Am văzut recent o Fedra al lui Racine cu trupa de la Gheorgheni și m-am gîndit la fraza sensibilă a marelui istoric literar maghiar Antal Szerb, care afirmă, în Istoria literaturii universale, că dramaturgul francez este primul în literatură care observă că, în ochii celui care nu iubește, cea care îl iubește nu e nimic, pur și simplu nu există. Fedra se vaită de-a lungul unei întregi piese scrise în versuri alexandrine, dar Hyppolit nici n-o bagă de seamă.
Și m-am gîndit, în același timp, că asta e cea mai mare problemă, provocarea uriașă de care se izbesc regizorii de azi: „Într-o lume în care plăcerile sînt de la magazinul de jucării, durerile nu pot fi de la fierărie”, cum bine zis-a Macedonio Fernandez. Cum să arăți o durere pustiitoare într-o lume în care ne pierdem virginitatea la diferite chefuri sau în cutare disco?
M-am gîndit și la femeile cumplite din literatură. La Medeea, la Claire Zachanassian, la Rosa Dartle din David Copperfield. Ce fac ele, Doamne iartă-mă, doar pentru că iubesc sau au iubit! Dar nu asta e dragostea, sentimentul pentru care faci lucruri teribile? Sau Ion, care iubește pămîntul, nu pe Ana, și o iubește pe Florica, dar care n-are pămînt?
Nu sentimentul: uraganul, pasiunea, moartea împletită cu viața, în care niciuna nu știe cînd o stăpînește pe cealaltă. Sau poate știm cine are dreptate, Catherine sau Heathcliff? Există adevăr în afara dragostei lor?
Nu poate exista. De aceea, Aglaia Epancina are perfectă dreptate să se supere pe prinț văzînd cum ezită între ea și Nastasia Filippovna. Dragostea nu poate fi bunătate universală.
Ilustraţie de Fred Barnard la romanul David Copperfield
