Avanpremieră

Celălalt pe care-l adoram (fragment)

Considerat de majoritatea criticilor francezi cel mai bun roman al anului 2016, Celălalt pe care-l adoram de Catherine Cusset a obținut premiile Liste Goncourt —Le Choix roumain, Liste Goncourt —Le Choix belge, Liste Goncourt —Le Choix suisse și a fost nominalizat la premiile Goncourt, Renaudot, Fémina, Interallié, Décembre și France Culture-Télérama, ajungând în selecția finală pentru Goncourt.

În Celălalt pe care-l adoram, Catherine Cusset urmărește, cu o lupă halucinantă, parcursul lui Thomas Bulot —fost iubit, devenit prieten apropiat al naratoarei-autoare —, un francez născut la Paris care pleacă să studieze în Statele Unite. Este povestea unui tânăr exu­berant, extrem de inteligent, uneori de o sensibilitate maladivă, amu­zant, înconjurat de prieteni, care iubește viața, femeile, literatura — cu precădere pe Proust —, filozofia, filmul, muzica, jazzul — mai ales pe Nina Simone și Léo Ferré —, dar care ajunge, la 39 de ani, să-și pună capăt zilelor într-un orășel din Virginia. Un roman electrizant, scris la persoana a doua singular, care vorbește despre fericire, dragoste, prie­tenia dintre un bărbat și o femeie, dar și despre eșec, impas, nepu­tința adaptării și depresie, având în plan secund fascinația inte­­li­ghenției franceze a anilor ’80 pentru New York.

Thomas Bulot este un tânăr francez înalt de 1,90 m, de o vitalitate uimitoare, pasio­nat de literatură, muzică și arta cinemato­grafică. După ce ratează, în mod inexplicabil, de două ori intrarea la Școala Normală Superioară, Thomas primește o bursă Fulbright și, la 23 de ani, pleacă plin de speranță în Statele Unite, la renumita Columbia University. După zece ani de studii petrecuți în New York, unde se bucură din plin de oameni și de viață, este timpul să-și caute de lucru. Pentru a obține un post universitar, Thomas este nevoit să se exileze în diferite colțuri ale Statelor Unite: Portland (Oregon), Salt Lake City (Utah) și Richmond (Virginia). Treptat, sentimen­tul eșecului e tot mai pregnant. Faptul că nu reușește să-și păstreze pentru mai mult timp jobul, că nu se mobilizează să-și termine lu­cra­rea despre Proust, că poveștile lui de dra­goste — cu Elisa, Ana, Olga sau Nora —, în ciuda începutului promițător, sfârșesc rău, toate acestea îi adâncesc depresia și-l împing către gestul final. Catherine Cusset îl readuce la viață pe Thomas și ne convinge, cu directețe și disperare, că, dincolo de defectele și greșelile lui evidente, merita să fie adorat.

„Un roman care se parcurge dintr-o suflare, captând de la bun început atenția cititorului, atras în vârtejul existențial al lui Thomas Bulot. Odată ce închizi cartea, nu ai cum să-l uiți.“
Françoise Dargent, Le Figaro Littéraire

„Un portret vibrant, viu, cuceritor. Fisura din mintea lui Thomas Catherine Cusset o redă aproape palpabil cititorului care urcă din nou curba unei vieți. Aceea a unei ființe umane care, sfâșiată între soare și furtună, alege noaptea.“
Alexandre Fillon, Lire

„Roman multipremiat, în același timp personal și universal, intim și acaparant.“
Siegfried Forster, RFI

„În acest magnific roman al lui Catherine Cusset, viața este cea care câștigă.“
ELLE

Opreşti soneria deşteptătorului, te ridici clătinându-te, îţi tragi cămaşa şi pantalonii, te bărbiereşti pe muzică, încălzeşti cafeaua şi, la nouă fără un sfert, ieşi afară din casă. Chiar şi mergând repede tot o să întârzii, dar pentru zece minute şeful tău nu-ţi va zice nimic. Soarele te face să clipeşti des. Ţi-ai uitat ochelarii de soare. Intri în parc cu pas grăbit şi o ţii aşa, paralel cu Strada 96, pe lângă apa în care se oglindesc formele geometrice ale zgârie-norilor. Mulţi dintre locuitorii Manhattanului fac jogging dimineaţa. Pe lângă tine trec în fugă tinere zvelte, în tricouri scurte şi mulate, şi bărbaţi cu bustul gol. În fiecare dimineaţă, traversarea parcului îţi oferă aceeaşi plăcere. Încă o zi minunată. Peste puţin vei lua prânzul în cafeneaua Boat House, pe malul lacului, alături de sclipitoarea ataşată pe probleme de audiovizual.

Mai e puţin până faci treizeci de ani, prietenii tăi deja şi-au făcut un rost. Sébastien s-a întors la Paris, a prins un post la Libération şi s-a mutat împreună cu iubita lui; Nicolas e şi el cu cineva şi lucrează la un agent literar newyorkez; Sophie şi-a făcut propria casă de discuri şi locuieşte împreună cu o prietenă; Christophe şi-a luat licenţa de profesorat şi s-a însurat cu o irlandeză; Matthieu a ajuns şef de sală într-un mare restaurant din arondismentul nouă; până şi sora ta mai mică, care nu are decât douăzeci şi şase de ani, şi-a găsit un

serviciu la o firmă şi tocmai te-a anunţat că este gravidă. Iar tu tot student eşti şi tot celibatar. Şi tot în apartamentul din Strada 106 locuieşti, mereu cu câte un colocatar care achită trei sferturi din chirie. Eşti în continuare îndrăgostit de New York şi nu ţi-ai schimba viaţa cu a nimănui.

Treci prin spatele Muzeului Metropolitan, traversezi Fifth Avenue şi intri mândru în clădirea deasupra căreia flutură un drapel şi ai cărei pereţi groşi protejează suficient îm-potriva căldurii pentru a nu mai avea nevoie de aer condiţionat, ca mai toate birourile americane. Schimbi câteva cuvinte cu portarul, a cărui fată se va mărita în curând, saluţi statuia lui Cupidon, atribuită lui Michelangelo, şi urci cu pas vioi până la etajul al doilea, pe scara largă din marmură albă, acoperită cu un covor roşu. Te simţi ca acasă. Eşti la New York, dar în Franţa, în sfârşit, pe teritoriul ei. Biroul pe care îl împarţi cu doi asistenţi oferă o perspectivă regală asupra coroanelor copacilor din Central Park. Te întrebi dacă nu cumva o astfel de carieră în serviciile culturale este chiar idealul. Organizarea de evenimente, interviuri cu artişti, cineaşti, romancieri, intelectuali în general, să produci focuri de artificii verbale, acesta îţi este talentul. Ai ştiut cum să-l convingi pe consilierul cultural, când l-ai întâlnit la un cocktail, acum nici trei luni, la Columbia University. Avea nevoie de cineva pentru vară, în aşteptarea unei noi numiri de la minister. Te-a rugat să-i trimiţi CV- ul şi iată rezultatul. Un stagiu ce îţi deschide o cale pe care nu ai fi putut-o urma fără o peri- oadă de practică la Ministerul de Externe.

Consulatul pregăteşte vizita unui ministru, iar tu eşti însărcinat să-l însoţeşti ca translator – o adevărată onoare. Îţi doreşti să ieşi în evidenţă, să-i arăţi că nu eşti un individ oarecare, şi asta nu numai datorită înălţimii. E un ministru de stânga, simpatic, inteligent, erudit: l-a citit chiar şi pe Crébillon-fiul. Te simţi în largul tău alături de el, de parcă ar fi un prieten al mamei tale, şi-i dai o mulţime de sfaturi legate de procedurile de înscriere la universităţile americane pentru fiica lui de douăzeci de ani, studentă la Ştiinţe Politice. A doua zi de dimineaţă te scoli şi mai devreme, fiindcă sunteţi aşteptaţi la sediul ONU pentru o întâlnire cu mai-marii acestei lumi. Îţi pui un sacou şi singura cravată pe care o ai, cadou de la mama ta, iei apoi un taxi ca să fii sigur că nu întârzii. Este pentru întâia oară când pui piciorul în turnul Naţiunilor Unite, pe malul lui East River, în faţa căruia sunt ridicate toate drapelele ţărilor membre. Pentru asta trebuie să prezinţi paşaportul şi să treci prin sistemul de securitate, dar când faci parte din delegaţia franceză şi mai şi însoţeşti un ministru ţi se acordă toată consideraţia. E plăcut. Totuşi politica e altceva decât universitatea, decât lumea aceasta mică şi lipsită de putere, dar însetată de ea. În timpul micului dejun cu şefii de stat, discuţia despre procesul de pace din Orientul Mijlociu este atât de captivantă şi trezeşte în tine atâtea idei, încât ridici glasul şi intervii pentru a le comunica. Netanyahu te ascultă cu interes. Îl vezi cum se apleacă şi spune ceva la urechea unui însoţitor. Fără îndoială întreabă cine eşti.

Odată întors la birou, eşti convocat de consilier. Veştile circulă repede. Intri în încăpere gata să-i mulţumeşti călduros şi cu modestie omului care ţi-a permis accesul la serviciul cultural şi care, cu siguranţă, îşi va cere scuze că nu-ţi poate oferi decât un contract de muncă de cetăţean străin rezident în Statele Unite – în realitate cea mai bună formulă, chiar dacă nu eşti la fel de bine plătit şi nu beneficiezi de avantajele contractului prin delegare în străinătate, întrucât, în cazul de faţă poate fi reînnoit pe perioadă nedeterminată. Fără să mai aştepte să iei loc, te anunţă că eşti dat afară. Faci ochii mari, uluit.

— Poftim?! E o confuzie!

— În loc să traduci ce a spus ministrul, domnul Bulot, l-ai întrerupt şi ai îndrăznit să vorbeşti în numele Franţei! Ţi-ai pierdut orice simţ al ierarhiei! Decizia e irevocabilă. Eşti invitat să ieşi imediat şi să nu mai pui vreodată piciorul pe la serviciile culturale ale Ambasadei Franţei. Bodyguardul te însoţeşte întristat, căci te plăcea. Nici măcar nu mai ai timp să-ţi iei la revedere de la ataşata pe probleme de audiovizual. Ajungi ameţit pe Fifth Avenue. De acum eşti liber să te plimbi prin parc. Însă nu mai ai chef.

Nicolas moare de râs când îi povesteşti incidentul. Chiar dacă veselia lui, pe care nu peste mult timp o împărtăşeşti, mai potoleşte arsura umilinţei, tot nu eşti mândru de gafa care a pus capăt unei posibile cariere diplomatice. Este o gafă pe care niciodată, dar absolut niciodată nu ar fi comis-o cineva precum Proust. Îţi aminteşti pasajul din În căutarea timpului pierdut în care naratorul, aflat la o recepţie, vede departe de el pe ducele de Guermantes stând de vorbă cu un rege sau o regină şi făcându-i semne vădite, ca pentru a-l invita să se apropie. Dacă ar fi fost vorba despre tine, ai fi luat-o la fugă pentru a te alătura conversaţiei, pe când naratorul s-a ţinut deoparte, mulţumindu-se să răspundă discret salutului. Chiar a doua zi, familia Guermantes l-a lăudat părinţilor lui pe Marcel, subliniind educaţia aleasă a acestuia şi eleganţa cu care saluta, omiţând calitatea esenţială a celui care le plăcuse atât de mult: discreţia.

Până la urmă, în pofida uşurinţei şi abilităţii de a-ţi face relaţii, tot mai bine e să conversezi cu morţii, care nu sunt atât de prompţi în a-ţi pune în faţă propriile greşeli. Şi, ori cum, vei fi universitar.

Ţi-ai încheiat prima parte a doctoratului şi ai ales, încă de anul trecut, să-ţi faci teza despre Proust: cu ce alt autor să fi simţit nevoia de a trăi în viitorii trei sau patru ani? Con- tinentul pe care-l vei explora nu este unul virgin şi va trebui, cum se zice, s-o freci la greu cu volume plicticoase pentru aparatul critic. Numai că lectura din Proust te va revigora. Proust este cel mai bun medicament din câte există, sarea vieţii, singurul care te poate extrage din mediocritate. Ţi-ai stabilit un subiect uriaş, pe măsura lipsei tale de măsură: Proust şi clasicismul. Intenţionezi să demonstrezi că Proust s-a deosebit, prin germanofilia sa muzicală, de scriitorii naţionalişti şi antisemiţi precum Maurras, Daudet şi Barrès, care au recuperat clasicii francezi, la graniţa dintre secole. Lucrarea, care se va baza pe cunoştinţele tale aprofundate de muzică, îţi va permite să abordezi şi aspectul politic. O şmecherie electivă: tot ce e politic e pe placul universitarilor americani.

Mai ai o idee care vine ca o extindere artistică a tezei: să înregistrezi, sub licenţa prietenei tale Sophie, un disc legat de Proust muzicianul, în care vei îmbina textele lui despre muzică cu melodiile la care ţinea. Nici că-ţi poţi imagina un omagiu mai frumos adus maestrului decât acest poem de sunete şi cuvinte. Vocea ta va fi cea care va citi textele. Sophie ţi-a prezentat o tânără pianistă a cărei pasiune proustiană o egalează pe a ta şi care deţine un lucru nemaipomenit, o scrisoare olografă a lui Proust adresată lui Reynaldo Hahn, cumpărată la o licitaţie şi la care te-ai uitat cu un deosebit respect, impresionat la modul superstiţios de constatarea că d-urile lui Proust seamănă cu ale tale. Imediat ce ajungi în Franţa, Sophie, pianista proustiană, soţul ei violonist şi cu tine petreceţi seri lungi şi vesele, bine stropite cu alcool, pentru a pune la punct proiectul.

Conducătorul de doctorat ţi-l găseşti pe loc: un profesor care predă la Sorbona şi la Columbia, care este într-un continuu du-te-vino între cele două continente. Cu un picior la New York şi unul la Paris, în cele mai prestigioase instituţii, viaţă pe care îţi doreşti să o duci şi tu mai târziu. Autor al unor lucrări de referinţă despre Montaigne, Baudelaire şi Proust, profesorul este recunoscut drept o somitate. Parcursul lui e uimitor: fost politehnist, fost inginer, păstrând încă o alură uşor băţoasă. Un împătimit matematician care-a virat-o către literatură. Te bucuri că nu este specializat în opera unui singur autor. Te fascinează extrema precizie a cunoştinţelor lui. Faptul că acceptă să-ţi fie conducător de doctorat este o reală onoare.

De când Sébastien s-a întors la Paris, te-ai retras în nor dul oraşului. Preocupat de noile lui iubiri şi de viaţa profesională, Nicolas a devenit mai distant. Pe mine nu m-ai mai văzut de la despărţirea de Elisa, dar ştii de la fratele meu că am plecat din New York şi, de trei ani, trăiesc între New Haven, unde predau, şi Praga, unde Alex şi-a găsit un serviciu. La Columbia University ţi-ai făcut doi noi prieteni: Sam, care provine dintr-un orăşel din Alabama, are acelaşi conducător de doctorat ca tine, aplicat pe poemele în proză ale lui Baudelaire şi ale lui Mallarmé; Tony, un italo-american din Detroit, împreună cu care scrii un scenariu Hollywoodian care o să vă umple de bani – o poveste de dragoste semi-fantastică, dezvoltată între New York şi Bahamas – şi petreci nopţi întregi discutând despre Deleuze şi Gramsci sau despre extravaganţele lui Bill Clinton, evident din ce în ce mai simpatic. În ce altă ţară a lumii poţi da de un preşedinte care să cânte la saxofon, să fumeze marijuana fără a trage fumul în piept şi care să dea muie în Biroul Oval fără ca prin asta să comită un act sexual? Mori după cuvintele pe care le-a spus în faţa Marelui Juriu: It depends on what the meaning of „is“ is. Statele Unite au devenit patria miraculoasă în care arta felaţiei şi nuanţele gramaticale umplu dezbaterile politice: asta da farsă.

O astfel de cazuistică o face şi pe mama ta să râdă cu poftă, asta când mai are puterea de a râde. Vacanţele ţi le petreci la căpătâiul ei. După extirparea sânului şi chimiote-rapie, starea de sănătate i se ameliorase, se credea că se vindecase. Însă, în timpul unui control de rutină, din septembrie, s-a descoperit că avea metastaze. Iarna găseşti bilete de avion destul de ieftine şi, oricum, New Yorkul nu este departe de Paris. Uneori îi faci o surpriză şi rămâi câte un weekend întreg. De cum te vede i se luminează faţa. Capul ei fără păr te răvăşeşte. La ieşirea din spital, plângi în braţele lui Christophe, care te-a adus cu maşina. La sfârşitul lui noiembrie, mergi cu mama ta la Veneţia. Trei zile încântătoare vă plimbaţi prin labirintul de străduţe, pe Fonda menta delle Zattere, prin cartierul Accademia, sprijinindu-se de braţul tău, prea fericită pentru a-ţi mai spune că e obosită. La întoarcere, e epuizată. Cu siguranţă, e ultima voastră plimbare. Nu-ţi vine să crezi că într-o zi o să dispară: dragostea care vă leagă e prea puternică.

În martie sora ta naşte o fetiţă pe care i-o botezi. Vederea minusculei nou-născute, a acestei fiinţe din acelaşi sânge cu tine, venită pe lume în timp ce mama ta înaintează către neant, te emoţionează mai mult decât te-ai fi aşteptat. Te stupefiază gândul că sora ta, pe care o citeşti ca pe o carte deschisă, sora ta cea drăguţă, cu vorbele uneori usturătoare şi cu spirit practic, sora ta pe care te poţi bizui, a adus pe lume o fiinţă independentă de ea, o mână de om, o fetiţă cu capul plin de bucle blonde şi cu ochii mari şi rotunzi. E cel mai real lucru care ţi s-a întâmplat vreodată. Imediat ce se încheie cursurile, la sfârşitul lui aprilie, sari în avion pentru a-ţi revedea mama, sora şi bebeluşul. Sari e un fel de a spune, căci te doare groaznic genunchiul şi în vara asta trebuie să te operezi de menisc, în timp ce mama ta moare.

A dispărut ea, cea care te adora necondiţionat, dar care te compara tot timpul cu prietenii tăi, care au reuşit mai bine decât tine în viaţă, cea căreia nu ai apucat să-i faci cadou o carte semnată de tine, cea în inima căreia te aşezai pentru a judeca până şi cea mai neînsemnată persoană. Aţi înmormântat-o tu, sora şi tatăl tău, în cimitirul normand. Cu excepţia lui Nicolas, sunt prezenţi toţi prietenii tăi, toţi cei care au cunoscut-o, au iubit-o şi i-au fost aproape în ultimele clipe: Sébastien zis Zeb, cel mai credincios prieten; Christophe Herbaut, cel mai tandru, care pentru tine e Bô, pe care-ţi vine să-l strângi în braţe de câte ori îl revezi; Matthieu Leloup, Wolf cel atent şi generos, care i-a pregătit mamei tale mici sandviciuri rafinate atunci când ea le mai putea încă savura. Mergeţi toţi patru, împreună, în Normandia, în Volvoul pe care Sébastien l-a împrumutat de la tatăl lui, când Wolf declară că are urgent nevoie să urineze. Opriţi pe marginea autostrăzii şi asculţi me lancolic jetul care parcă nu se mai termină. Surâzi dintr-odată.

— Departamentul Calvados va fi inundat, trebuie declanşat Planul ORSEC!

Duci la urechi două telefoane imaginare, te agiţi, trupul ţi se-n sufleţeşte, eşti, rând pe rând, ministrul Chevènement, prefectul de Calvados şi primarul Caenului şi împarţi ordine pompierilor. La cimitir, stai alături de sora ta, care e protejată de existenţa fetiţei ei, pe care o alăptează şi pe care tu ai botezat-o. Sora ta emană o forţă liniştitoare. Sunteţi acum doi orfani şi niciodată nu v-aţi simţit atât de apropiaţi. De la operaţie mergi în cârje. În faţa mormântului citeşti lungul poem al lui Baudelaire dedicat prietenului său Maxime Du Camp, Călătoria. Când reciţi ultimele versuri –„O, Moarte, căpitane bătrân, e vremea, du-ne/ Din ţara asta unde ne plictisim, străini!/ Şi apele şi cerul acum sunt de cărbune/Dar inimile noastre sunt pline de lumini“–, prins de elanul declamării ridici braţele către cer, uitând de cârje şi provocând chicote printre prietenii tăi care plâng.

Fragment din romanul „Celălalt pe care-l adoram” Catherine Cusset, traducere din limba franceză de Doru Mareș, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Premiul Liste Goncourt – Le Choix roumain 2016

Catherine Cusset

Catherine Cusset s-a născut la Paris în 1963. A absolvit École normale supérieure și a deve­­nit profesor agregat de filologie clasică. Și-a obținut doctoratul cu o teză despre Sade. Între 1991 și 2002 a predat literatura fran­ceză a secolului al XVIII-lea la Yale Uni­ver­sity, apoi s-a mutat la New York, dedicându-se scrisului. A publicat 12 ro­mane, apărute la Editura Gallimard: La blouse roumaine (1990), En toute innocence (1995), À vous (1996), Jouir (1997), Le problème avec Jane (1999), La haine de la famille (2001), Con­fessions d’une radine (2003), Amours trans­ver­sales (2004), Un brillant avenir (2008), Indigo (2013), Une éducation catholique (2014). A obținut Grand Prix des lectrices ELLE în 2000 pentru Le problème avec Jane și Prix Goncourt des lycéens în 2008 pentru Un brillant avenir. Romanul Celălalt pe care-l adoram (L’autre qu’on adorait, 2016; Humanitas Fiction, 2017) a fost selec­tat pentru pre­miile Goncourt, Renaudot, Fémina, Interallié, Décembre și France Culture-Télérama, ajungând pe lista scurtă la Prix Goncourt. Romanului i s-au acordat pre­miile Liste Goncourt — Le Choix rou­main, Liste Goncourt — Le Choix belge și Liste Goncourt — Le Choix suisse, bucurân­du-se de prețuirea studenților din aceste țări și din Italia, Polonia, Serbia și Tunisia, în care a fost nominalizat. În 2007, Catherine Cusset a primit distincția Chevalière de l’Ordre des Arts et des Lettres. Cărțile sale au fost tra­duse în peste 15 limbi.

Scrie un comentariu