Cartea săptămânii Restituiri

Cartea Mirei

„La un moment dat, orchestra a început melodia:

«Le plus beau de tous les tangos du monde
Este celui que j’ai dansé dans tes bras»,

și eu, care nu dansam niciodată, recunoscându-mă unul din cei mai slabi și mai stângaci «dansatori» din lume, am invitat-o pe Mira pe podiul unde câteva perechi dansau în ritmul acelei melodii. Mira, care a fost întotdeauna o dansatoare plină de vervă și de ritm, mi-a condus pașii în așa fel încât la un moment dat aveam, literalmente, impresia că plutesc. O fericire tristă a pus stăpânire pe mine și am simțit cum un nod imens mi se ridica în gât. Era în toamna târzie a anului 1948, eram căsătoriți de trei ani, lăsam în urma noastră nu numai un mic trecut, ci o lume întreagă, și trista muzică a orchestrei mi se păru în clipa aceea sfâșietoare, în sensul în care «sfâșietor» este orice tangou argentinian… Astăzi, când pentru a nu știu câta oară evoc depărtata noapte, nodul mi se urcă în gât și simt că mă despart de «ceva», de data aceasta însă în chip iremediabil.”

Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Mira” de Ștefan Baciu, volum de memorii dedicat soției sale, Mira Simian-Baciu. Cum spune și autorul, scena descrisă se petrecea în toamna lui 1948, iar evocarea ei – în volumul „Mira” – se întâmpla în 1978, după 30 de ani de la tristul, dar minunatul dans, și la doar o lună de la moartea Mirei. Volumul, scris direct în limba română, a apărut târziu la noi, în 1998, la cinci ani de la moartea lui Ștefan Baciu și la 20 de ani după scrierea lui.

 

Ștefan Baciu – un personaj cu un destin de rătăcitor, a cărui operă, din cauza comunismului instaurat în 1947, a căzut în uitare, fiind eventual evocată doar în câteva lucrări din mediul universitar, dar necunoscută publicului larg, operă aflată într-un continuu proces de recuperare, ca multe altele, de altfel, în România de după 1989. Cam așa s-ar putea rezuma destinul acestui scriitor născut în 1918 în Brașov. Voi încerca, însă, în rândurile de mai jos, să dau o oareșce culoare și consistență acestui rezumat biografic. Și cum poți să cunoști foarte bine un scriitor, dacă nu prin opera sa și, dacă există, prin memoriile sale, dar și din mărturiile altora? În cazul lui Ștefan Baciu, există și memoriile („Franctiror cu termen redus” – 1968; „Sub Tâmpa în Honolulu” – 1973; „Mira” – scrisă în 1978 și publicată în 1979, în Honolulu, iar mai apoi, în 1998, în România, la Editura Albatros; „Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946” – volum rarisim, greu de obținut, și asta pentru că nu s-a reeditat, în limba română existând, ca și în cazul „Mirei”, o singură ediție, cea din 1995, de la Editura Eminescu), dar și opera, deloc neglijabilă, ba chiar foarte consistentă, formată din volume proprii de poezie („Poemele poetului tânăr” – 1935, volum pentru care Ștefan Baciu, la numai 17 ani, primește Premiul Fundațiilor Regale și al Societății Scriitorilor Români; „Poeme de dragoste” – 1936; „Micul dor” – 1937; „Drumeț în anotimpuri” – 1939; „Căutătorul de comori” – 1939; „Cetatea lui Bucur” – 1940, volum reeditat la Editura Humanitas, în 2006; „Lanterna magică” (în colaborare cu Traian Lalescu) – 1941; „Analiza cuvântului dor” – 1951; „Poemele poetului pribeag” – 1963; „Îngerul malagambist în insula Oahu” – 1967; „Poemele poetului singur” – 1979; „Peste o mie de catrene…” – 1980, volum reeditat, în 1995, la Editura Aldus din Brașov), dar și din antologii („Antologia poeziei latino-americane”, două volume – 1974; „Antologia poeziei surrealiste latino-americane” – 1981). De asemenea, Ștefan Baciu este autorul a peste 5.000 de articole, răspândite cu generozitate atât în reviste și ziare din România, cât și în publicații din afara țării.

Dar să revenim la Mira Simian-Baciu, și ea poetă, cu prea puține, din nefericire, volume publicate: „Farmece” (volum de versuri, apărut la Paris în 1966, la Fundaţia Regală Universitară „Carol I”, și reeditat postum în 1979), „Houla, Macumba, Hora” (cel de-al doilea volum de versuri, apărut, de asemenea, la Paris, în 1973, la Éd. Saint-Germain des Prés, cu o prefaţă de Jacques Borel și ilustraţii de Jacques Hérold) și „Cântec de frunză” (cel de-al treilea volum de versuri, apărut în 1976, la San Francisco). Din scrupulozitate, și nu numai, să nu uit de volumul de proză al Mirei, „Fata lui Temelie” (apărut la Paris, în 1974, la Editura Urmuz, cu ilustrații de Ludwig Zeller). Bineînțeles, niciunul dintre volumele enumerate mai sus nu poate fi găsit în vreun anticariat românesc sau online. Poate, din pur noroc, și numai așa, cineva să găsească vreunul dintre ele cine știe prin ce anticariat, din cine știe ce colț îndepărtat al lumii, ceea ce nu ar mira (un omonim perfect, iată, pentru numele muzei lui Ștefan Baciu!), având în vedere destinul de rătăcitori al celor doi soți.

Scena de la începutul acestui articol avea loc, cum am spus, în 1948, în Elveția, cu puțin timp înainte de plecarea Mirei și a lui Ștefan în Brazilia. Ce s-a întâmplat, însă, până în acel an, când cei doi vor lăsa totul în urmă pentru o nouă viață? S-au întâmplat foarte multe – aventuri dintre cele mai diverse –, dar mă voi opri asupra unui singur moment din biografia lui Ștefan și a Mirei.

Ne întoarcem în timp, odată cu Ștefan Baciu, în cartea sa „Mira”, până în anul 1941, atunci când tânărul poet și jurnalist brașovean, venit de ceva timp în „cetatea lui Bucur”, o întâlnește pe Mira la o prietenă comună. O confuzie și o remarcă nepotrivită din partea tânărului complică puțin lucrurile. Ștefan o confundă pe Mira, studenta de 23 de ani de la Farmacie, cu o vară a ei, care era simpatizantă a extremei drepte (Ștefan Baciu era, dimpotrivă, un social democrat activ, din aripa lui Titel Petrescu). Pare surprins să vadă că aceasta are în brațe, printre alte volume în franceză, și unul de Pirandello, un autor „foarte la modă în anii aceia, mai cu seamă datorită activității de traducător și divulgator a lui Alexandru Marcu”. Cum recunoaște, peste ani, însuși autorul, „ne consideram, împreună cu Alexandru M. Paleologu, Traian Lalescu și Victor Popescu, cei mai deștepți juni «pă București»”.  „– Da’ ce crezi, domnule Baciu, că numai dumneata și prietenii dumitale îl înțeleg (pe Pirandello, n.m.)?” a venit replica furioasă a Mirei. Dându-și seama de gafă, Ștefan a încercat luni în șir să o găsească, fără succes, pe tânăra cititoare a lui Pirandello, pentru a drege „mojicia”, căci atunci, pe loc, Mira nu i-a mai oferit nicio șansă. Până într-o zi, când a zărit-o întâmplător pe stradă. Ștefan nu va ezita și o va aborda din nou pe Mira. De data asta, cu succes. Mira acceptă să bea o cafea cu junele scriitor la Cofetăria Anghelescu.

Imaginea tinerei Mira este, în 1978, la fel de proaspătă ca în 1941 – Mira, domnișoara de 23 de ani, și Mira Simian-Baciu, femeia care i-a stat alături lui Ștefan decenii în șir, se contopesc într-un singur personaj în emoționanta evocare a celui rămas „orfan și văduv” în același timp: „Era, atunci, la fel de frumoasă cum a rămas de-a lungul anilor: «la belle Mira», sau «la belle madame Baciu», cum îi spuneau studenții, cu părul castaniu, albă și roz la față, fără să folosească aproape deloc fardul, și sub părul bogat, ochii vii, sclipitori, luminoși, plini de inteligență, de o nestăvilită dorință de-a ști, de-a vedea, de-a cunoaște totul, ochii care când aruncau fulgere, când erau plini de tandrețe și bunătate, și care încă în noaptea de 1 iulie 1978 mă priveau cu aceeași intensitate ca în 1941. Acum când trupul ei era măcinat de cumplita boală, singurul lucru care în Mira rămăsese viu, intact, neschimbat, neatins de răul care o distrugea de luni de zile erau frumoșii ei ochi, plini de lumină”.

Foto 1: Mira (București, 1942); Foto 2: Ștefan și Mira Baciu

Pentru Ștefan Baciu, cel care, izolat în îndepărtatul și exoticul Honolulu, scrie în 1978 cartea „Mira” – după dictarea pe care, crede autorul, însăși Mira, aflată deja pe un alt tărâm, o face direct în limba română, așa cum Iulia Hasdeu îi dicta tatălui ei toate detaliile legate de palatul pe care acesta urma să-l construiască la Câmpina –, pentru Ștefan Baciu, așadar, prezentul fără Mira este unul ireal, iar trecutul îndepărtat sau mai puțin îndepărtat, cel în care Mira a fost personajul central, devine realitatea în care se refugiază cel rămas singur:

„La ora în care aștern pe hârtie aceste pagini, la masa de lucru din Honolulu, pe care a cumpărat-o la una din obișnuitele «inspecții» matinale pe la puținele anticariate din acest oraș nou, sunt numai 48 de ore de când la bisericuța  Sfinților Constantin și Elena a parohiei  grecești din valea Nuuanu, la numai zece minute de casă, în drum spre superba plimbare pe Old Pali Road, pădure tropicală pe care deseori obișnuiam s-o străbatem cu mașina, mai cu seamă după obositoarele ore de lucru când își scria teza de doctorat, sau după ce picta ore în șir, a avut loc parastazul de 40 de zile pentru odihna sufletului ei. Lucrul acesta, acum când o aud dictându-mi paginile acestea în odaia de lucru în care nu călca decât foarte rareori, ca să nu mă deranjeze, mi se pare literalmente imposibil, cum imposibil mi se pare telefonul primit acum zece minute de la chinezul mister Ho, cerându-mi să fiu la ora cinci după-masă la cimitirul din Makiki, să mă întâlnesc cu «marmoristul» care îi va face zidul și crucea de pe mormânt. Aceasta este irealitatea; pentru mine, realitatea sunt ochii mari și vii ai Mirei, de la Cofetăria Anghelescu din București, în 1941, până în ziua aceasta de august 1978, dictându-mi cartea la care scriu”.

„Mira” este considerată de autor o „dublă autobiografie”, ceea ce nu ne surprinde, căci, în fond, dacă e să-l credem pe Ștefan Baciu, această carte nu-i aparține doar lui, ci și Mirei, care îi dictează, în numele iubirii care i-a legat o viață, odiseea lor prin lumea întreagă, din România până în Hawaii. Mai mult, în acest joc al reamintirii, Ștefan nu este decât „stenograful iubirii și al tragediei noastre”. Mai întâi, despărțirea de România, apoi, despărțirea de Europa și, în cele din urmă, despărțirea de Mira – iată traseul parcurs de acest Ulise pe dos care a fost Ștefan Baciu. Itaca, pentru el, a fost Mira. Acolo unde era Mira, era și Itaca. Fără a sa Penelopă, Ștefan Baciu va începe o altă călătorie, spre o Itacă mereu îndepărtată. Nu întâmplător, probabil, călătoria sa se va încheia, simbolic, în 1993, când va muri în timp ce vorbea la telefon cu sora sa, aflată în România, țara pe care a părăsit-o împreună cu Mira în 1946.

Ștefan Baciu, „Mira”, Editura Albatros, București, 1998, 416 p.

În imagine: Mira Simian (Baciu) și Ștefan Baciu (portret de Juan Ortega Leytón – Bolivia)

 

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

2 comentarii

  • Felicitări pentru că l-ați readus în actualitate, pe un scriitor pe nedrept uitat, ce merită să fie cunoscut și prețuit de iubitorii de literatură. Am citit Mira prin anii 90 și m-a impresionat destinul neîmplinit al celor doi. Opera lor ar merita reeditata.

Scrie un comentariu