Atelier

Bob în Țara tuturor

În umbra cozii

 

M-am născut într-a patra zi a celei de-a patra luni. Înaintea mea au mai fost patru frați pe care nu i-am cunoscut, căci imediat după naștere am fost dat în grija unchiului Florian și a mătușii Clara. Cred că datorită semnului pe care-l port pe spate. Semn care ar fi speriat-o îngrozitor pe mama. Unchiul și mătușa mea m-au acceptat pentru că ei nu puteau face copii. Mătușa mea, mai exact, nu putea. Dar amândoi își doreau foarte tare.

Părinții mei adoptivi au fost artiști de circ. Dintre toți prietenii mei de-atunci, cel mai bine mi-l amintesc pe Samuel, castorul. De la el am învățat să înot, să sar coarda și să fur cireșe. Cireșele le furam din cortul unde era bucătăria. Eu țineam de șase, Sam se strecura pe burtă pe sub foaia de cort și se întorcea cu buzunarele pline. Urcam pe platforma acrobaților și scuipam sâmburii cu boltă. Odată, pentru că eu am fost neatent, l-au prins și l-au pus să curețe toată bucătăria. Mi-a părut rău-rău și m-am dus să-l ajut. Sam nu era supărat. Seara a trecut să mă vadă și am împărțit amândoi un jeleu de portocale ascuns de el într-o cutie de cremă de ghete. Jeleul avea gust de… cremă de ghete, mie, însă, mi-a plăcut tare mult.

Mai era o elefănțică pe nume Sara, dar părinții ei n-o lăsau să se joace cu mine. Spuneau că se pot întâmpla accidente. Eu mă bucuram s-o văd de câte ori aveam ocazia. Și ea se bucura. Mă lăsa să-i sar în cârcă, își îndoia genunchii, alunecam pe trompa ei ca pe un tobogan!

Știu că sunt la jumătatea timpului pe care-l mai am de trăit, dar nu sunt trist. Tot prietenul meu Samuel m-a învățat cum să fac, în seara când mi-a spus această poveste:

„Tatăl meu vedea lumea în alb și negru. Pentru el lucrurile erau întotdeauna simple. Dacă ceva nu-i convenea, o spunea pur și simplu. Dacă-i plăcea ce vede, ce miroase, ce simte, o spunea pur și simplu. Ziua era zi, noaptea era noapte, nu existau jumătăți de măsură.

După ce părinții mei s-au despărțit am rămas cu el. Aș fi putut pleca cu mama, dar am rămas cu el. Pentru că am vrut să fiu ca el. Am vrut să văd cum vedea el. Nu am avut o relație bună. Când am împlinit un an am fugit de-acasă. Am sperat c-o să mă caute. N-a făcut-o. Aș fi vrut să mă întorc la mama, dar nu știam cum să dau de ea. Nu știam dacă mă va primi. Nu știam încotro s-o apuc. Atunci am întâlnit-o pe Lorna. După un an de orbecăit pe coclauri. Eram aproape mort. Confuz, pierdut, al nimănui. Ea m-a făcut să renasc. Ea m-a re-înviat. Ea mi-a arătat că mic nu e neînsemnat. Că săraci sunt cei care nu-și pot închipui cât de multe au de oferit!

Zece ani, zi de zi, nu m-am săturat s-o ascult, s-o privesc, să mă bucur de prezența ei. Zece ani în care mi-a dăruit zece copii, fiecare la casa lui acum. Zece ani încheiați până în ziua în care a dispărut. M-am trezit într-o seară și n-am mai găsit-o. Am strigat-o, am întrebat în dreapta și-n stânga, am răscolit toată pădurea. Nimeni nu știa, nimeni n-o văzuse. Nici un semn, nici o frântură, nimic. Am refuzat să mai mănânc, am refuzat să mai dorm, am refuzat orice activitate care să mă țină în viață. Fiul meu cel mare a spus atunci că mama lui s-a dus să trăiască în Raiul Animalelor. Eu nu știam ce e acest rai până să fi ajuns aici acum șapte ani. Acest circ se cheamă Raiul Animalelor și-o aștept să vină. Mai am, poate, un an de trăit, dar aș fi fericit s-o văd și-n ultima zi a vieții mele.”

Atunci mi-am dorit să fiu ca Samuel. Să trăiesc ca el, să simt ca el, cum e să aștepți pe cineva o viață întreagă…

El a râs auzindu-mă. A râs, m-a bătut pe umăr și mi-a spus Ai să afli, dragă Bob, ai să afli, căci pentru asta suntem făcuți, să n-ai nici un dubiu. Vorbele lui m-au făcut să mă gândesc la salvatorul meu, al cărui nume nu l-am aflat. Poate că e mai bine așa. Când nu știi un nume, toate celelalte pe care le cunoști împrumută din caracterul lui. La fel de generos ar putea fi și Victor, la fel de precisă ar putea fi și  Mara, la fel de calculată, Nora. Marta, oricum le are pe toate. Cât despre Misha… Recunosc că mi-e dor de ei. Recunosc că tânjesc după confortul de acasă. Cum recunosc că mi-ar plăcea tare mult să am un companion… Aș putea împărți cu el toată frumusețea locurilor pe care le văd.

A început să-mi placă viața pe drum. Nu e atât de greu pe cât pare. Mâncare, dacă știi să cauți, se găsește din belșug. Mi-a crescut pofta, e drept, aș mânca încontinuu, am descoperit cu totul alte gusturi decât până acum. Încerc, însă, să mă abțin. Mai e mult de mers și n-aș vrea să ajung la destinație obez.

Nici cu somnul nu e atât de complicat cum mi s-a părut, doar că am început să am vise ciudate. Azi, spre exemplu, m-am visat om. Am visat că toate lucrurile pe pământ pluteau, iar eu inventasem un sistem de prindere a lor foarte performant, cu care am făcut o groază de bani. Toată lumea era înnebunită să cumpere de la mine, mai erau și alții, dar nu la fel de buni. Cei mai mulți voiau să-și fixeze pahare de băutură ca să nu se verse. Un tip în costum mi-a plătit o sumă uriașă să nu-i mai zboare pălăria. Altcineva voia să-i leg de el câinele, dar aici nu m-am băgat pentru că nu-mi plac câinii. Poate doar câinii mici, dar nici aceia prea mult.

Am răsuflat atât de ușurat când m-am trezit!

Mergeam cu Dumnezeu (o expresie pe care am auzit-o tot la oameni), când, la doi pași de mine, a căzut din cer o rodie. Sucul ei m-a împroșcat, câteva secunde mintea mea s-a blocat, arătam ca și cum aș fi fost împușcat, pete roșii pe blana mea albă-albă! M-am uitat în sus și am văzut o cioară. Îmi făcea semne prietenoase.

– Îmi pare rău, micuțule… Nu te-am văzut. Ai apărut de nicăieri.

Am stat și-am privit-o. Am dat din cap cum că e OK.

– Cum te numești?

– Bob, dragă, te invit la ospăț. Rodiile sunt preferatele mele…

Am mâncat câteva boabe din politețe. Ea înfuleca cu mare poftă.

– Te rog, nu te sfii…

– Mulțumesc, pentru mine e suficient.

– Cum vrei…

După ce a terminat de mâncat a oftat de câteva ori.

– Spune-mi ce-i cu tine prin părțile astea? N-am mai văzut un iepure de nu știu când…

– Am pornit într-o călătorie spre Nord.

– Oh! Spre Nord, unde?

– În Țara de Gheață.

– Oh! Ce interesant… Ce interesant… Și așa de unul singur?

Am confirmat din cap.

– Dar ce treabă ai, dacă nu te superi?

– Vreau să văd cum e să trăiești acolo.

– Vai de mine! La frig?! Vrei să mergi să trăiești în frig?

– O vreme, da…

– Câți ani ai, dacă pot să te întreb?

– Șase. Șase ani împliniți.

– Oh! Foarte drăguț…

– Dumneavoastră?

– Marianne e numele meu. Te rog nu te formaliza. Ce anume vrei să știi? Vârsta mea?

– Dacă nu e…

– Am patruzeci și patru de ani. Împliniți nu mai știu când… Ce-i, te-am speriat?

– Nu… Adică…

A devenit brusc serioasă și a oftat din nou.

– Cum e să trăiești atât de mult, dacă nu vă… nu te superi?

– Dragă Bob, cu riscul de a te dezamăgi, trebuie să-ți spun că e plictisitor…

– Plictisitor?

– Destul de plictisitor… Și trist, aș spune.

– Trist?

– Trist.

– De ce trist?

– Păi, spune-mi tu… Despre cine ai mai auzit că trăiește atât?

– Elefanții?

– Elefanții?! Ai văzut vreodată un elefant?

– La circ.

– Oh!

– Părinții mei adoptivi lucrau la un circ.

– Aha…

– Uite, cred că într-un fel te înțeleg… Nu știu dacă ne vom mai revedea, dar dacă vrei, poți să mă consideri prietenul tău…

Asta a surprins-o. M-a privit fără să mai spună nimic. Ceva o întristase și nu știam ce. Apoi s-a repliat.

– Nu cred că vreau.

– Nu vrei?… De ce?

– Pentru că tu mai ai… Cât? Șase ani de trăit?

M-am simțit… nu pot să spun exact cum, dar m-a răscolit.

– Îmi pare rău, puștiule…

– E-n regulă…

– Da…

– Ai putea, te rog, să-mi mai răspunzi la ceva?

– Dă-i drumul…

– Care e secretul unei vieți atât de lungi?

– Nu înțeleg întrebarea.

– Cum faci să rămâi în viață atât de mult?

– Puștiule… Mi-am făcut ca regulă să nu răspund la asemenea curiozități. Dar pentru că-mi ești simpatic am să-ți spun că nu e nici un secret, în afară de a cunoaște utilitatea lucrurilor.

– Ce fel de lucruri?

– Lucrurilor pe care le faci. Să nu te pierzi în gesturi inutile.

– Călătoria mea, crezi că e un lucru inutil?

– Asta tu decizi, dacă e util sau nu.

– Știi cumva să interpretezi vise?

– Nu.

– Într-o noapte m-am visat om.

– Oh! Asta nu e bine!

– Om de afaceri.

– Hm! Ar putea să meargă.

– Totuși, nu înțeleg… Nu vrei să fim prieteni, dar ești prietenoasă cu mine…

– Doar ți-am pătat blana, vezi bine…

A bătut de câteva ori din aripi.

– Te salut, puștiule… Acum o să-mi iau zborul. Baftă la drum!

Am privit-o până a devenit un punct mic, negru. Curioasă ființă!

De fapt, toate ființele sunt curioase. De bună seamă, unele sunt mai puternice ca altele, mai inteligente, mai eficiente și poate chiar mai frumoase. Dar fiecare au locul lor pe scara curiozității. Bietul Misha se plângea că suntem ”prea jos”, dar eu nu cred că există jos sau sus. Cu toții avem ceva de pus pe masă.

Așa gândeam când am ajuns în parcul de rulote.

Tocmai treceam printr-un crâng. Am auzit voci și m-am apropiat: în fața mea o poiană, în ea oameni roind încoace și-ncolo ca-ntr-un mușuroi de furnici…

Parcul era așezat pe malul unui lac, iar eu trebuia să-l traversez… Să mă întorc și să ocolesc, mi-ar fi luat aproape o zi întreagă. Ce era de făcut? Am tot dat târcoale, până am văzut un vapor acostând la mal. Dar cum să ajung acolo? Lumea se înghesuia pe punte, dacă nu acționam repede… Ochii mi-au căzut pe ultima familie din rând, tată, mamă și un băiețel de vreo cinci – șase ani. Tatăl trăgea după el un cărucior cu crose de golf. Am profitat de cearta unor jucători de volei de pe plajă și m-am strecurat cât am putut de bine. Am sărit în tolba cu crose, chiar înainte ca proprietarul lor să pășească pe vapor.

Nu pot să spun nimic din ce se întâmpla pe punte pentru că nu vedeam decât cerul. Și mutra băiețelului. A venit, s-a aplecat deasupra tolbei și s-a holbat la mine. Mi-a fost teamă că are să dea alarma și i-am făcut semn să nu spună la nimeni. Și-a dus și el degetul la buze și a dat din cap că o se țină de cuvânt.

Mă întrebam cum o să mă descurc când ajungem la mal… Totul s-a petrecut foarte repede. Am acostat, tipul a tras căruciorul cu crose într-o parcare și de-aici m-am trezit în portbagajul mașinii lui! Nu era bine! Nu era bine deloc! Mergeam deja de ceva timp când am auzit:

COPILUL

E un iepuraș în portbagaj.

MAMA

Ce spui, dragule?

COPILUL

E un iepuraș în portbagaj.

TATĂL

Ce e?

COPILUL

Un iepuraș. În portbagaj.

TATĂL

Ha, ha, ha… Un iepuraș… Păi, e mai bine decât un… tigru, nu?

MAMA

De ce spui asta, puiule?

COPILUL

L-am văzut.

MAMA

Unde l-ai văzut? Când l-ai văzut?

COPILUL

Pe vapor.

TATĂL

Aha… Și unde era?

COPILUL

În geanta cu crosele de golf.

TATĂL

Aha… E un iepuraș iubitor de golf, carevasăzică…

MAMA

Martin!

TATĂL

Ce-i dragă?! Copilul are imaginație. De ce să n-o încurajăm?…. Și, v-ați împrietenit?

COPILUL

Nu știu.

TATĂL

Aha… Deci n-ați vorbit…

COPILUL

Nu. Mi-a cerut să nu spun nimic.

TATĂL

Ți-a cerut să nu spui nimic… Păi, cum a făcut asta dacă n-ați vorbit?

MAMA

Martin… Încetează, te rog, acest dialog absurd!

TATĂL

Absurd?! De ce absurd? Copilul nostru încearcă să ne spună o poveste. Ți se pare absurd?

MAMA

Absurd e cum pui problema.

TATĂL

Cum pun problema? Ți se pare o problemă că vorbesc cu fiul meu pe limba lui?

COPILUL

Și-a dus un deget la buze.

TATĂL

Poftim?

COPILUL

Și-a dus un deget la buze.

MAMA

Cine a făcut asta, dragule?

COPILUL

Iepurașul.

TATĂL

Iepurașul a dus un deget la buze? Ha, ha, ha… Asta e tare! Ține minte asta, micuțule, pentru când vei deveni un mare comediant! De stand-up. Știi ce e asta?

MAMA

Martin, am mai avut această discuție! De ce, pentru Dumnezeu, vrei să-l manipulezi în halul ăsta?

TATĂL

Să-l manipulez?! Hai că asta e ceva nou…

MAMA

Bineînțeles că îl manipulezi! La vârsta asta copiii absorb orice! O sugestie ca asta îi intră în subconștient și se va trezi că a devenit ceva ce nu și-a dorit niciodată!

TATĂL

Nadine, tu vorbești serios?! Pe bune, tu te auzi?

COPILUL

Avea pete de sânge pe blăniță.

Aici s-a lăsat tăcere.  Apoi:

MAMA

Poftim, Martin… Asta e…

TATĂL

Simon, băiete, oprește-te aici! Gata cu gluma! Uite ce…

COPILUL

Dacă nu mă credeți puteți să vă uitați. E acolo. N-a plecat.

Frână bruscă. Mașina s-a oprit. Am auzit portierele. Știam că au să vină și eram pregătit. Capul familiei a deschis portbagajul și atunci am țâșnit! Printre ei am țâșnit și-am luat-o la goană.

M-am oprit abia când a început să se întunece. Uf! Ce întâmplare! Am scăpat ca prin urechile acului!… Acum trebuia să-mi dau seama unde sunt. Cât de tare m-am abătut de la drum. Mai aveam după programul meu încă două ore de mers. Dar dacă puneam la socoteală și călătoria cu mașina… Asta în cazul în care au urmat aceeași direcție…

– Ești bun să mă ajuți?

M-am uitat în jur. Îmi vorbea o veveriță.

– Hei…

– Lângă tine sunt trei conuri de brad.

– Da.

– Ia-le și urmează-mă, te rog.

Am luat conurile și am mers în spatele ei până la intrarea într-o scorbură. O scorbură mică într-un platan mare, din marginea a ceea ce părea un domeniu, undeva în depărtare se zărea un conac.

– Cum te numești?, am auzit-o întrebându-mă din căsuța ei.

– Bob.

– Pe mine Martha. Martha cu ”th”.

– OK.

Nu știam dacă să stau sau să-mi văd de drum. Martha, însă, părea foarte determinată.

– Mâncare de mazăre cu semințe de susan sau cartof dulce cu fistic? La desert am jeleu cu fructe de pădure.

– Oh!… Nu cred… Nu cred că mi-e foame… Nu vă…

– Prostii! Trebuie să mănânci!

N-am avut încotro și m-am așezat la masă. Am mâncat în tăcere și a fost o cină foarte agreabilă. Martha a pregătit la final o limonadă din conuri de brad cum n-am băut niciodată. Am complimentat-o, iar ea mi-a mulțumit simplu, înclinându-și capul.

I-am povestit despre călătoria mea. Mi-a mărturisit că și ea și-a dorit asta în tinerețe. Părinții ei i-au povestit despre strămoșii lor care veneau din nord. Ar fi vrut atunci să viziteze acele locuri.

– Dar poate că nici acum nu e…

– Acum sunt prea bătrână, dragă Bob… Cât crezi tu că m-ar mai putea ține picioarele… Vreau să știi că sunt foarte impresionată de hotărârea ta! Consider că oricine, orice ființă de pe pământ are obligația ca măcar odată în viață să facă o astfel de călătorie… Departe de locurile pe care le cunoaște… Eu, recunosc, am rămas cu acest regret. Știi cum ni se spunea în vechime?… Cele ce stau în umbra cozii lor… Dar am totuși o mulțumire… La mine la masă vin mulți cu multe povești… Unii chiar de foarte departe…

Am fost la rândul meu impresionat de înțelepciunea ei. La fel de mult cum am fost de bucatele preparate. I-am mulțumit și am vrut să plec, căci se făcuse deja târziu, dar mi-a cerut să mai stau.

– Vreau să-ți dau aceste rețete… Sunt rețetele mele și sunt sigură că-ți vor folosi acolo unde mergi… Prima e o prăjitură cu nucă, a doua te învață cum să faci cea mai bună turtă dulce din câte există!

– Oh!

– Pentru prima ai nevoie de: faină, 300g, două ouă, un pachet de margarină de 200g, zahăr, 150g, esență lămâie, nuci pisate, cacao pudră. Așa… Mai întâi de toate spargi ouăle. Cum altfel? Separi gălbenușul de albuș. După asta se freacă gălbenușurile cu zahărul, se adaugă esența de lămâie, margarina și făina. Din aluatul format se fac… câte biluțe îți vor ieși… Se tăvălesc prin albușul nebătut și prin nuca pisată. Apoi se pun la copt până se rumenesc bine. Când le scoți din cuptor presari deasupra pudră de cacao. Aceasta e prăjitura ”Arici”!

– De ce se cheamă așa?

– Pentru că arată ca un arici. Ai văzut vreodată un arici?

– De mai multe ori.

– Atunci știi cum arată un arici. Așa arată.

– OK.

– Pentru turta dulce îți trebuie: 300g de făină, unt, 100g, miere, un borcan de 200g, un ou, o linguriță de bicarbonat, un praf de sare, un pachețel de zahăr vanilat, două linguri rase de scorțișoară sau cardamon, dacă îți place mai mult… Îți place cardamonul?

– Cardamonul? Nu știu… N-am gustat…

– Nu e grav. Mai ai timp. Așa… Untul se topește și se amestecă cu mierea. Într-un vas mai mare se pun făina, oul, scorțișoara. Se toarnă untul cu mierea. Începi să frămânți până toată compoziția se omogenizează, da?

– Da.

– Foarte bineee… Se ia acest aluat și se trage într-o folie transparentă. Buun… Știi ce e o folie transparentă?

– O folie prin care vezi.

– O folie alimentară prin care vezi, nu orice fel de folie.

– Așa mă gândeam și eu.

– Buun… Preferabil ar fi să ții acest aluat la rece. Măcar câteva ore. După asta îl scoți și-l așezi pe un pat de făină, cât să nu se lipească, da? Dar nu te apuci imediat. Îl lași până se înmoaie, abia atunci începi să-l întinzi într-un strat cu o grosime de cinci – șase milimetri. E important să ții minte asta!

– Cinci sau șase milimetri.

– Exact! Unde eram?

– Întinzi aluatul de turtă dulce cu miere într-un strat de cinci – șase milimetri.

– Nu, asta am spus-o deja, nu? Încinzi cuptorul! Asta e!

– Ah, da…

– Buuun… Ce facem acum? Facem forme din aluat! Asta facem. Din brăduți, oricine are prin casă forme de brăduți, nu? Ești în regulă cu asta?

– Îmi plac brăduții. Pot să-ți spun asta cu mâna pe inimă…

– Cu mâna pe inimă?

– E un fel de a spune că îmi plac foarte mult.

– Dacă tu spui asta, eu ce spun?

– Ce facem mai departe…

– Adică?… Ah! Da!… Așezăm brăduții în tavă pe o foaie de copt și-i băgăm la cuptor, cuptorul deja încins la 170°, pentru nu mai mult de opt – nouă minute!

– Opt – nouă minute.

– Opt – nouă minute!… Asta e tot.

– Nu știu cum să-ți mulțumesc…

– Să le păstrezi cu grijă…

– Așa am să fac.

M-a condus pe o scurtătură la stradă și a rămas în loc să-mi facă cu mâna. I-am răspuns și eu până n-am mai văzut-o.

Fragment din volumul în pregătire „Bob în țara tuturor”.

Puteți citi un alt fragment aici.

Recomandare Literomania

Despre autor

Paul Țanicui

Paul Țanicui

Paul Ţanicui a fost, într-o ordine aleatorie, vânzător de cărţi, marochiner, săpător de fântâni în fosta Yugoslavie, vânzător ambulant de cârnaţi italieneşti, topitor de plumb într-un atelier de vitralii, copywriter în diverse agenţii de publicitate (BBDO, Publicis), iniţiator, dezvoltator şi producător al proiectelor muzicale Shukar şi Shukar Collective. A lucrat la scrierea unui film comisionat de John Turturro pentru Canal +, a contribuit ca producător delegat la realizarea unui album world music susținut de Peter Gabriel.
A absolvit Facultatea de Film din cadrul UNATC București și lucrează ca scenarist şi regizor de film (Iagalo, Mousse au Chocolat, Two Lives).
Este autorul așa numitei ”reality-book” „Trăind pe credit”, Brumar 2012, a romanului „Quimera”, Humanitas 2015 și a unui volum de poezie „Cealaltă inimă”, apărut în ediție de lux cu gravurile lui Ciprian Mureșan. Are în pregătire o carte dedicată lăutarilor din Taraf de Haidouks, care urmează să apară la HarperCollins cu sprijinul lui Johnny Depp.

Scrie un comentariu