să se spânzure pentru a-l reîntâlni pe Katsuro în Yomi-no-kuni[3]. Nu doar că era prea tânără pentru a muri – la douăzeci și șapte de ani, atinsese speranța medie de viață pentru o femeie de la țară și se putea considera fericită din punctul de vedere al existenței care îi fusese dăruită –, dar Katsuro îi împărtășise și anumite taine, drept care era unica deținătoare, de-acum, a legăturii privilegiate pe care satul o avea cu Curtea imperială de la Heian-kyō: aprovizionarea cu crapi de un soi excepțional, care să împodobească iazurile templelor, în schimbul cărora locuitorii acestui pumn de colibe coșcovite și cocoșate numit Shimae beneficiau de scutirea aproape totală de taxe, fără a lăsa deoparte micile daruri pe care Katsuro nu uita niciodată să li le aducă din partea lui Nagusa Watanabe, directorul Biroului pentru Grădini și Iazuri.

Or, Nagusa tocmai trimisese trei funcționari cu o nouă comandă pentru niște crapi care să îi înlocuiască pe cei de dinainte, care nu supraviețuiseră peste iarnă. Într-o dimineață – trecuseră câteva zile de la moartea lui Katsuro –, emisarii Biroului pentru Grădini și Iazuri apăruseră din ceața jilavă care, după aversele de peste noapte, se unduia ca o perdea la liziera pădurii. Precedentele drumuri le făcuseră venind pe jos, ceea ce îi costase scump pe locuitorii din Shimae, întrucât, istoviți de călătorie, cumpărătorii de crapi nu le mai plecaseră de pe cap vreo cincisprezece zile, trăind pe spinarea țăranilor, cu o sete de saké în continuă creștere, pe măsură ce își recâștigau puterile. De data aceasta însă veniseră călare, însoțiți de un scutier care ducea stindardul de mătase în culorile împăratului, renunțând la amplul și confortabilul kariginu[4] pentru ținutele de război, ale căror plăci de fier, care le protejau torsul și spatele, răsunau ca niște clopote vechi și dogite. Apariția lor neașteptată le speriase și le pusese pe fugă pe cele câteva femei care erau strânse la împletit paie de orez în locul de treierat.

 

În calitatea lui de prim-jude al satului, Natsume venise în fața celor trei călăreți pentru a-i saluta cu respectul datorat reprezentanților puterii imperiale, dar, în timp ce își lipea palmele și se înclina cât de mult îi permitea gâtul înțepenit, se întreba cum de împăratul, vestit ca fiind cel mai rafinat dintre prinții vremii sale, tolera ca oamenii însărcinați a-i face cunoscută voința în toate provinciile să aibă un aspect atât de puțin atrăgător: bălăbănindu-se moale în șeile de lemn lăcuit în negru, cu capetele clătinându-li-se sub coifurile care se prelungeau cu apărătoare pentru gât, cu carapacele metalice înverzite de mușchiul care se agățase de ele la trecerea prin păduri, emisarii te duceau fără să vrei cu gândul la niște enormi păduchi de lemn cu burțile umflate de o substanță ceroasă și grețoasă. Poate însă că Maiestatea Sa nu-i văzuse niciodată. Cine știe care adjunct de sfetnic de pe la al cincilea rang minor inferior le trecuse numele pe o listă (nimeni nu avea să știe vreodată de ce adjunctul se oprise la aceste nume mai degrabă decât la altele), le supusese atenției unui controlor de al patrulea rang minor superior, care le aprobase după care le trimisese unui inspector de al patrulea rang major inferior, care le orânduise pe drumul lent către vârful ierarhiei, de unde reveniseră la fel de încet în partea de jos a eșalonului, pentru a se întoarce, până la urmă, în mâinile lui Nagusa Watanabe, care le validase cu o mișcare nerăbdătoare de pensulă – iar despre toate acestea, ca despre multe alte evenimente interesante din cele șaizeci și opt de provincii, împăratul nu a aflat absolut nimic.

Mesagerii imperiali au fost foarte neplăcut surprinși de vestea morții lui Katsuro. S-au strâmbat, au lăsat să le scape niște zgomote din fundurile gâtlejurilor, li s-au cutremurat și li s-au lovit între ele plăcile armurilor. Pentru a-i liniști, Natsume a fost nevoit să le-o înfățișeze pe Miyuki. Mesagerii au măsurat-o din cap până-n picioare, rostogolindu-și ochișorii negri din spatele măștilor de lemn prevăzute cu colți falși de demon, care le acopereau partea de jos a chipurilor. În timp ce tânăra se înclina până când fruntea i-a atins țărâna, conducătorul satului i-a liniștit pe emisari: văduva pescarului îi va sluji cu tot atâta seriozitate precum o făcuse și Katsuro. După care, pentru a-i îmbuna cu totul, Natsume le-a oferit o masă cu tăieţei de hrișcă, alge și pește cu legume murate în drojdie de saké, înainte de a-i conduce până la cascada de unde au luat-o înapoi, către Heian-kyō.

 

[1] În Japonia, numele de familie este așezat, în mod tradițional, înaintea prenumelui. (N. ed. orig.; notele ce apar pe parcursul romanului, dacă nu poartă o altă mențiune, aparțin ediției originale.)
[2] Divinități șintoiste; kami sunt elemente ale naturii (munți, copaci, vânt, mare etc.), dar și spiritele celor morți.
[3] Lumea morților, conform mitologiei șintoiste.
[4] Element de vestimentație între pelerină și haină, purtat de nobili la vânătoare.

Fragment din romanul „Biroul pentru Grădini și Iazuri” de Didier Decoin, traducere din franceză de Doru Mareș, Colecţia „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2019. Scriitorul Didier Decoin va fi prezent la Bucureşti, în cadrul Târgului de Carte Bookfest (29 mai-2 iunie 2019).

 

Parteneriat media

Despre autor

Didier Decoin

Didier Decoin

Scriitor, jurnalist și scenarist, Didier Decoin s-a născut la 13 martie 1945. După studii secundare la Notre-Dame de Sainte-Croix este admis la Facultatea de Drept, pe care însă o abandonează repede în favoarea jurnalismului. Trece prin redacții faimoase din presa scrisă și din radio – „France-Soir”, „Le Figaro”, „Les Nouvelles Littéraires”, „La Voix des Sports”, Europe 1 – înainte de a se consacra exclusiv scrisului. Debutează în anul 1966 cu romanul Le Proces a l’amour. Semnează, de-a lungul timpului, peste 40 de lucrări, singur sau în colaborare, dintre care 25 de romane. Unele dintre cărțile sale au fost recompensate cu premii importante: Prix des Libraires pentru „Abraham de Brooklyn” (1971), Prix des Quatre Jurys pentru „Élisabeth ou Dieu seul le sait” (1970), Prix Goncourt pentru „John l’Enfer” (1977), Prix de la Littérature Reli¬gieuse pentru „Élisabeth Catez ou l’obsession de Dieu” (1991), Prix Littéraire du Cotentin oi Prix Livre et Mer Henri-Queffélec pentru „Avec vue sur la mer” (2005), Prix des Lecteurs de „L’Express / BFMTV” pentru romanul „Biroul pentru Grădini și Iazuri” („Le Bureau des Jardins et des Étangs”, 2017; Humanitas Fiction, 2019). De-a lungul celor peste 50 de ani de activi¬tate literară, numeroase alte romane l-au impus drept unul dintre cei mai apreciați scriitori francezi contempo¬rani: „Ceux qui vont s’aimer” (1973), „L’Enfant de la mer de Chine” (1981), „Autopsie d’une étoile” (1987), „La Femme de chambre du Titanic” (1991), „Madame Seyerling” (2002), „Est-ce ainsi que les femmes meurent?” (2009), „La Pendue de Londres” (2013). Semnează scenarii pentru film și televiziune, iar unele dintre producțiile la care participă devin adevărate legende („L’Homme voilé”, „De guerre lasse”, „Hors la vie” – Prix Spécial du Jury la Festivalul de la Cannes, „I… comme Icar” —Prix César pentru scenariu, „Les Misérables”, „Balzac”, „Le Comte de Monte-Cristo”). În 1995 este ales membru al Acade¬miei Gon¬court, al cărei secretar general este astăzi.

Scrie un comentariu