Blitz-proze

Cartierul şi cîinii

Începând cu ianuarie 2018, scriitorul Radu Ţuculescu ne propune o nouă rubrică săptămânală de proză foarte scurtă, intitulată „Blitz-proze”. Publicăm – în avanpremieră – săptămâna aceasta, şi săptămâna viitoare, câteva „blitz-proze” savuroase, pentru a vă stârni curiozitatea pentru o rubrică ce se anunţă seducătoare. (Literomania)

 

Cartierul şi cîinii

Câinele meu este rasa Grigorescu. Adică… s‑a născut în cartierul Grigorescu şi a trăit, aproximativ două luni, sub o bancă plasată între o Alimentara şi un Bar de zi. Cîte ceva de‑ale gurii mai pica din plasele gospodinelor. Şi cîte un picior în cur, de la vreun beţiv agresiv. A cunoscut greutăţile vieţii, pînă ce s‑a trezit într‑un apartament de bloc turn. E, de fapt, o căţeluşă, botezată Didi. Acum are trei ani şi o ştie tot cartierul. Corcitură cum e, dovedește o personalitate accentuată, dublată de un aspect fizic aparte.

Didi nu scuipă şi nu aruncă chiştoace de ţigară în lift, nu mănîncă seminţe pe casa scărilor şi nu scapă, intenţionat, ambalaje de bomboane şi biscuiţi în acelaşi loc, nu scrie pe pereţi îndemnuri erotice, nu dă foc la butoanele liftului, nu se ceartă înjurînd ordinar, nu borăşte la intrare în bloc, nu aruncă saci menajeri plini cu mizerii pe alei, nici sticle de plastic, pachete de ţigări, coji de banane şi altele la rădăcina blocului, nu zgîrie capota maşinilor, nu ascultă manele cu difuzoarele date la maximum, nu sparge geamuri şi nu te înjură de mamă!  Didi îşi face doar nevoile întotdeauna acolo unde există o bucăţică de pămînt şi oarece fire de iarbă. Şi latră la anumite persoane care nu‑i plac, numai ea ştie de ce. În rest, mă scoate din sărite cît e de prietenoasă cu toată lumea şi cîtă încredere acordă majorităţii.

Didi are o blană în trei culori.

Vecinul meu, un tip gras, mereu duhnind a ceva, fapt pentru care Didi îl apreciază în mod special, o alintă ţipînd după ea „tricoloarea mea drăguţă” sau „drapelul meu neastîmpărat”.  Îmi zice, mereu, că pe Didi trebuie să o facem lider, să o propunem pentru viitoarele alegeri, chiar şi de‑o fi vorba doar de cele locale. Aspectul e hotărîtor, mai zice vecinul, convinge poporul cu cele trei culori ale ei!! Şi‑am putea înfiinţa şi un partid baban, mai are grăsanul ideea, unul de‑al nostru, de‑al blochiştilor. Al oamenilor care trăiesc în bloc, că sîntem mulţi. Mulţi dar cinstiţi! Că dacă n‑am fi cinstiţi, mai perorează el, în timp ce Didi aprobă fluturîndu‑şi coada, am locui la vile. Iar partidul ăsta pe care l‑am înfiinţa pentru noi şi pentru Didi s‑ar putea numi Partidul Oamenilor Cinstiţi, adică POC! Sună bine, e marfă, mai zice grăsanul și asudă de entuziasm, iar Didi îi linge un deget, semn că se şi vede şefă de partid. Îţi dai seama, vecine, mai zice vecinul, ce de membri am putea aduna, un potop de semnături, mergînd din bloc în bloc şi spunîndu‑le blochiştilor că oameni mai cinstiţi ca ei nu există în ţara asta. Iar Didi, tricoloarea mea drăgălașă, va fi în frunte!

Didi mîrîie încîntată. Eu zîmbesc şi sînt mîndru de căţeaua mea. Grăsanul asudă şi pute, făcînd planuri pentru viitoarele alegeri. Am împînzi oraşul cu imaginea ei, păi o să le salte inimile alegătorilor când or vedea ce blană tricoloră are, ce siluetă, că‑i suplă, aşa trebuie, mai zice vecinul, nu se pot propune ca lideri nişte indivizi graşi… ca mine. Râde vecinul, puţin îi pasă de grăsimea care‑l inundă. Ăştia ca mine, mai explică el, sînt ăia de gândesc, pricepi mata, ei fac planurile, concep tactica, ţin spatele celor împinşi în frunte. Deci… mai gândeşte‑te şi mata la Partidul Oamenilor Cinstiţi. Poţi zice că‑i o idee tîmpită?

L‑am aprobat întru totul, mai ales că Didi dădea semne de entuziasm nestăvilit. M‑am despărţit de vecin, pocnindu‑ne palmele în timp ce alţi vecini, de la etajele superioare, urcau pe trepte, congestionați la față, înjurînd mărunt printre buze, deoarece liftul înțepenise, din nou, undeva pe la mijlocul traseului. Asta pe Didi o lăsa rece. O reacţie firească pentru un viitor lider.

 

Hotărîre 

          La întreprinderea de bibelouri e agitație mare. Ultimul produs care trebuie să apară pe piață le produce necazuri. E vorba de un măgăruș drăgălaș cu priviri inocente, căruia, de cum este scos din cuptorul de ardere, i se frîng picioarele. Măgarul refuza, pur și simplu, să stea pe picioarele sale!

S-a încercat, într-o primă tentativă, îngroșarea acestora. Acum picioarele nu se mai frîngeau, dar măgarul semăna cu un animal preistoric neidentificat. În cele din urmă, după mai multe dezbateri, s-a ajuns la concluzia că trebuie conceput în poziția culcat. Va fi și mai practic, chiar mai interesant. Copiii, care habar n-au ce înseamnă porțelan și ignoră apetitul pentru frumos al părinților, îl vor sparge mai greu.

Artistul-creator a cerut să i se facă o delegație pentru a se documenta asupra poziției respective. La început s-a rîs de cererea sa, dar pînă la urmă, nimeni n-a putut descrie exact cum arată un măgar în poziția culcat, cum își ține picioarele din față, pe cele din spate și dacă se lasă într-o rînă pe dreapta ori pe stînga.

Artistul a plecat deci la munte unde a văzut oițe, cîini și măgari, a făcut cunoștință cu ciobanii care l-au ospătat din belșug cu ce aveau ei pe acolo. A făcut numeroase schițe. Apoi a coborît în oraș și a executat cu deosebită artă măgarul, fapt confirmat de succesul enorm avut pe piață.

Artistul a mai conceput niște oițe drăgălașe, un mieluț, un cățeluș în poziția culcat și, într-o bună zi, fără nici un motiv, a urcat din nou la ciobani și a rămas acolo.

 

Între acte 

          Lîngă clădirea operei, în fața intrării artiștilor, stau adunați în grupuri mai mici sau mai mari băieții de la televiziune și actorii.

Sînt în pauză de filmare.

Se amuză, gălăgios, de ceea ce se petrece pe celălalt trotuar, în fața magazinului Bijuteria. O mașină a poliției se oprise, discret, după un colț, iar acum cei care au descins din ea pun mîna pe cîțiva tipi mai negricioși care îmbiaseră pe trecători cu inele, lănțișoare și alte obiecte lucitoare.

Unul dintre tuciurii scapă, o ia la fugă, trece printre grupuri însoțit de strigăte: „ hai, mai repede, băiatu’… ultima sută!”, pentru ca, în cele din urmă, să-și dea seama că nu are nici o scăpare. Atunci își aruncă marfa într-unul din frumoasele spații verzi ce înconjoară clădirea și se lasă condus la mașină. Polițiștii recuperează cîteva lănțișoare și inele prin iarbă, apoi mașina pleacă, păstrînd aceeași discreție.

În fața intrării n-a mai rămas nici un grup. Toată lumea cercetează, cu minuțiozitate, fiecare firicel, fiecare boschet.

Din cînd în cînd, se mai aude exclamația: „n-am găsit nimic!”. La un moment dat, apare dirijorul urmat de regizor, amîndoi tremurînd de furie.

– Ce se întîmplă aici? răcnesc ei (și află repede), cît credeți că durează o pauză?! Imediat, toată lumea să fie înăuntru! N-avem timp de pierdut!

În sala mare și-a ocupat fiecare locul. E liniște. Totuși, repetiția nu poate începe. Lipsesc dirijorul și regizorul.

 

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu