Cronici

Caius Dobrescu şi poveştile sale din „Teză de doctorat”

De curând, Caius Dobrescu a publicat, la Editura Crime Scene Press, trei romane („Moarte în ținutul secuilor” – 2017, „Praf  în ochi” – 2018 și „Recviem pentru nimeni” – 2018). Dacă sunteți curioși, puteți citi fragmente din toate aceste trei romane, care fac parte din seria „Vlad Lupu”, pe Literomania (aici, aici și aici). Înainte de seria „Vlad Lupu”, mai exact în 2011, Caius Dobrescu a mai publicat, de această dată la Editura Polirom, un alt roman, care nu a avut parte, din păcate, de foarte multe cronici: „Minoic”. La fel s-a întâmplat și cu romanul din 2007, „Teză de doctorat”, apărut tot la Editura Polirom – despre acest roman amplu, ambițios, va fi vorba în rândurile de mai jos.

Caius Dobrescu ar putea fi considerat un acrobat al genurilor literare, scriitorul braşovean impresionând prin dexteritatea cu care reuşeşte să treacă de la eseu („Modernitatea ultimă”, „Semizei şi rentieri”, „Inamicul personal”) la proză („Balamuc sau pionierii spaţiului”) sau poezie („Efebia”, „Spălându-mi ciorapii”, „Odă liberei întreprinderi”). În 2007, Caius Dobrescu surprindea prin publicarea unui roman de dimensiuni respectabile (ar spune unii!), „Teză de doctorat”,  roman în care autorul și-a propus o de-tabuizare a României, după cum a numit acest fenomen Sanda Cordoş. Mai exact, prin situaţii şi personaje inedite, se reinventează narativ o ţară, scuturând-o de clişee, tabuuri și prejudecăţi.

În romanul lui Caius Dobrescu, nimic nu e ceea ce pare. Se mai poate spune, de asemenea, că nici cartea în sine nu e ceea ce pare. În primul rând, deşi voluminos – cititorul zilelor noastre pare că este descurajat de orice carte ce depăşeşte 200 de pagini –, romanul poate fi citit într-un timp relativ scurt. La un prim nivel de receptare, avem ingredientele necesare unui text antrenant, captivant, ale unui, de ce nu?, thriller: acţiune, umor, personaje stranii, situaţii dintre cele mai ilare. În al doilea rând, e vorba despre titlu: „Teză de doctorat”. Nu, nu este vorba propriu-zis despre o teză de doctorat, aşa cum am fi tentaţi să credem.

Dimpotrivă, folosindu-se de acest pretext (redactarea unei teze de doctorat), Caius Dobrescu propune un text amuzant, stufos, plin de subterane, de schimbări de registru narativ, un text surprinzând o societate în derivă, plină de anormalităţi – societatea românească de tranziţie, văzută prin ochii personajului-narator, un anume Gică Ludu, fost proprietar de televiziune, fost consilier al premierului Afloroaie şi al preşedintelui Cristescu Plăpumaru, actual proprietar al unui orfelinat şi viitor doctor în ştiinţe sociale (o variantă (post)modernă a personajului arghezian din „Cimitirul Buna-Vestire”, Gulică Unanian).

La baza tezei de doctorat a lui Gică Ludu a stat îndemnul părintesc al vechiului său profesor din anii facultăţii, prof. em. dr. dr. doc. Tache Octavian: „«Mă Gică, mă băiatule, scrie-acolo, bagă mare, tre’ să umpli paginile-alea. Să-l susţii, dreacului, odată, să schepi naibii de el, că pe urm-ai timp să bibileşti la el dacă vrei să scoţi o carte sau ceva. Zău, dă-i bătaie, unde nu mai pun că mă ţii şi pe mine cu locu’ ocupat. Bag-acolo, numa’ să fie ştiinţific, că îţi spun io, nu mai stă nimeni în ziua de azi să mai citească ce zici tu pe-acolo.»”.

Personajul-narator, partea histrionică a scriitorului Caius Dobrescu, ascultă sfatul plin de bunăvoinţă al vechiului său profesor dr. dr. doc. (em.) Tache Octavian şi începe să scrie pagini întregi, povestind, într-un limbaj savuros, diferite evenimente cu iz funambulesc (dar atât de caracteristice spaţiului românesc) din viaţa sa zbuciumată.

Gică Ludu încearcă, în teza sa de doctorat, să înșele atenţia Înaltei Comisii, folosind o tehnică destul de simplă: introduce în textul său termeni de specialitate sau fragmente de fraze notate cu caractere aldine. De altfel, bibliografia acestei teze este una fictivă, care trimite la mărci consacrate ale civilizaţiei postmoderne (Lipton, Subaru) sau, pur şi simplu, propune, spre deliciul cititorului, surse dintre cele mai ilare: Hatmanu, 1994; Kreisky & Pujol, 1991; Ronald, Coase & Bodârlache, 1992. Iată cum îşi justifică viitorul doctor în ştiinţe sociale bucăţile narative de lungă întindere: „Unii văd în limbajul ştiinţific doar un fel de pustiu ciulinoso-ciolănos, ca să spunem aşa, pentru a sugera acea ariditate punctată ici-acolo cu oase şi cranii bovine, a ţinuturilor deşertice din între 82 şi 84 %  filme. Dar pentru noi (nu-i aşa, Onorată Comisie?), această presupusă ariditate are un farmec al ei, unic, de neînlocuit. Dacă în deşert există oaze de verdeaţă, în prezenta lucrare, o veritabilă grădină de notaţii febrile, de date şi detalii culese direct din roirea realităţii concrete, veţi găsi, presărate ici-acolo, oaze de deşert, de linişte abstractă, conceptuală, de cunoaştere ştiinţifică îndelung distilată, pură”.

De fapt, această teză de doctorat este, cum spuneam, o falsă teză de doctorat. Motivaţia reală a scrierii acestei false teze de doctorat? Iat-o: „Adevărul este, Onorată Comisie, că prezenta teză de doctorat îmi dă un sens profund, eliberator, al Vacanţei. Pentru mine, ea reprezintă un agrement perfect protejat, ferit de orice intervenţii de afară, un spaţiu de linişte, de reculegere, un interstiţiu al lumii atât de bine ascuns, încât îţi poţi permite cea mai dulce deconectare. Este atât de odihnitor să ştii că poţi să-ţi depui ouăle mici-mici ale trăirilor tale intime în mostrele de ţesut ale limbajului academic”. Personajul-narator conchide: „Ar fi teoretic posibil ca toată această lucrare să aibă ca subiect relaxarea”.

Prin parodierea unei lucrări academice de importanţa tezei de doctorat, autorul ia în răspăr mediul universitar (și academic), unde roiesc încă foști executanţi ai regimului comunist (Gică Ludu evocă, plin de un făţarnic respect, câteva  personaje de acest tip), un mediu marcat de ipocrizie şi mediocritate: „După cum spunea, cu înţelepciunea sa plină de sevă, maestrul nostru al tuturor, regretatul academician Ion I. Chirvase, «trebuie, dom’ne, să existe nişte aparenţe şi să le respectăm, c’altfel ajungem, ‘tu-i maica mă-sii, să ne dăm în cap şi să ne sărim unu’ altuia-n beregată»”.

Autorul „Tezei de doctorat” mizează pe efectele diversităţii şi îşi plasează personajul în diferite medii şi situaţii. Astfel, Gică Ludu, un tip supraponderal suferind de flatulaţie, fost consilier al premierului Afloroaie şi apoi al preşedintelui Cristescu Plăpumaru, fost patron de televiziune („Erasmus TV”), se învârte printre ţiganii Împăratului Tuturor Romilor din Emisfera Nordică, printre minerii răzvrătiţi ai lui Remus Răcoare, printre yoghinii Mişcării pentru Progres, Pace şi Sănătate, al căror lider, Aurică Ciobanu, este la un moment dat urmărit şi sechestrat, împreună cu Gică Ludu, mai întâi de către oamenii lui Remus Răcoare şi apoi de către un grup de romi condus de către fiul Împăratului Romilor din Emisfera Nordică. Gică Ludu este, de asemenea, unul dintre prietenii intimi ai lui Achim Cotor, poet şi preşedintele unui partid ultranaţionalist cu numele de Partidul Geto-Dacic Zamolxiac şi Creştin-Haiducesc. Multe dintre personajele acestui roman sunt inspirate din amalgamul social-politic românesc al anilor 2000. 

Nouăzecist prin debut, Caius Dobrescu este, totuşi, într-o mare măsură influenţat de ironia caracteristică optzeciştilor, de sarcasmul acestora, lucru inevitabil având în vedere că este vorba despre un scriitor format în anii ’80, ceea ce s-ar putea spune şi despre Simona Popescu, Andrei Bodiu sau Marius Oprea, care, alături de Caius Dobrescu, au făcut parte din Grupul de la Braşov. Asemenea povestirilor din „Don Quijote” sau a celor din romanele lui Pynchon, cele din „Teză de doctorat” creează o reţea de legături năucitoare care stau la baza deselor răsturnări de situaţie. Totul decurge într-un ritm bine dozat – când alert, când moderat –, autorul „nimerind”, de cele mai multe ori, reţetarul necesar captării atenţiei cititorului. Caius Dobrescu mizează pe atât de „demodatul” mecanism al poveştilor care trebuie spuse, povestite cuiva, chiar dacă, în epoca tiparului şi mai ales a electronicii, destinatarul rămâne necunoscut. Adoptând în mod ludic, de la bun început, o anumită convenţie – aceea că Înalta Comisie îi va citi teza de doctorat –, Gică Ludu se erijează într-o Şeherezadă masculină, încercând să farmece Onorata Comisie prin poveştile sale (cum încearcă să-i farmece, de altfel, şi pe copiii orfelinatului pe care îl patronează), ştiind că acest lucru îi va hotărî soarta (este, însă, o falsă convenţie, deoarece Gică Ludu ştie că Membrii Onoratei Comisii abia dacă se vor sinchisi să-şi arunce în treacăt privirea peste paginile tezei sale de doctorat): „Ieri-seară mi-a venit o idee pe care aş numi-o, hmmm, răsturn, răsturnătoare?, răsucitoare?, răscolitoare? Da, mai degrabă aşa, răscolitoare. În timp ce-i ţineam în puterea mea pe toţi micuţii noştri prieteni, înnodând în jurul lor iţele celor mai fabuloase intrigi, imobilizându-i sub o veritabilă cupolă de iţe-de-ie, în care se vedeau întreţesute unele-într-altele siluetele şi mai ales nervurile aripilor a sute şi sute de dragoni. Privind lucrurile din perspectiva programului nostru, toate acestea nu sunt în nici un fel ieşite din comun. Este vorba, pur şi simplu, de seara săptămânală a poveştilor. O dată pe săptămână, înainte de culcare, toţi neo-pionezii se reunesc, cu insignele şi cravatele lor, cu steagurile, cam sfâşiate, cu tobele, cu centurile lor. Se adună pentru ceremonia povestitului şi stau ca fermecaţi, căscând gura până când le dau ochii geană-n geană. Iar eu atunci mă ridic şi-i duc după mine, ca Fluierarul din Hameln, trăgându-i, cu ultimele iţe din povestea serii, până în dormitoare… De ce n-aş stabili aceeaşi relaţie şi cu Onorata Comisie?… De ce nu i-aş invita, aşadar, şi pe Membrii Comisiei să se amestece printre micii mei ascultători, de ce nu i-aş asocia acestei bucurii simple, naturale şi atavice?”.

Da, farmecul poveştilor este unul magic, iar Caius Dobrescu a mizat pe acest lucru la modul cel mai serios (deşi, în rândurile de mai sus, acest fenomen este surprins într-un mod ludic, carnavalesc, ironic) şi nu a greşit. Personajul său este, cum spuneam, o Şeherezadă în variantă masculină, un rostitor/scriitor de poveşti despre lumea în care trăim, o lume absurdă şi grotescă, dar atât de amuzantă atunci când e privită, aşa cum o face şi Caius Dobrescu, cu îngăduinţă şi umor.

Caius Dobrescu, „Teză de doctorat”, Editura Polirom, Iași, 2007, 864 p.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu