Cărți pentru copii fără limită de vârstă

Cerceii sau șerpoaica?

„Aș vrea să te întreb, cititorule, dacă n-ai avut în viața ta ceasuri, ba chiar zile și săptămâni, în care îndeletnicirile tale obișnuite să îți stârnească o adevărată nemulțumire și când tot ceea ce până atunci ți se păruse important și prețios de păstrat în suflet și în minte să-ți pară acuma nemernic și nerod?”

Cum să nu, am răspuns eu, citind aventurile incredibile ale studentului Anselmus și ale șerpoaicei Serpentina.

Să ne fie clar de la început: Anselmus, eroul umil al nuvelei fantastice „Urciorul de aur” de E.T.A Hoffmann, nu se mișcă în largul lui în lumea în care trăiește – Dresda începutului de secol XIX. Ca o scurtă paranteză, vreau să-ți spun, cititorule, că nu te voi dăscăli cu referințe despre curentul romantic sau despre opiniile exegeților (nu puține la număr) în ceea ce privește semnificația nuvelei de față și rolul ei în istoria literaturii universale (departe de mine îndrăzneala și priceperea critică). Vreau doar să te îndemn să descoperi povestea prin raportare candidă la conținutul ei și îndrăznesc să cred că, într-un fel sau altul, îi vei regăsi temele în stările și dorințele tale de zi cu zi.

Acestea fiind spuse, să revenim la Anselmus cel neadaptat, dar care se străduiește din răsputeri să intre în rândul lumii, în ciuda ghinionului care pare să-l urmărească. Din cauza aplecării sale către nenorociri mici, dar fatale, distruge involuntar taraba unei precupețe, răspândindu-i marfa pe caldarâm, și este nevoit să plătească paguba cu ultimii săi bani. Din această încurcătură iese și falit, și blestemat – precupeața îi strigă amenințător că, pentru distrugerea provocată, va cădea curând în cristal. Imaginează-ți, cititorule, prizonierul din cristal nu are conștiința propriei privări de libertate; așa se întâmplă, mi-am zis, când încerci să evadezi din propria neadecvare într-o lume imaginară, în vise și reverii, așa cum face bietul Anselmus. Vorbele bătrânei precupețe, prin urmare, sunt deopotrivă avertisment și profeție.

Și parcă pentru a-i da dreptate babei, un Anselmus care-și plânge de milă are prima viziune ne-pământeană, așezat sub un soc pe malul râului Elba – atunci observă „trei mici șerpoaice cu trup strălucitor de verde-aur, care se încolăciseră pe crengi și își întindeau acum capetele către soarele care sta să apună”. Anselmus privește în ochii uneia dintre ele și este încercat de un sentiment contradictoriu, „de fericire adâncă și de adâncă durere”. Cu alte cuvinte, se îndrăgostește. Ești tentat să-i acorzi circumstanțe atenuante lui Anselmus, să raționalizezi, știi deja că are o fire impresionabilă. În plus, se întâmpla să fie o zi luminoasă de primăvară și poate a halucinat întâmplarea, mișcat de necazurile sale mărunte și de frumusețea indiferentă a naturii. Numai că șerpoaica nu-i o reptilă obișnuită, așa cum probabil ai ghicit, ci Serpentina, un spirit al focului, fiica prințului salamandrei care trăiește în Dresda, deghizat sub forma omenească a arhivarului Lindhorst, în a cărui slujbă se pune Anselmus, la îndemnul prietenului și mentorului său, directorul-adjunct Paulmann.

Salamandra-arhivar caută un copist priceput, care să-i transcrie cu exactitate manuscrisele vechi și foarte prețioase. Anselmus se încumetă să ia asupra lui această sarcină, mai ales că se mândrește cu talentul său de copist, cizelat în lungi ore de practică răbdătoare. La prima luivizită la arhivar, Anselmus se întâlnește din nou cu precupeața, metamorfozată într-un șarpe alb păzind intrarea în casă, care-i repetă amenințarea: va cadea curând în cristal. Intrarea în casa arhivarului marchează momentul în care realitatea subiectivă, lumea imaginației lui Anselmus invadează realitatea obiectivă: „Toate făpturile dintr-o lume miraculoasă au intrat acuma în viața mea de toate zilele și acum își bat joc de mine”.

În nuvela lui Hoffmann, personajele fantastice au „dubluri” de carne în lumea reală: Serpentina se luptă pentru afecțiunea lui Anselmus cu varianta ei pământeană, Veronica, fiica directorului-adjunct Paulmann, o tânără foarte hotărâtă. Ea-l place pe Anselmus, pe care-l găsește „foarte drăguț, chiar dacă nu e rezonabil”, și este decisă să se căsătorească cu el și să-l vadă consilier. Veronica se visează doamna consilier și visele ei au aceeași materialitate seducătoare ca ale lui Anselmus. De pildă, își imaginează în cele mai mici detalii momentul în care proaspătul ei soț se întoarce acasă după o zi de muncă, aducându-i în dar o pereche de cercei la modă. Veronica înțelege repede că nu-l poate câștiga pe Anselmus, deja îndrăgostit de Serpentina, decât printr-o intervenție supranaturală, printr-o vrajă de recuperare. Ea va cere ajutorul precupeței, care-i creează o oglindă de cristal în timpul unui ritual de magie neagră. În această oglindă de cristal, adică în promisiunea unei existențe tihnite, cade Anselmus. Pe măsură ce imaginea Veronicăi se suprapune cu cea a Serpentinei și ajunge treptat să o înlocuiască, lumea fantastică populată de salamandre și șerpoaice verzi își pierde strălucirea nepământeană și se banalizează. Privit prin și privindu-se în oglinda magică a Veronicăi, care reflectă realitatea într-un mod rațional, (cu simț) critic, Anselmus este un student dezorientat, ucenic al unui excentric. Este interesant că magia se insinuează în viața zilnică a ambelor personaje, deși cu efecte diferite: la Anselmus dă materialitate unei realități interioare exigente, în timp ce pentru Veronica împlinește un scenariu obișnuit de fericire domestică, dorit de ea cu aceeași seriozitate cu care Anselmus își trăiește aventura lui personală.

Bine, însă nu înțeleg, îmi vei spune, ce caută Anselmus? Cum este el diferit, de ce l-a ales pe el Serpentina? Spuneam mai devreme că Anselmus se angajează copist în slujba arhivarului. Ca proaspăt ucenic, el își dă seama că, deși știe meșteșugul, nu este atât de priceput pe cât credea. Sub privirea critică a salamandrei, copiile sale își pierd din măiestrie și devin încercările stângace ale unui începător – învățătorul său îl avertizează că mai are mult de exersat: „Credința și cunoașterea te vor duce la ținta apropiată dacă vei stărui în ceea ce a trebuit să începi”, Și asta face Anselmus, în încăperea izolată a arhivarului, ajutat de prezența Serpentinei: „Cu cât lucra cu mai multă atenție și sârguință, cu atât se simțea mai bine aici”. Anselmus nu înțelege la început semnele exotice pe care le reproduce, însă asta nu-l oprește să le scrie cursiv, ca și cum le-ar recunoaște. Apoi, pe măsură ce perseverează, i se revelează și înțelesul hieroglifelor: acestea vorbesc despre viața sa viitoare alături de Serpentina, în lumea atemporală a salamandrei. În acest fel, deși îl copiază, Anselmus recreează mitul, inserându-se pe sine în mit ca personaj principal. Pe scurt, vei exclama, Anselmus este un copist – adică un artist, un creator.

Asemenea lui Anselmus, gândește-te bine la ceea ce-ți dorești, cititorule, și alege – cerceii sau șerpoaica. Sau pe amândouă, dacă te încumeți.

E.T.A. Hoffmann, „Urciorul de aur”, traducere de Al. Phillipide și G.Gusti, Editura Ion Creangă, 1970. 198 p.

Ilustrații de Fedor Ionin, 2014 (sursa)

Despre autor

Monica Șerban

Monica Șerban

Monica Șerban a absolvit Facultatea de Litere a Universității București. Vorbește mereu despre cărți, acum și-a făcut curaj să și scrie.

Scrie un comentariu