Avanpremieră

Câinele iubirii (fragment)

Romanul „Câinele iubirii” e o poveste de familie neconvențional spusă, despre o lume deopotrivă dură, întunecată și plină de tandrețe. Privită prin ochii copilului-narator, existența cenușie dintr-un Călărași comunist, cândva la sfârșitul anilor ’70, capătă dimensiuni fabuloase: un tată ofițer, autarhic și închis în sine, a cărui boală îl reduce treptat la stadiul de invalid, o mamă puternică, în ciuda fragilității ei fizice, o istorie complicată de familie, care îl are în centru pe bunicul patern, sunt elementele poveștii.

 

 

Lucrurile. Lucrurile stăteau așa: împrăștiate care pe unde, Ana stătea în cur, cu o vază în mână (abia o prinsese!) și abia dacă își mai putea aminti alte sunete ale casei în afară de huruitul surd și prelung al cutremurului, sunetele pe care cu puțin timp înainte le ascultase atent: câteva bubuituri în perete (nu, nu șobolanii Bărganului și nici bufnitura înfundată a unui cocean de porumb rupt cu poftă, prăjit și mâncat acolo, pe câmp, la gura focului), urmate de clinchetul scurt și des, în cadență, al oberlicht-ului de la bucătărie care tresărea în bătaia vântului cald al serii, oberlicht cuvânt pe care îl învățase de la Herman, socrul, de fapt, omul acela acela mititel și tăcut, cu o română stricată între dinți, Ana nu a aflat decât târziu, foarte târziu, că Filip e fiul mutului și al tremuriciului, cum îl striga uneori tot satul, deși Herman, mândru, le arăta poza lui de șofer de Pobedă, ba la vânătoare de vulpi (unele ținute de cap, altele cu sufletul plutind încă deasupra pământului și a bombeurilor cizmelor), ba la vânătoare de potârnichi gustoase (foc!), mereu cu tovarășiiera cineva! Parcă și o cheie întoarsă în ușă a auzit – să fi venit mai repede? – nu, nu avea cum, privea, ea, Ana, casa întreagă, casa ei, o privea cum i se desfășura în față: trei camere, camera mică, sufrageria și dormitorul, toate unite printr-un hol strâmt din care se trecea într-o bucătărie mărișoară rău, zicea, privea, se minuna, se bucura și o măsura și pe ea, toată, din ochi, din ce mai putea.

Se ridică pe vârfurile picioarelor.

Plutește.

Numără.

Măsoară.

Îl măsura:

mai atentă chiar decât atunci când măsura, din ochi, materialul pentru o rochie nouă și

îi pipăia textura cu dosul palmei, e bine!

mai atentă decât ieri (sau alaltăieri?), când a măsurat încă o dată mânecile unei bluze negre, e bine!

mai atentă decât atunci când și-a măsurat gâtul cu rigla, în oglindă, nu, nu e bine!

mai atentă decât atunci când a atins praful cu degetul, praful lung și gros care se va pune peste mobile, nu, nu e bine!

Semne, căuta mereu semne, se obișnuise, ba nu, se antrenase în toți acești ani să-i citească trupul (taure!), prima oară când îl mângîiase o făcuse cu ochii închiși și nici nu își imagina că într-o zi – mâine? – îi va închide din nou, însă acum, azi, în acest moment, tot ce își dorește e să mănânce: pur și simplu vreau o cină copioasă, o masă așezată, un platou cu bunătăți (câte or fi!) în centru, tacâmuri strălucitoare, pâine proaspătă, servețele colorate. O lumânare. Vreau să mănânc singură, liniștită. În pace. Azi nu te mai pot hrăni ca pe un pui de vrabie. Azi vreau să am grijă și de mine. Numai de mine. Să iau cina în bucătărie, liniștită. Am să mănânc frumos, așa cum se mănâncă la restaurant. Am să mă îmbrac frumos, am să-mi pun un șervet alb în poale, poate că o să-mi torn chiar și un pahar de vin, ce dacă mă amețesc! O să îmi fac o cafea cu caimac! O cafea tare, cu zațul aspru și gros. Îmi voi aprinde și o țigară. Uite-așa! — i-ar spune lui, tăurașului, cu voce tare, dacă el ar pricepe ceva, însă el, Filip, dragostea, o citește la rândul lui, întins pe spate, zâmbind ca un copil care tocmai s-a căcat pe el și așteaptă să i se schimbe scutecele, o privește cu ochii sparți de glaucom, tăurașul tocmai a vorbit cu Isus în engleză, i-a spus hello, how are you?, iar Isus i-a răspuns I am fine, thank you! – au rămas prieteni și și-au promis să mai vorbească din când în când, tot în engleză.

Isus e un ceas de perete, made in China, mâinile lui sunt limbile ceasului, ceasul stă agățat de perete.

Asta se întâmpla pe la amiază.

Pe seară, când mâinile lui Isus erau între picioarele lui Isus, Ana a spus: eu am tras! Tăurașul a fost în spate! Eu am fost la jug! Toată viața. Și aici se oprește și privește înapoi, sau înainte, naiba știe, privește înainte, dar de fapt înapoi, ca în oglinda retrovizoare a mașinii noastre Dacia, fabricație 1981 (planetare Glaentzer), cu care l-a plimbat într-o seară, mai întâi de două ori în jurul blocului, sub privirile uimite ale vecinilor, până când a tras brusc de volan și a ieșit de pe străduța îngustă direct pe malul Borcei, să îi arate cum apune soarele („E ca un ochi de bou, măi băiete”, i-a spus. „Uite!”), să-l facă să transpire puțin, nu de la efort, de la căldură, el, tăurașul, era îndopat până la refuz de pastile, era țeapăn, privea pe geam, ar fi vrut să întoarcă capul, dar nu putea, ar fi vrut să scoată, ca un câine, limba, dar nu putea, hai, măi omule, măi, încearcă! – spunea ea, Ana.

El încerca, dar nu putea.

 

Ana își ține capul în palmă și cotul pe masă. Părul ei creț e acum alb și sârmos, iar sub fiecare ochi, două boabe de grăsime gălbuie îi ies din cearcănele întunecate. Zgârie cu unghia mușamaua, ca și cum ar încerca să traseze încă o linie a vieții, una, încă una, și încă una.

Ca și cum.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Sebastian Sifft

Sebastian Sifft

Sebastian Sifft s-a născut în România în 1977. În prezent, trăiește și lucrează la Bruxelles. Când plouă, construiește instrumente muzicale electronice într-un laborator bizar. A mai publicat volumul de poezie „Smintirea” (Editura Vinea, 2004), pentru care a primit Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu, Opus Primum.

Scrie un comentariu