Cartea săptămânii

Bucureştiul văzut de Paul Morand

S-a spus, pe bună dreptate, că volumul lui Paul Morand, „Bucarest” (apărut în 1935, la Plon), a aşezat Bucureştiul pe harta europeană şi în conştiinţa europenilor. Diplomat de carieră, scriitor de mare talent (devenit membru al Academiei Franceze în 1968) şi reputat om de lume (în cercurile înaltei societăţi – prieten cu Marcel Proust sau Jean Cocteau), Paul Morand (1888-1976) – care a fost şi un mare călător – a descoperit Bucureştiul graţie soţiei sale, Elena Suţu (născută Chrissoveloni), ce provenea dintr-o familie foarte bogată. Între 1943 şi 1945, a fost ambasador al guvernului de la Vichy la Bucureşti şi apoi la Berna. Volumul „Bucarest” a fost republicat de Plon în 1990, imediat după revoluţie. Prima traducere în româneşte a cărţii a fost realizată de Marian Papahagi şi Ion Pop, şi a apărut în 2000, la Editura Echinox (Cluj). În 2015, Editura Humanitas a publicat cartea într-o nouă traducere (de Emanoil Marcu) şi într-o ediţie elegantă, aniversară – la 80 de ani de la prima publicare a volumului, la Paris. Vă propun această din urmă ediţie drept cartea săptămânii – un volum documentat (Paul Morand le mulţumeşte pentru informaţii, printre alţii, lui Nicolae Iorga, etnografului Tzigara-Samurcaș, arhitectului George Cantacuzino sau muzicologului Constantin Brăiloiu) şi o privire fină asupra Bucureştiului, de spirit deschis, erudit, umblat prin lume şi pasionat de exotismele de orice fel (fără a sacrifica nuanţele de rigoare).

Structurat în două părţi, „Panoramă istorică” şi „Album pitoresc”, „Bucureştiul” lui Paul Morand face incursiuni pe verticală, dar şi pe orizontală, în istoria oraşului şi a ţării (câteva titluri de capitole: „Bizanţ şi Stambul”, „Valahia şi Moldova”, „Vlad Ţepeş sau maniera dură”, „Ştefan cel Mare”, „Mihai Viteazul, erou naţional”, „Constantin Brâncoveanu” etc.), respectiv în geografia locurilor bucureştene celebre (Teatrul Naţional, Lipscani, Calea Victoriei, Capşa, Athénée Palace, Palatul Regal, Şoseaua Kiseleff ş.a.m.d.). Morand reperează uşor – cu un ochi de turist versat, şi de aristocrat epicurian, interesat de natura umană – date de psihologie colectivă, moravuri locale, mentalităţi (determinate de contexte istorice, de poziţie geografică), dar şi cazuri particulare: „Lecţia pe care ne-o dă Bucureştiul – scrie el, la final – nu e o lecţie de artă, ci de viaţă; te învaţă adaptarea la orice, chiar şi la imposibil. Sub acest aspect, el întrupează sufletul unui popor cu o răbdare infinită, sublimă ca răbdarea animalelor, şi al cărui optimism tolerant a născocit această vorbă: «Mare-i grădina lui Dumnezeu!». Capitală a unei ţări tragice unde totul sfârşeşte adesea în comic, Bucureştiul s-a lăsat în voia evenimentelor fără încrâncenare, şi de aceea, fără slăbiciunea pe care-o dă furia. Iată de ce, urmând curba sinuoasă a unui destin picaresc, Bucureştiul a rămas oraşul bucuriei”.

Bucureştiul anilor ’30, văzut de Morand – atât în mediile aristocratice (scriitorul şi diplomatul e fascinat, de pildă, de Regina Maria, pe care o vizitează inclusiv la Balcic), cât şi în cele populare, sau în forfota străzii – e, într-adevăr, cum bine ştim, un oraş pitoresc şi balcanic, pestriţ şi contrastant, tragic şi comic în acelaşi timp (o ştim şi de la Caragiale), lax, haotic, prost pavat, foarte concentrat ca viaţă intelectuală şi jurnalistică – în jurul cafenelei Capşa, Căii Victoriei şi Athénée Palace; iar ca plimbări mondene, „la şosea”, de-a lungul Şoselei Kiseleff. Paul Morand nu dă dovadă de aroganţă de aristocrat (deşi are snobismele luxului şi ale etichetei, ca şi Proust), ci de curiozitate şi deschidere (de turist versat, cum spuneam), şi de un excelent spirit de observaţie. El vede imediat – observând cozile interminabile la porţile Ministerului de Finanţe, de pildă – modul „balcanic” în care funcţionează societatea românească (bacşiş, ploconeală, linguşire etc.), vede gustul în genere mediocru (dacă nu kitsch) de a-şi construi şi mobila casele al burgheziei şi nobilimii locale (Palatul Cantacuzino, actualul Muzeu Enescu – de un baroc flamboaiant, nu e, astfel, foarte apreciat de Morand). Morand vede precaritatea istorică şi culturală a Bucureştiului, decalajul lui cultural faţă de Occident, amestecul derutant de modernism occidental şi anacronism oriental. Dincolo de acestea, însă, dezolat de mercantilismul civilizaţiei occidentale şi de „apusul civilizaţiei noastre capitaliste” (sic!, zice asta în anii ’30), diplomatul se lansează într-o laudă a „dispreţului faţă de trebuie şi a avea” arătat de român, care „nu e sclavul confortului, se poate lipsi de maşinism şi stăpâneşte arta de a trăi într-o opulenţă efemeră ce maschează o sărăcie permanentă”.

Un nume „greu” şi un spirit umblat prin toată lumea a scris, aşadar, o carte fină şi documentată despre Bucureştiul interbelic, aducându-l în atenţia occidentalilor. Ce mi se pare interesant e faptul că, dincolo de câteva laude excesive mai degrabă diplomatice, ea nu creează o „mitologie” a Bucureştiului – ci mai degrabă reprezintă un soi de memorii de călătorie, în care erudiţia, epicureismul autorului se împletesc cu deschiderea, curiozitatea, gustul pentru nou, pentru diferit, pentru pitoresc. Morand e şi un mare stilist, dar şi o individualitate cu gusturile şi preferinţele sale – ce se manifestă viu şi în memoriile bucureştene.

Citind azi cartea, îţi dai seama de actualitatea observaţiilor, de faptul că circulă în timp anumite constanţe ale „balcanismului”, „fanariotismului” etc., încorporate de diverse contexte istorice şi sociale (şi care pot fi văzute ca defecte ori calităţi, în funcţie de perspectivă). Bucureştiul e un supravieţuitor, în fond – uneori aproape miraculos, în ciuda tuturor precarităţilor istorice şi a tuturor capriciilor omeneşti (ţinând cont de faptul că nu avem o reală conştiinţă a tradiţiei şi un respect pentru patrimoniul istoric şi cultural). Ar trebui să fim mai conştienţi de acest lucru, aşa cum ar trebui să preţuim oraşul şi valorile sale culturale într-un mod mai just, mai realist, fără să încercăm să ne acoperim complexele noastre de estici printr-o mitologie flamboaiantă a locurilor.

Paul Morand, „Bucureşti”, traducere din franceză de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, 218 p.

În foto: Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) şi Hotelul Lafayette (dispărut astăzi)

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

2 comentarii

  • Asa este, cartea lui Paul Morand este o bijuterie!
    Este foarte bine informata, autorul e sincer, nu flateaza si nu exagereaza, are formule
    inspirate despre romani, dovada ca i-a cunoscut bine.

  • Am citit prima versiune a traducerii volumului despre București al lui Morand. M-a surprins placut simpatia autorului față de București și de locuitorii lui.

Scrie un comentariu