Avanpremieră

Biroul pentru Grădini și Iazuri (fragment)

Împrumutând senzualitatea stampelor japoneze, „Biroul pentru Grădini și Iazuri” este romanul unei călătorii inițiatice din Epoca Heian. Didier Decoin imaginează periplul unei tinere femei care-și iubește soțul și dincolo de moarte. Între rivalități politice și ritualuri seducătoare, scriitorul surprinde atmosfera unei Japonii eterne, care se abandonează rafinamentului și simțurilor. Recompensat în 2017 cu Prix des Lecteurs de L’Express / BFMTV, romanul este tradus în peste 15 limbi. Romanul „Biroul pentru Grădini și Iazuri” de Didier Decoin, din care Literomania vă oferă un fragment în avanpremieră, este în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea semnată de Doru Mareș.

Cu umerii răniți de încărcătura prețioasă pe care o poartă – opt crapi, dintre ultimii prinși de soțul ei, Katsuro, înainte să se înece –, Miyuki pornește fără ezitare spre capitala Heian-kyō, ca să ducă, în locul acestuia, peștii pentru iazurile imperiale. La capătul unui drum lung, plin de întâmplări violente, ajunge la palat și-l întâlnește pe temutul Nagusa Watanabe, directorul Biroului pentru Grădini și Iazuri. Dar, în loc să fie trimisă acasă cu plata pentru crapi, lui Miyuki i se cere să mai rămână la Curte, unde urmează să aibă loc takimono awase, concursul de parfumuri pentru care toată lumea se pregătește cu febrilitate.

„Cu o erudiție impresionantă, un adevărat suflu românesc și un erotism păgân, Didier Decoin scrie un mare roman de aventuri în stilul «Poveștii lui Genji». O reușită completă, la care a lucrat nu mai puțin de 12 ani.“

Livres Hebdo

 

Biroul pentru Grădini și Iazuri (fragment)

Pădurea și-a făcut imediat apariția. Volutele cenușii ale ceții matinale se agățau de mărăcinii și de arbuștii ale căror ramuri presărate cu flori de un alb ca de ceară aminteau de locurile pline de mici lumânări votive, din temple. Se auzeau căpriorii care umblau în penumbră și scârțâitul dinților lor pe coaja copacilor pe care o ronțăiau până lăsau despu­iate trunchiurile frasinilor.

Soarele care urca pe cer se împărțea în tot atâtea fâşii călduțe ce-i mângâiau lui Miyuki ceafa și umerii.

Poteca  de culoarea cenușii, pe care o urma tânăra, alcătuia un soi de podeț ușor mai înălţat față de cicatricea sinuoasă, fără îndoială albia unui fost torent de care avusese grijă seceta verii. Ciudat lucru, dar, cu toată absența apei, numeroase libelule zburau pe deasupra pâlcurilor de bam­buși pitici, semn că niște băltoace mai supraviețuiau, poate, pe sub unii bolovani.

Rădăcini noduroase desenaseră grosolan cărăruia, dintr-o margine într-alta a torentului dispărut. Temându-se că și-ar fi putut prinde în ele picioarele și pierde echilibrul, Miyuki înainta cu pași mici, cu ochi ațintiți la fosta albie, cu fruntea-n pământ, îndoită de spate, ca acel condamnat la pe­deapsa de a purta două bucăți extrem de grele și de mari de lemn pe umeri, strânse în jurul gâtului, care trecuse într-o zi prin Shimae și pe care bucățile de lemn îl împiedicau să se întindă ori să își ducă palmele la fața acoperită de muștele atrase de lacrimile care i se scurgeau din ochi. Miyuki făcuse parte dintre acele câteva femei cuprinse de milă, care i-au băgat niște găluște de orez în gura înfometată, din care se scurgea o spumă duhnitoare.

Chiar dacă nu se mai putea prezenta ca soție a lui Katsuro, Miyuki tot rămânea măcar o femeie din Shimae. Aceasta era identitatea sub care avea să continue să existe și în lume, și acasă.

După cum îndeplinise cu scrupulozitate tot ce se cuve­nea pentru a asigura trecerea lui Katsuro în lumea cealaltă, tot așa spera ca locuitorii din Shimae, când avea să-i vină și ei rândul să moară, să oprească lucrul pentru a îndeplini ritualul mortuar și pentru a o însoți până la liziera lumii de din­colo. Altfel, realitatea acestei lumi nu-i preocupa nici pe ei mai mult decât pe Miyuki.

Acum, plăpândul fir invizibil care încă o mai lega pe Miyuki de Shimae se subția și mai tare, devenea tot mai fragil cu fiecare pas cu care tânăra se îndepărta de sat. Nu era decât la începutul călătoriei, și totuși avea senzația că anumite lucruri din Shimae i se ștergeau din memorie. În special bogăția culorilor se estompa în favoarea unei imense monocromii, de parcă imaginile din trecutul imediat ar fi fost înecate în cețuri cățărătoare sau erodate de valuri de ni­sip mișcător. Putea încă recunoaște și descrie mirosul verde și umed al orezăriilor, mirosul de vegetație proaspătă și jilavă, de pământ saturat de apă, dar și pe acela, pufos, vătuit, al abu­rului de orez copt, ieșind în vălătuci din case, fumul gri urcând din balegi, roșul lucitor al prunilor după ploile de toamnă, însă toate acestea nu mai erau, pentru ea, decât niște evocări imateriale, niște simulacre.

Să fi purtat oare ceea ce mai dăinuia din Katsuro – spiritul, sufletul, fantoma lui – răspunderea pentru îngreunarea memoriei lui Miyuki? Să fi crezut el că astfel o apăra împotriva unui fel de nostalgie care risca să o facă să-și piardă dârzenia de care avea nevoie pentru a-și duce crapii până în iazurile templelor din Heian-kyō?

În public sau în intimitate, Katsuro se comportase întotdeauna în așa fel încât să vorbească ori să acționeze în folosul amândurora. Astfel, tot ce era mai important în viața lui Miyuki se rezuma la a-și aștepta bărbatul cu care se măritase. Ca majoritatea femeilor din Shimae, se trezea devreme pentru a duce la bun sfârșit îndatoririle gospodărești care ocupau timpul până la ora Calului1. Se dedica apoi heleșteului, îngrijind și hrănind crapii crescuți de Katsuro, reparând părțile bazinului șubrezite de căldura ori de frigul excesive.

În zilele caniculare, îi permitea micului Hakuba, băiatul olarului, să vină să se răcorească la ei în bazin. În schimb, băiatul îi aducea o argilă deosebit de suplă și de rezistentă, cu care lipea marginile pentru a le spori etanșeitatea. Hakuba era încă prea slab pentru a se pune cu apele Kusagawei, dar ușurința cu care se strecura printre peștii din bazin, gesturile lui de a-i liniști, de a-i mângâia, îl cuceriseră pe Katsuro care vedea în copil un posibil urmaș, asta în cazul în care Biroul pentru Grădini și Iazuri avea să asigure și mai pe departe clientela. Într-o bună zi, mâinile lui Hakuba vor fi destul de mari, degetele destul de lungi pentru a-i permite să le petreacă în jurul corpului unui crap, spre a-l face pe acesta să treacă uşor dintr-un mediu în altul. În ziua respec­tivă, Katsuro îi va da să bea cel dintâi pahar de saké, iar pescarul și nevasta lui vor termina sticla stând de vorbă despre tânărul Hakuba de parcă ar fi fost copilul lor.

Când se lăsa seara, Miyuki se așeza pe vine, în pragul casei, cu privirea îndreptată către capătul drumului pe care Katsuro se întorcea de la râu. Imediat ce recunoștea silueta bărbatului, pasul lui de o suplețe animalică, permițându-i să țină coşurile cu pește într-un echilibru perfect, Miyuki se ridica, se scutura de praful care profitase de înde­lunga ei imobilitate pentru a i se așeza pe veșminte, lăsa mai întâi buzele să i se desfacă larg, cu veselie, apoi își restrân­gea zâm­betul (nu era recomandat, chiar în mijlocul satului, să-ți arăți dinții și gingiile) și se mulțumea să-i dăruiască lui Katsuro imaginea gurii ei abia întredeschise, dar apetisante ca un fruct moale și zemos.

Primele zile au fost extenuante. Dincolo de înaintarea dificilă din cauza pădurii jilave, cu hățișuri și vegetație aproape de nepătruns, prin care abia se strecura lumina zilei, Miyuki era obligată să suporte și apăsarea zdrobitoare a cobiliței de pe umeri. Durerea era cu atât mai greu de suportat cu cât oscilațiile prăjinii lungi de bambus erau imprevizibile: exact când tânăra își închipuia că și-a echilibrat povara și poate uita de apăsarea de pe umeri și ceafă, trebuia să se poziționeze altfel pentru a sui pieptiș sau, din contră, pentru a coborî o pantă folosindu-se de tălpi ca de o frână. Balansul coșurilor și jocul greutății lor făcea ca pră­jina să alunece înainte sau înapoi, iar nodurile bambusului o zgâriau până la sânge.

Mergea înainte până când vizibilitatea ajungea atât de redusă încât copacii din jurul ei deveneau un zid întunecat și fără spații de trecere.

Când tenebrele învăluiau totul, ascunzând posibilele obstacole, Miyuki se simțea din ce în ce mai speriată la gândul că s-ar fi putut poticni, cădea și pierde peștii. Crapii erau suficient de lucioși pentru a spera să-i recupereze, dacă ar fi sărit după ei prin noroi, dar la ce bun i-ar mai fi pus la loc, în coșurile lor dacă, în cădere, acestea ar fi rămas fără apă?

Caz în care ei nu i-ar mai fi rămas decât să le scurteze agonia.

Când era nevoit, dintr-un motiv sau altul, să ia viața vre­unuia dintre crapi, cu condiția ca acesta să nu fi fost prea mare, Katsuro îi băga un deget prin bot și împingea scurt, ceea ce avea drept efect ruperea cefei peștelui. Atâta doar că Miyuki nu era prea convinsă că s-ar fi dovedit la fel de dibace precum bărbatul ei, ca să nu mai punem la socoteală că nu avea degetele la fel de lungi ca ale lui Katsuro. Așa că și-a spus că era mai bine să fie atentă și să nu-i alunece paşii în vizuina vreunui tanuki2 sau să nu-și prindă picioa­rele între rădăcinile ascunse de întuneric.

 

În timp ce își continua drumul ridicând cât mai sus genunchii, pentru a trece peste obstacolele care, fără în­doială, nu existau decât în imaginația ei, crapii s-au trezit la viața nocturnă.

Observându-i atent, atât în habitatul lor, cât și în captivitate, Katsuro aflase multe despre comportamentul lor și o învățase și pe Miyuki. Ca atare, femeia știa că peștii aceștia se hrăneau în special seara. Adept al efortului minimal, crapul vrea să se ghiftuiască cu pradă animală sau vegetală de care dă scormonind prin mâlul de sub nas și e prea leneș pentru a urmări larvele sau algele pe care vreun curent de apă i le ia de sub mustăți: pierzi un vierme, dai de zece, vorba crapului.

Din copacii de a căror scoarță se freca Miyuki, strecurându-se printre ei, cădeau destule larve de insecte xilofage care, după ce se înecau, se duceau la fundul coșurilor. Nici c-ar fi putut visa crapii la un meniu mai bogat, cu atât mai mult cu cât Miyuki îl îmbunătățea adăugând bucățele de frunze de spanac și de nufăr, pe care le băgase în buzunare înainte de plecarea din Shimae, la care adăuga praf de ustu­roi care, după cum observase Katsuro, le sporea vitalitatea și rezistența.

Cu mustățile fremătând, cu boturile înfipte în mâlul cu care tânăra le unsese din plin coșurile, peștii treceau la festin. Miyuki nu-i putea vedea, dar simțea vibrând prăjina de bambus sub loviturile lor și percepea zgomotul apei la ondulările rapide ale înotătoarelor pectorale și la mișcările de balansier, mai calme, ale cozilor larg desfăcute.

Întrucât crepusculul era pe sfârșite și începuse să plouă, Miyuki a închinat bucuria crapilor memoriei lui Katsuro.

 

Se făcuse noapte de-a binelea când nevasta pescarului a ieșit, în sfârșit, din pădure.

În fața ei se întindea un loc presărat cu ace de pin, coajă de copac, mușchi ofilit, rămășițe cenușiu-albastre, care făceau costișa să semene cu o plajă descoperită de reflux.

Nici nu a ieșit bine de sub umbrela copacilor uriași și s-a și trezit udată leoarcă de aversa care părea că o alesese drept țintă întrucât, atât cât își putea da seama, cu ochii ca orbiți de ploaie, potopul nu mai era la fel de violent un pas mai în față, însă ajungea ca Miyuki să facă pasul pentru ca răpăiala grindinei să își sporească intensitatea exact deasupra capului ei, biciuindu-i ceafa cu tentacule de gheață.

Speriați de ropotul ploii și de palele de vânt care ridicau în valuri apa închisorii lor, peștii s-au lipit de fundul subțire al coșurilor. Lungiți unul lângă altul, își rostogoleau ochii mari, cu pupile galbene presărate cu puncte negre, evident mirați că trebuie să își întrerupă festinul – era cu trei zile înainte de luna nouă, perioadă în care crapii sunt cuprinși de cea mai aprinsă lăcomie.

 

După ce s-a mai cățărat pe o pantă, Miyuki a zărit în dreapta, dincolo de un pâlc de corni, o căsuță din lemn cenușiu, al cărei acoperiș, din snopi groși de paie de orez, era presărat cu stânjenei sălbatici, coada cocoșului și păiuș. Dincolo de cele doar câteva ferestre din hârtie mată, palpitau sclipirile galbene ale unor opaițe.

Oare Cabana Dreptei Recompense – acesta îi era nu­mele – să fi fost unul dintre acele hanuri la care trăgea Katsuro?

Miyuki nădăjduia să se oprească într-un han unde bărbatul ei să fi lăsat o amintire suficient de frumoasă pentru ca patronul, care deseori era și administratorul uneia dintre mănăstirile din apropiere (chiar în acel moment se auzea răsunând un clopot, prin ceață), să se dovedească destul de milos cât să-i ofere tinerei văduve o strachină de orez și adăpost la loc uscat.

Și chiar în cazul în care clientela lui Katsuro nu i-ar fi oferit nici un avantaj, tânăra tot ar fi luat drept semn bun să rămână câteva ceasuri într-un han în care i se odihnise bărbatul, în care acesta dormise și, poate, râsese prin somn – pescarul visa deseori că putea să zboare, era de ajuns să întindă brațele pentru a simți sub ele rezistența elastică a aerului, și atunci nu-i mai rămânea decât să-l apese pentru a se ridica deasupra lumii, pentru a sări de pe un acoperiș pe altul, satisfăcut și râzând ca un copil.

 

Pentru a ajunge la Cabana Dreptei Recompense, Miyuki a trebuit să o ia pe un drum plin de gropi, alunecos, ce oco­lea un heleșteu întins, acoperit de lotuși. Câteva bărci legate de niște bolovani permiteau traversarea directă, însă Miyuki nu se vedea conducând vreuna printre lotușii care acopereau aproape întreaga suprafață a apei. Ce s-ar fi întâmplat dacă i s-ar fi prins cobilița în hățișul rădăcinilor cărnoase, ramificare, întrețesute? Sau dacă peștii, simțind mirosul dulceag și înțepător al iazului, s-ar fi agitat până când ar fi sărit afară din coșuri? Verde-albăstruie în lumina diurnă, apa se întunecase și ea la căderea nopții, iar acum era sticloasă, neagră și densă ca o cerneală pentru caligrafie.

Ca majoritatea hanurilor, și Cabana Dreptei Recompense era lungă și îngustă, partea dedicată activității comerciale fiind situată în față, iar încăperile de locuit în spate.

În mijlocul coridorului care o traversa dintr-o parte în alta, bucătăria era zona de articulare a celor două teritorii. Două femei pregăteau hrana pentru călătorii pe care hanul urma să-i adăpostească în noaptea aceea. Au ieșit amândouă în pragul anexei pentru a se uita ce ducea Miyuki. Când au zărit crapii, au început amândouă să se fâțâie, scoțând un soi de schelălăit, iar cea mai în vârstă a pus mâna pe un cuțit pe care s-a prefăcut că se apucă să-l ascută de o piatră albastră.

— Nu, nu, a strigat Miyuki, să nu cumva să v-atingeți de ei, nu sunt pești de mâncat! Îi duc la Heian-kyō pentru a împodobi iazurile templelor. Fac călătoria pentru directorul Nagusa-sensei de la Biroul pentru Grădini și Iazuri!

Pronunțând numele lui Nagusa, Miyuki s-a înclinat cât de tare i-a permis prăjina lungă și apăsătoare din bambus. Bucătăreasa cea bătrână și ajutoarea ei au făcut la fel.

— Mi-aduc aminte că am mai pregătit o masă – ciuperci, da, îmi amintesc perfect – pentru un bărbat care și el ducea pești la templele din orașul imperial.

— Era bărbatul meu, a ghicit Miyuki. Era Katsuro.

Dorința îi fusese îndeplinită. Întâmplarea o adusese în hanul unde se odihnise Katsuro. Poate că visele lui încă mai hălăduiau prin aceste locuri.

 

Un izvor cu apă caldă țâșnea de sub han. Apa aburindă umplea o baltă naturală înainte de a se scurge, printr-o pali­sadă de stânci vulcanice netede și cenușii, până la un torent paralel cu heleșteul. Mai mulți călugări intraseră în apa caldă, cu fețele rotunde și lipsite de expresie întoarse către grădina hanului.

Akiyoshi Sadako, okamisan3 peste acelor locuri, i-a propus imediat lui Miyuki să intre alături de clerici și să-şi alunge oboseala îmbăindu-se.

În pofida stării de bine pe care i-ar fi adus-o, Miyuki a refuzat: imaginea bătrânei bucătărese agitându-și cuțitul și uitându-se fix la coșuri ajunsese pentru a o convinge că atâta vreme cât avea să dureze călătoria, era preferabil să nu se despartă sub nici un motiv de pești.

 

Aflând că bântuiau pirații prin regiune, administratoarea i-a sugerat lui Miyuki să se alăture călugărilor care aveau de gând să părăsească hanul a doua zi, foarte devreme, pentru a ajunge în Insula Enoshima.

— Poți să mergi cu ei până unde se varsă Katasegawa și de acolo o iei spre Heian-kyō. Ajunge dacă te strecori și tu în grupul de pelerini.

— Se vor aștepta să le dau obolul fiindcă m-au primit cu ei. Numai că nu am decât un pic de orez murat, atât cât să-mi dea putere să duc cobilița până la capătul drumului.

— Eeei, sunt convinsă că ar accepta să fie plătiți și… păi, înainte de toate sunt bărbați și ei și… sigur, înțelegi tu ce vreau să zic…

Cu buzele ușor întredeschise, Miyuki s-a uitat la okamisan care a conchis:

— Că doar oi fi îmblătit și tu orezul…

Cum Miyuki tot nu spunea nimic, a adăugat pufnind discret:

— Să nu zici că nu știi cum umblă femeia cu îmblăciul…

— Sigur că știu, s-a sumețit Miyuki, doar avem și noi orezării în Shimae, și facem mult orez, foarte bun la gust, și chiar dacă sunt – vreau să zic eram – ocupată mai mult cu peștii bărbatului meu, am ținut bazinul curat, am îngrijit de pești, tot am mai bătut și eu orezul. Și nu mi-am ascuns eu subsuorile de altele, a adăugat pentru a lăsa să se înțeleagă că nu se menaja, ridica sus îmblăciul, atât de sus încât i se putea vedea pielea de la subsuoară.

— Pe-aici, pe la noi, a intervenit okamisan, femeile, când pun mâna pe îmblăci, nu ca să lase orezul fără coajă o fac. La drept vorbind, numai la orez nu se mai gândesc ele când trec la frecat. Zicem și noi așa, fiindcă treaba înseamnă să lași să alunece printre palmele împreunate anumite tulpini de carne care, în felul lor, te duc cu gândul la îmblăci…

Akiyoshi Sadako s-a întrerupt preț de un surâs, lăsând pleoapele să-i coboare pudic.

Miyuki a închis și ea ochii, întrebându-se dacă degetele vreunei femei care bătea orez dintr-acesta atinseseră, mângâiaseră, apăsaseră vreodată mădularul sculat și fierbinte al lui Katsuro. Sigur că da, și-a zis. Când se întorcea din cetatea imperială, Katsuro avea cu ce plăti, și încă generos, câteva astfel de femei puse pe îmblătit orezul, chiar mai multe nopți la rând. Cabana Dreptei Recompense își merita din plin numele.

— Ce, tot n-ai priceput?

— Ba da, a șoptit Miyuki, da, dar…

— …dar tu nu ești o curvă dintr-astea, firește. Păcat, fiindcă, dacă ar fi fost așa, ai fi fost tare bine primită. Și nici eu nu ți-aș fi luat nimic pe noaptea pe care ai s-o petreci sub acoperișul ăsta.

 

  1. Între orele unsprezece și treisprezece.
  2. Bursuc japonez; în legende apare des bursucul fermecat care se putea transforma aproape în orice, vestit ca fiind mare amator de saké.
  3. Administratoare, gestionară, gazdă.

 

Fragment din romanul „Biroul pentru Grădini și Iazuri” de Didier Decoin, traducere din franceză de Doru Mareș, Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, Editura Humanitas Fiction, 2019

 

Despre autor

Didier Decoin

Didier Decoin

Scriitor, jurnalist și scenarist, Didier Decoin s-a născut la 13 martie 1945. După studii secundare la Notre-Dame de Sainte-Croix este admis la Facultatea de Drept, pe care însă o abandonează repede în favoarea jurnalismului. Trece prin redacții faimoase din presa scrisă și din radio – „France-Soir”, „Le Figaro”, „Les Nouvelles Littéraires”, „La Voix des Sports”, Europe 1 – înainte de a se consacra exclusiv scrisului. Debutează în anul 1966 cu romanul Le Proces a l’amour. Semnează, de-a lungul timpului, peste 40 de lucrări, singur sau în colaborare, dintre care 25 de romane. Unele dintre cărțile sale au fost recompensate cu premii importante: Prix des Libraires pentru „Abraham de Brooklyn” (1971), Prix des Quatre Jurys pentru „Élisabeth ou Dieu seul le sait” (1970), Prix Goncourt pentru „John l’Enfer” (1977), Prix de la Littérature Reli¬gieuse pentru „Élisabeth Catez ou l’obsession de Dieu” (1991), Prix Littéraire du Cotentin oi Prix Livre et Mer Henri-Queffélec pentru „Avec vue sur la mer” (2005), Prix des Lecteurs de „L’Express / BFMTV” pentru romanul „Biroul pentru Grădini și Iazuri” („Le Bureau des Jardins et des Étangs”, 2017; Humanitas Fiction, 2019). De-a lungul celor peste 50 de ani de activi¬tate literară, numeroase alte romane l-au impus drept unul dintre cei mai apreciați scriitori francezi contempo¬rani: „Ceux qui vont s’aimer” (1973), „L’Enfant de la mer de Chine” (1981), „Autopsie d’une étoile” (1987), „La Femme de chambre du Titanic” (1991), „Madame Seyerling” (2002), „Est-ce ainsi que les femmes meurent?” (2009), „La Pendue de Londres” (2013). Semnează scenarii pentru film și televiziune, iar unele dintre producțiile la care participă devin adevărate legende („L’Homme voilé”, „De guerre lasse”, „Hors la vie” – Prix Spécial du Jury la Festivalul de la Cannes, „I… comme Icar” —Prix César pentru scenariu, „Les Misérables”, „Balzac”, „Le Comte de Monte-Cristo”). În 1995 este ales membru al Acade¬miei Gon¬court, al cărei secretar general este astăzi.

Scrie un comentariu