Blitz-proze

Capacul și pupăza din fontă – criminali în serie…

Capacul și pupăza din fontă – criminali în serie…

Am primit, în urmă nu cu multă vreme, vizita domnului Reti, editor din Ungaria, și a soției sale Monika. Nu fuseseră pînă atunci în România. Deoarece vor publica romanul meu „Povestirile mamebătrîne” în țara vecină și prietenă, au dorit, neapărat, să viziteze satul în care se petrec toate nebuniile din carte. Satul numit Petra în roman, Petrinzel în realitate. Am fost încîntat de această intenție a lor, citiseră manuscrisul tradus în maghiară de Imre și atît de mult le-a plăcut încît s-au hotărît să vadă cu ochii lor meleagurile acelea bîntuite de povești cu diavoli, iubiri secrete, trădări, magie, sex și… nealterat umor.

Reka, doamna profesoară universitară care a cumpărat, pentru zilele de relaxare, casa mameibătrîne, s-a oferit să ne ducă cu mașina pînă acolo. M-am bucurat, Reka fiind o femeie plină de viață, inteligentă și cu simțul umorului, care cunoaște, pe deasupra, și limba maghiară.

Era ora amiezii, am străbătut centrul Clujului, i-am lăsat pe musafiri să facă poze la statuia ecvestră, apoi am zis:

– Reka ne așteaptă la facultatea de chimie, e aproape, dar să grăbim pasul.

Am intrat pe străduțele plăcut pavate și lipsite de mașini din jurul Universității de Arte. Am ajuns pe strada Muzeului de Istorie. Pe trotuarul îngust, eu pășeam, sprinten, în față, iar editorul cu soția în spatele meu.

Soare vesel, căldură de vară și bucuria mea nemachiată. Brusc, ceva (cineva…) îmi stopează sandaua din piciorul drept, ca o piedică idiot de neașteptată. Luat prin surprindere, fac o buclă prin aer și cad peste un soi de burlan din fontă de la marginea zidului unei case vechi, ridate de vremuri. Un burlan sub formă de pupăză. O fi căzut din tei și s-a transformat în stană de… fontă!

Țipetele celor doi din spatele meu. Văd, cîteva clipe, albastru în fața ochilor. Un albastru infinit… Apoi, instantaneu, dureri în piept. Editorul și soția mă ridică, iar eu le zîmbesc strîmb, gemînd sonor. De respirat, o fac doar pe jumătate, cu gîfîieli spasmodice.

Un capac de la canalizare, aflat exact în mijlocul trotuarului, fusese lăsat puțintel deschis (poate ca să se aerisească…) și cu toate șuruburile ieșite în afară. Un capac pus pe fapte rele! Cu cine reușește. Cu mine a reușit!

– Așa ceva e inadmisibil, zice editorul, în plin centru! Îți poți sparge capul, falca, rupe coastele, un picior… Trec pe aici copii, gravide…

– Chiar și scriitori, încerc eu să glumesc crispat, văzînd cum pantalonii mei crem, cumpărați la Tel Aviv, se înroșeau în dreptul genunchiului drept. Teama mea, nemărturisită, era alta. În urmă cu mulți ani, într-un accident de mașină, avusesem trei coaste rupte. Dacă s-au rupt din nou…

Am vizitat satul scufundat între văi și-n timp, oaspeții fură încîntați, au recunoscut case și locuri din roman, ba au întîlnit și cîteva personaje încă în viață, au băut apă de la izvor și țuică din butoi de dud, au mîncat plăcinte și mămăligă cu brînz. Eu zîmbeam forțat, ca un clovn căzut în dizgrație, și îi asiguram că e bine, mă voi duce a doua zi la spital pentru un control. Dacă mi-a intrat vreun vîrf de coastă-n plămîni ori ficat? Întrebări hamletiene mă bîntuiau. Puteam respira doar pe jumătate. Între timp, pe partea dreaptă a torsului meu bronzat își făceau apariția hematoame de-o culoare demnă de filme horror. Ca niște lipitori uriașe, liliachii și dureroase.

– Ar trebui dată în judecată firma aia care a făcut lucrările stradale, zise careva.

– Aiurea, am zis, te judeci ani de zile, iar la urmă, în cel mai bun caz, recuperezi banii dați avocatului.

Toți fură de acord. Cînd întrebarea: da’ te doare rău, Radule? s-a repetat de mai multe ori, le-am zis bancul acela cu bătrînul secui Janos care se plimba pe ulița satului cu un cuțit mare înfipt în spate.

-Janos, tu ştii ce ai în spate?

– Știu, dă-l naibii!

– Dar e un cuțit mare, înfipt puternic!

– Știu, dă-l naibii!

– Da’ nu te doare, Janos?!

– Nu! Numai cînd rîd!

Noi cam asta facem, rîdem și atunci cînd ne doare rău. E cam singura noastră armă. Așa a făcut și Caragiale, a tot rîs pînă nu a mai rezistat, și și-a luat lumea-n cap. A pornit-o într-o lungă drumeție fără întoarcere, ignorînd capacele de canal și pupezele din fontă…

Love story 

– În fiecare după-masă trebuie să vin cu el aici, în parcul ăsta, zice ea blînd, că numai aici e spațiul mai mare și are variate, chiar multiple posibilități de joacă.

– Și eu cam la fel, zice el, un bărbat încă tînăr, cu un început de chelie perfect rotundă, plasată direct în vîrful capului. Dar nu v-am remarcat pînă acum!

Copiii se cațără pe barele metalice, în timp ce scot chiote de izbîndă la fiecare pas. Unii dintre ei aruncă priviri triumfătoare spre băncile, de un verde spălăcit, pe care stau părinții. Alții îi ignoră cu desăvîrșire.

– Vin mulți părinți pe aici, zice ea și începe să croșeteze.

– … și nu prea, completă el în timp ce încerca să-și acopere începutul de chelie cu restul de păr crescut mai des și mai lung pe după urechi.

– Asta cam așa-i, confirmă ea. Unii părinți nu se ocupă, deloc, de educația copiilor. Nu le pasă de ei. Le dau să mănînce orice, fără să se gîndească la vitamine.

– Verdețurile au foarte multe vitamine, enunță el pe un ton hotărît. Eu mă pricep. Sînt, oarecum, în domeniu.

– Da? se miră ea moale, dar cu intonație admirativă.

– Am făcut cîteva cursuri de nutriționism. E bine pentru menținerea sănătății.

– Și a siluetei, murmură ea.

– Ei, la tine nu e cazul… și nici la mine, murmură el.

Ea roși discret, el se făcu că nu observă.

Pe tobogan se dezlănțuise un adevărat concurs, cu țipete ascuțite. La groapa cu nisip se scormonește frenetic. Parcul e împînzit de o sumedenie de gîndaci vioi și multicolori.

– Păi, soțul meu, de exemplu, zice ea brusc, iar mișcările mîinilor îi devin mai nervoase, nu iese niciodată cu micuțul, nici nu stă cu el de vorbă, de parcă n-ar fi al lui. Cum ajunge acasă se-ndoapă, apoi doarme, apoi se uită la televizor, se îndoapă și din nou doarme absolut toată noaptea!

– Pot să-ți spun, zice și el, mai timid, cu ezitări vizibile, că… și soția mea e cam la fel, citește reviste de modă, iar noaptea… doarme absolut toată noaptea. Pentru un bărbat nu-i tocmai ușor… Iar anii trec repede…

Ea dă din cap, semn că-l înțelege. El îi privește ceafa aplecată asupra andrelelor. Se simte înecat de un val de duioșie. Nu l-a mai încercat de mult timp așa ceva. Tușește sec și scurt, își face curaj și pune întrebarea:

– N-ar fi mai bine să ne mișcăm puțin? Copiii, oricum, se joacă…

– Nu! răspunde ea, fără să-și ridice ochii de pe lucru. Ar putea păți ceva, dacă nu sîntem atenți. Cunosc cazuri cînd au căzut de pe tobogane și au rămas traumatizați. Pot aluneca pe barele ălea, că-s tare prost făcute. Nu știu cine a avut asemenea idei pentru joaca copiilor mici!

– Cîți ani are băiețelul? pune el altă întrebare.

– Cam cinci și ceva, răspunde ea.

– Mi-l arăți și mie?

– E pe acolo, pe undeva, parcă-i poți distinge unul de celălalt, că toți sînt mici și drăgălași.

– Și fetița mea are cinci ani. Cred că-i tot pe-acolo… pe undeva. Poate se joacă chiar împreună. Copiii n-au complexe, sînt direcți, deschiși, spun direct ceea ce doresc, fără complicații și fandoseli. Așa ar trebui să fie și oamenii maturi.

– Din păcate, nu prea sînt așa, zice ea și își scutură, de cîteva ori, părul căzut pe umeri.

Brusc, el se ridică de pe bancă. Ea își ridică privirile, mirată și totodată oarecum ofensată. Mîinile continuă să croșeteze.

– Trebuie să plec, se scuză el. Îmi pare tare rău. Dar mîine poate apari din nou…?

– Bineînțeles, zice ea în timp ce mirarea și starea de ofensare se topesc vertiginos. Cred că este cazul să se mai ocupe și soțul de băiat.

– Și soția mea e cazul să se mai ocupe de fetiță. Nu mai tolerez o asemenea situație. Mîine o las în grija ei, să văd cum se descurcă!

– Și eu las băiețelul mîine în grija soțului, zice ea hotărîtă. Să-l văd cum se descurcă fără mine!

– Atunci, pe mîine, cam la aceeași oră? întrebă el.

– Da, răspunde ea, fără urme de echivoc.

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu