Lîngă piciorul sculptat al veiozei se află o ceașcă de ceai. E de o eleganță sobră, pe care o degajă subtil, fără ostentație, prin ținuta ei impecabilă. Cîteva dungi aurite discret brăzdează suprafața ei străvezie. Un model rafinat, în nuanțe de albastru, se prelungește ingenios pînă pe farfurioara suport. Toarta, ca un gît de lebădă. Se vede lucrul de calitate. Porțelan veritabil, o adevărată încîntare a ochiului și a sufletului.
Lîngă această bijuterie, carnetul meu de însemnări. O imagine jalnică. Ros pe la margini, cu coperți murdare, pătate de degete. Contrastul este izbitor. Ridic carnetul cu două degete și-l arunc în silă. În traiectoria sa, carnetul atinge ceașca de ceai, îi imprimă o alunecare rapidă și nu mai apuc să prind nici măcar farfurioara. Adun cioburile, cu lacrimi în ochi. Deodată, descopăr sub stratul strălucitor cel mai banal material din care se poate confecționa o ceașcă și o farfurioară. Iar pe un ciob se zărește urma unei ștampile edificatoare.
O, bunul meu carnet, iarăși am dat de aparențe. Și aici, în strîmtul meu birou, ca și afară! Afară însemnînd: stradă, ședință, aprozar, conferință de presă, vizită, prieteni, iubită, meci, întreprindere, măturător, șef, autobuz, nevastă, teatru… La coș cu cioburile și să ne apucăm de lucru!
Mă așez la birou. Am să mă folosesc de cuvinte pentru a sparge aparențele și a da la iveală adevărul!
Umplu colile albe cu înverșunare, în timp ce scrîșnesc din dinți și mormăi nemulțumit, transpirînd în căușul palmelor. Dar, cu cît înaintez mai mult, printre gîndurile mele răsare un colț de îndoială. Încep să încetinesc ritmul pînă mă opresc. Nu mai pot continua. Nu mai are rost. Trebuie să revăd paginile. Îndoiala a născut un semn de întrebare. Dacă eu am fost cel care s-a înșelat, iar ceașca de ceai și farfurioara erau, totuși, din porțelan veritabil?
Eu nu fac altceva decît să pun semne de întrebare. Strădaniile mele sînt pentru a le găsi exact locul și timpul cînd trebuie puse. Răspunsuri vor da alții. Dacă nu azi, poate mîine…
Lasă un răspuns