Cartea săptămânii

Cina cea de taină

În acest număr al Literomaniei nu o să vă propun la „Cartea săptămânii” un volum de literatură, ci, într-un mod oarecum atipic, unul de studii religioase. Autorul este Brant Pitre, iar volumul, publicat la Editura Humanitas, în traducerea Monicăi Broşteanu, se numeşte „Misterul cinei de pe urmă. Isus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei” (între timp, Humanitas a mai publicat de acelaşi Brant Pitre „Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus”).

Cărţile lui Brant Pitre, un teolog tânăr, născut în 1975, au un avantaj pe care nu-l au alte volume de specialitate: sunt accesibile unui public larg atât ca stil, cât şi ca informaţie. Ideea de la care porneşte demonstraţia lui Pitre este una simplă şi, zic eu, destul de comună (dar poate tocmai din această cauză o ignorăm foarte mulţi dintre noi). Astfel, uităm deseori că religia creştină, cu toate cutumele ei, este profund îndatorată tradiţiei iudaice. În „Misterul cinei de pe urmă. Isus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei”, autorul demonstrează, printr-o riguroasă contextualizare istorică, că tot ce s-a întâmplat la ultima cină a lui Isus cu ucenicii săi nu poate fi pe deplin înţeles dacă nu se face apel la tradiţia iudaică: „După cum vom vedea, promite Brant Pitre în textul introductiv, tocmai rădăcinile iudaice ale cuvintelor lui Isus ne vor da posibilitatea să descoperim secretul identităţii lui şi ce-a vrut să spună când le-a zis ucenicilor: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu»”.

În fond, cum ar trebui înţeles următorul pasaj din „Evaghelia lui Matei”: „Pe cînd mîncau, Isus, luând pâinea, a binecuvîntat-o, a frânt-o şi dând-o ucenicilor, a spus: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu». Şi, luând potirul şi aducând mulţumire, le-a dat lor spunând: «Beţi din acesta toţi: acesta este sângele meu al Legământului, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor»” (Matei 26, 26-28)? Cuvintele lui Isus, prin care a instituit ceea ce noi numim astăzi Euharistie („aducerea de mulţumire”), ar trebui interpretate simbolic sau luate ad literam, în sensul că vinul şi pâinea se transformă realmente în trupul şi sângele lui Cristos?

Isus, evreu şi, prin urmare, un foarte bun cunoscător al tradiţiei ebraice, ştia foarte bine că Vechiul Testament interzice strict consumarea sângelui. Rezonând cu nedumerirea cititorului, Pitre se întreabă: „Ca evreu, cum ar fi putut El să le poruncească ucenicilor să-i mănânce trupul şi să-i bea sângele? N-ar fi însemnat aceasta o încălcare explicită a legii biblice împotriva consumării sângelui? Într-adevăr, chiar dacă Isus a intenţionat doar o exprimare simbolică, cum a putut spune aşa ceva? Oare această poruncă n-ar fi însemnat încălcarea spiritului Legii, dacă nu a literei ei?”.

În demonstraţia sa, Brant Pitre, apelând la divere surse, unele cunoscute („Vechiul Testament” şi „Noul Testament”), altele mai puţin cunoscute („Manuscrisele de la Marea Moartă”, „Scrierile lui Iosephus”, „Mişna”, „Talmudul babilonian”, „Midraşurile”), vizează un eveniment important pentru tradiţia iudaică: exodul evreilor conduşi de Moise. Evreii, în secolul I, nu aşteptau doar un Mesia pământesc, care să se implice în politica evreiască destul de complicată din acea perioadă, ci aşteptau, remarcă Pitre, un Mesia care, asemenea lui Moise, să-i conducă într-un nou exod. Ce însemna acest nou exod? În primul rând, încheierea unui nou Legămînt, călătoria spre un nou pămînt al făgăduinţei şi construirea unui nou Templu. Prin urmare, mulţi evrei aşteptau un Mesia care să fie un nou Moise. A fost Isus un nou Moise? Răspunsul lui Pitre este unul afirmativ, aducând în discuţie trei elemente-cheie ale exodului condus de Moise, elemente care îşi găsesc corespondenţele în Cina de pe urmă: Paştele, Mana şi Pâinea Prezenţei.

Prin urmare, Isus, în demonstraţia lui Pitre, este noul Moise. Asemenea lui Moise, care a postit „patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi” în pustiu pe muntele Sinai, şi Isus, înainte de începerea misiunii sale, a postit patruzeci de zile în pustiu. Dacă Moise a transformat apa în sânge, ca unul dintre primele semne împotriva faraonului, Isus, la o nuntă din Cana Galileii, a preschimbat apa în vin. Mai mult, Isus îşi încheie misiunea publică, la Cina cea de taină, instituind un nou Legământ, aşa cum, prin Moise, Dumnezeu a instituit primul Legământ: „Acest potir este Legământul cel nou, în sângele meu, care se varsă pentru voi” (Luca 22, 20; I Corintineni II, 25). Dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu îl numeşte pe Israel drept fiul său, la fel, mai târziu, procedează şi cu Isus: „Acesta este Fiul meu preaiubit: de El să ascultaţi” (Luca 9, 35). Isus, aşadar, nu este doar noul Moise, ci, în acelaşi timp, el este şi noul Israel.

Un nou exod presupune, însă, şi un nou Paşte. Pentru evrei, Paştele reprezintă eliberarea celor douăsprezece triburi ale lui Israel din robia Egiptului. Pentru a fi recunoscuţi de îngerul care aducea moartea primilor născuţi din Egipt, fie el om sau animal, căci mânia lui Dumnezeu s-a îndreptat şi împotriva animalelor, israeliţii au jertfit, din poruncă divină, miei fără meteahnă de parte bărbătească şi cu sângele lor au uns porţile caselor. Mai mult, carnea mieilor trebuia consumată cu pâine nedospită şi ierburi amare.

Câteva elemente ale vechiului Paşte s-au păstrat până în vremea lui Isus, dar totul se desfăşura la o scară mult mai mare. În timpul Paştelui, Ierusalimul era invadat de pelerini. Iosephus, în „De bello iudaico”, estima în jur de 2 700 200 de participanţi. În Templu erau sacrificaţi aproape 2500 de miei în fiecare an, iar după sacrificare mieii erau pur şi simplu crucificaţi, aşa cum apare şi în descrierea lui Iustin Martirul din „Dialog cu Tryphon”: „Căci mielul, atunci cînd se frige, se aşază tot în felul crucii. Într-adevăr, o suliţă dreaptă se trece prin părţile cele de jos până la cap şi alta, iarăşi, pe la spate, de care se atârnă şi labele mielului”.

Nu întâmplător, iată, Isus îşi compară moartea cu moartea mielului de Paşte. Prin Cina de pe urmă, crede Brant, Isus a instituit un nou Paşte, iar mielul sacrificat va fi chiar El însuşi: „Prin cuvintele de explicare, El a mutat accentul de la trupul şi sângele mielului de Paşte (care nu este nici măcar menţionat) spre propriul său trup şi sânge”. „Faceţi aceasta în amintirea mea”, le porunceşte Isus ucenicilor, repetând porunca pe care Dumnezeu a dat-o vechilor evrei de a ţine vechiul Paşte „ca aducere aminte” în veac. La întrebarea dacă sângele şi carnea lui Mesia sunt consumate la propriu sau e vorba doar de un gest pur simbolic, răspunsul lui Pitre este unul categoric: „„Cu alte cuvinte, Isus ştia foarte bine ce ştia orice evreu din secolul I: de Paşte, nu trebuia doar să înjunghii mielul pentru a îndeplini legea lui Dumnezeu, pentru a fi salvat de la moarte, ci trebuia să mănânci mielul. Ca la vechiul Paşte de la primul exod, la fel şi la noul Paşte al lui Mesia. Diferenţa principală dintre cele două este că, de noul Paşte, mielul este o persoană şi sângele răscumpărător este sângele lui Mesia”. Altfel spus, „Euharistia este o împărtăşire reală cu trupul şi sângele lui Isus”.

Demonstraţia lui Brant Pitre este mult mai vastă, iar cartea sa merită citită în întregime. În fapt, dacă o începi, puţin probabil că vei abandona lectura, căci stilul lui Pitre este unul incitant, de cercetare cu iz detectivistic. Cititorului i se dezvăluie, pe parcursul demonstraţiei, tot mai multe informaţii, astfel încât curiozitatea de a vedea unde duc toate aceste elemente te obligă să-l însoţeşti pe autor de-a lungul anchetei sale.

 

Brant Pitre, „Misterul cinei de pe urmă. Isus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei”, traducere de Monica Broşteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016

În imagine: „The Last Supper” de Jamie Lee (sursa: http://jamieleeart.com/Paintings.html)

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat volumul „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București, 2017). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu