Avanpremieră

Contre-jour (fragment)

O văd stând acolo pe bancă, într-o pelerină de ploaie galbenă, cu un coltuc de pâine în poală. Fața ei îmi pare cunoscută, cred c-am mai văzut-o traversând parcul sau așa ceva. Din coltuc scobește miezul, îl freacă în palme până-l face cocoloașe, cocoloașele le-aruncă în bazinul de lângă foișor, pe care plutesc două rățuște de plastic. Galbene ca pelerina ei.  Mă vede că mă holbez, sunt doar la câțiva pași distanță. Dau să plec, când tocmai trece un om al străzii care strigă Sunt moarte, cucoană! Sunt moarte de mult!

Ne pufnește râsul pe amândoi.

-Și tu crezi la fel?

-Eu? Că ce?

-Că sunt moarte.

-Rățuștele? Nu știu… Sunt?

-Așa par. Vrei să încerci?

Îmi face semn să mă așez lângă ea. Îmi pune în palmă două proiectile din miez de pâine. Nu știu exact ce să fac cu ele și le înghit.

-Nuuuu… face ea, mirată.

Ridic din umeri.

-Ți-e foame?

-Sunt lihnit!

-Ah!

-Vin de la o terapie de grup unde se mănâncă în draci!

Nu crede. Mă privește pieziș.

-Serios, întăresc eu.

-Cum adică?

-Păi, e moca.

-Și tu de ce n-ai mâncat?

-Am o problemă teribilă.

-Care?

-Nu m-ai crede.

-Ba, te cred! Zi-mi!

-Dacă se-ntâmplă să fiu într-un grup de oameni care mănâncă, mi se taie.

-Păi, nu-i ceva neobișnuit. Am și eu asta.

-Dacă se-ntâmplă să fiu într-un grup de oameni care mănâncă, mi se taie, pentru că mă gândesc la moarte.

Și acum mă privește strâmb, dar în alt fel.

-Explică, îmi cere ea.

-Pur și simplu. Mă uit la mâncarea din farfurie și mă gândesc că n-am să mai fiu.

-Și asta doar dacă sunt oameni în jur?

-În majoritatea cazurilor, da. Cel puțin, așa a început.

-Dar senzația de foame îți rămâne.

-Îmi rămâne, dacă mă gândesc așa, generic, la mâncare. Dar nu te teme, asta n-are efecte adverse, încerc eu o glumă.

Nu știu ce mi-a venit cu povestea asta. Am vrut să fac pe deșteptul ca un prost și uite ce a ieșit. Da, aveam momente când îmi treceau prin cap astfel de gânduri, dar aș fi putut să le țin pentru mine.

-Poate mai sunt persoane pe lumea asta care au aceleași senzații ca tine. Poate e una dintre fobiile omului modern, despre care nu se vorbește…

-Hei! Nu-ți bate capul. Îmi pare rău că am pomenit tâmpenia asta. N-o lua în seamă. Îți mai trebuie pâinea aia?

Mi-o întinde și mușc din ea cu poftă, ca să-i arăt că sunt perfect sănătos la cap.

–  Nu vrei, totuși, să mănânci o mâncare ca lumea? Te invit la mine, stau în blocul din spate. Dacă n-aveai altceva de făcut… De fapt, eu mă pornisem să fac cumpărături.

-În care bloc din spate?

Îmi arată.

-Eu stau în cel de vizavi. Ce chestie! Mi s-a părut mie că te știu de undeva…

-Și mie mi-ai părut cunoscut. Deci?

-Cu mare plăcere accept propunerea.

 

Am găsit casa Corinei, Pecorino, Peco, caldă și primitoare. Puțină mobilă, perne înșirate pe parchet, lămpi artdeco, pereții zugrăviți în tonuri de galben și albastrul cerului. Singurul lucru mai puțin plăcut au fost bețișoarele mirositoare, dar după ce i-am spus că fumul lor îmi face rău, le-a strâns și le-a aruncat, spunând că, de fapt, nici ei nu-i plac și că le aprinde doar din obișnuința vremurilor când fuma. Se mișca atât de firesc în casa ei. Ce diferență între zurlia care-am crezut că e văzând-o hrănind rațele de plastic și femeia care tăia roșiile în cuburi mărunte, cu grijă și pricepere, atentă la fiecare detaliu care ne-ar fi putut tulbura starea bună. Stare de grație, pentru că demult nu mai simțisem o așa liniște și un așa calm.

Peco mi-a spus povestea ei după ce am făcut dragoste direct pe parchet, peste pernele înșirate aiurea, în micuța ei sufragerie. Mi-a spus-o sprijinindu-și spatele de al meu, ca să ne găsim echilibrul.

–         Pe Florin l-am cunoscut la un cenaclu literar la care mai mergeam din când în când. O vreme, am cochetat și eu cu poezia, am scris grămezi în timpul facultății. N-aveam nici un talent, dar mergeam așa, să văd ce mai scriu și alții, mă rog… Ca să nu rup de tot contactul. Am predat o vreme franceza la un liceu, după vreo doi ani mi-am băgat picioarele. Am preferat traducerile, chit că se plătește execrabil, dar cel puțin nu mai ai de-a face cu toți tâmpiții.  L-am auzit recitând o poezie a lui Grigore Hagiu, îi plăcea lui, era fascinat de sonetele ăstuia, nu știu dacă ai auzit de el… Era așa, mai țin minte doar o strofă: Neîmplinit mă simt, dator mă simt, dar nu-n zadar, o bătrână plângând, curățând arborii, mă spoiește cu var. A spus-o cu atâta patos că m-am speriat. Și m-am speriat și mai tare când la sfârșit a venit să-mi spună că pentru mine a pus în scenă micul spectacol. Am vrut să trec mai departe, convinsă că e țăcănit, dar mi-a tăiat calea când am ieșit în stradă, a fugit după mine cu paltonul pe braț… La câteva  zile, m-a cerut în căsătorie, apucaserăm să ne vedem de vreo două-trei ori. L-am refuzat. A început, apoi, să-mi trimită scrisori. Nu era chiar modelul meu de bărbat, dar îmi plăcea, mă făcea curioasă. E greu să-ți scoți din minte o asemenea ființă. După faza cu scrisorile, și-a luat inima în dinți și m-a invitat la un restaurant franțuzesc. Abia dacă a scos câteva cuvinte, am crezut că e bolnav, până a pus pe masă acea carte. Cartea lui. Îi apăruse o carte de poezie. Mi-a zis s-o desfac. Și mi s-au tăiat picioarele. În moto-ul cărții, mă cerea în căsătorie.

-Ar trebui să merg să-mi iau câteva lucruri.

-Ce lucruri?

-Periuța de dinți, șosete, poate o pereche de chiloți…

-Asta ca să nu te mai întorci niciodată!

-Ba mă întorc.

-Pot să-ți dau eu o periuță de dinți.

-Dar chiloți nu poți să-mi dai…

–          Așa… Am fost căsătoriți patru ani. Când ne-am luat, eu aveam douăzeci și nouă, el treizeci și trei, mai fusese însurat în timpul facultății cu o tipă care-l înșelase cu cel mai bun prieten al lui. Îl marcase profund situația, încă mai trăgea de ea, deși trecuseră de-atunci mai mult de zece ani. În fine… N-am regretat nici o clipă alegerea. Era un bărbat cum rar întâlnești… Te plictisesc? Da… Am ieșit, am cunoscut lume, am făcut lucruri neobișnuite. Reușeam, cumva, și sigur ăsta a fost meritul lui, să facem din cotidianul mizerabil în care trăim momente memorabile. Te rog să mă ierți că pomenesc toate lucrurile astea, dar nu le-am mai spus nimănui până acum. Nici măcar eu nu le-am mai avut în cap. De multă vreme… Florin a murit de cancer la plămâni, deși n-a fumat niciodată în viața lui.

-Cum te-ai prins că aș da bine în casa ta?

-Nu m-am prins. A fost așa, orb…

-Ai avut mână bună.

-Te-am visat.

-Nu înțeleg lucrurile astea. Nu le-am înțeles niciodată.

–         Da… Zilele alea cât am stat lângă el în spital mi-au trecut prin fața ochilor toate câte petrecuserăm împreună. Aproape fiecare detaliu, fiecare gest, ca și cum m-aș fi uitat la un film, crede-mă pe cuvânt. Am stat și-am privit, liniștită, nicio urmă de frică, nimic… Trebuie că de la el a venit, mi-a oferit asta ca un cadou. Îmi dispăruse frica, îmi dispăruse încet, încet, și părerea de rău. Poate că-ți sună nebunește și poate că e, dar atunci dragostea mea pentru el s-a topit într-o imensă afecțiune. Afecțiunea pe care o trezește în tine candoarea unui copil, primii ghiocei, soarele ieșit din iarnă. Când știi că toate se prefac în timp, copilul devine adult, florile trec, cu soarele te vei reîntâlni peste vară. Undeva, toate au un sfârșit, iar eu începeam să mă obișnuiesc cu asta. El zăcea acolo inert, dar era viață în jurul lui, nu-mi rămânea decât să respect asta.

-Cum de nu ne-am întâlnit până acum? Stai de mult aici?

-De vreo șase-șapte luni, de când am închiriat. Aici a locuit fosta mea profă de franceză.

-Ești bogată?

-S-ar putea spune că da. Te am pe tine.

-Mă folosești pe mine. Pentru nevoile tale, pardon, poftele tale sexuale nesățioase.

-Credeam că e o chestie reciprocă.

-Nu poți fi niciodată egal cu o nimfomană.

-Sunt gata să mă dedic ție.

-Aici, da. În dedicații suntem toți egali.

-Vreau să încerc totul.

-La ce te referi?

-La sex. Sex în toate pozițiile. Sex în toate locurile în care ne va veni să facem sex.

-Am și niște filme.

-Ce filme?

-Pe casete din alea mari. Porno.

-Really?!

-Ce?

-Există internet, fetițo… N-ai auzit?

-Ba da, dar nu știu cum să caut.

-Cere doar, și cele mai vicioase porți ale viciului ți se vor deschide! Cu ce dorești? Cu infirmiere, japoneze, nordice, tailandeze, mexicane, rusoaice, cu polițiste, cu adolescente, cu deținute, cu prințese…

-Doar cu femei?

-Cu femei, cu bărbați, cu animale, cu ce vrei matale.

-Cu animale?!

-Doar bărbați cu bărbați să nu-mi ceri. Aici nu mă bag.

-Cum cu animale?

-Da, dragă… Cu câini, cu cai, cu diverse. Sunt doamne care se ocupă cu asta.

-Nu cred că vreau.

-Păi, n-a zis nimeni că trebuie.

-Cu ce începem?

-Cu o cină la restaurant. Trebuie să ieșim din casă. Acum!

Am mers într-o curte cu trandafiri de pe Dumbrava Roșie și-am mâncat cu poftă. Cu poftă și în tăcere. Tăcerea cu gust bun a celor care-și sunt alături de-o viață. Nimic să ne tulbure. Poate la desert – tiramisú și înghețată de vanilie – talpa ei desculță între picioarele mele, senzația că boxerii îmi deveniseră deodată mult prea strâmți.

-Învață-mă să înjur.

-Păi, cred că te-am mai auzit.

-Nu așa.

-Dar cum?

-Cum spun bărbații: du-te-n pula mea! Așa, dintr-o bucată!

Cei de la mesele vecine și-au întors capetele. Mai mult i-a uimit atitudinea cu care Peco a spus-o, decât înjurătura.

–        Nu poți așa pur și simplu. Tre’ să ai… o determinare serioasă.

-Mai încerc o dată…

-Încercăm acasă.

-Zic încet.

-Nu ține.

-De ce?

-Cum de ce? Cine înjură în surdină?

-Nu în surdină. Printre dinți.

-Asta e altă șmecherie. Mai întâi, trebuie să știi s-o spui corect.

-Spune-o tu și zic după tine.

-… Dú-te, mă-n púla mea!

-Du-te, mă, în pula mea!

Simțeam priviri reprobatoare în ceafă. Desigur, eu eram vinovat pentru reacțiile doamnei de la masa mea.

–        E bine, dar nu așa… descriptiv.  Presupune s-o spui dintr-odată și cât mai tăiat. E „mă-n”, nu „mă în”.

-…

-Și accentele. Ele dau cadența potrivită. Dacă vrei efect.

-Hm! N-o să-mi iasă.

-Ba da, cum să nu… Îți trebuie doar exercițiu.

–           De l’exerciceTrès bien, monsieur le professeur, allons-y[1]!

N-am mai exersat și alte înjurături, dar am încercat să punem în practică ce ne aduceam aminte despre… fericire. Și am văzut că nu e așa complicat să vibrezi odată cu persoana de lângă tine. Nu e așa complicat să clipești când ea clipește. Să stai s-o asculți până la capăt și să-ți dorești să nu se mai termine. Ce întâmplare misterioasă să porți aceleași gânduri cu cineva care nu ești tu! Să cânți același cântec, să simți aceleași gusturi, să-ți placă aceleași povești. Tu să spui aer și ea să spună apă, tu să spui foc și ea să ardă lumea cunoscută de tine în doar două cuvinte…

După ce ne-am trezit din reverii, am aerisit casa, am spălat vasele, am dat cu aspiratorul, am schimbat cearșafurile, am șters praful, ne-am spălat unul pe altul și ne-am pus haine noi. Apoi, ne-am așezat în fotolii, unul în fața celuilalt, și ne-am privit. Ne-am privit cu privirea dintâi și ne-am privit cu privirea din urmă. Ne-am privit râzând de toate câte petrecuserăm și ne-am privit lăcrimând unul în fața celuilalt, căci nici eu, nici ea nu ne mai priviserăm în acest fel până atunci.

N-aveam un costum în toată regula, dar în pantalonii de doc grafit, sacoul bej din velur și cu pantofii lustruiți, arătam destul de prezentabil. Peco a avut chef să se înțolească de gală și a îmbrăcat o rochie de seară cu paiete, neagră, cu nuanțe verde închis, extrem de elegantă. Iar cu pantofii de flamenco – extravaganță spontană, în defavoarea sandalelor cu toc cui – arăta foarte chic.  Nu fuseserăm invitați nicăieri și nici nu invitaserăm pe nimeni, dar aveam intenția să ieșim în Ioanid, amândurora ne plăcea să ne plimbăm prin parc noaptea târziu. Era ca un fel de curte a noastră din spate. Așa că ideea unui picnic frugal a venit de la sine. Aveam cremă de brânză, câteva felii de chorizo și fistic. Le-am pus într-un coșuleț și-am ieșit, nu mai știu de ce, tiptil, tiptil, ca și cum am fi fugit pe ascuns dintr-un internat sau aiurea, chestie care ne-a amuzat teribil.

Fix pe banca pe care ne cunoscuserăm ne-am așezat. Lipseau doar rățuștele. Cerul era plin de stele, se auzeau voci în surdină din casele dimprejur, adia un vânt căldicel și ni se părea că miroase a liliac, deși nu mai era de mult vremea lui.

-Mă simt ca-n noaptea Anului Nou…

-Da? Și eu.

-Da, chiar așa.

-Pe locul unde e blocul astă era o casă veche, boierească. Aveau la intrare un candelabru imens, de cristal. Câțiva ani la rând am venit să-l văd aprins de sărbători.

-Ești un om bun.

-De ce?

-Pentru că ești.

-Ce-ai zice dacă data viitoare ne-am lua cina pe cupola Ateneului?

-Cum? De ce acolo?

-Așa mi-a venit. După cum ne-am îmbrăcat.

-Se poate?

-Sigur că se poate!

-Cunoști pe cineva?

-Planul e să mergem la un concert, după care, în loc să coborâm, o luăm în sus, spre acoperiș.

-Și cum vom coborî?

-Dimineața, când vor veni la serviciu angajații.

-Adică să dormim pe cupolă?

-Ne luam saci de dormit și tot ce trebuie.

-Și cu toaleta?

-Improvizăm.

-Nu e în pantă?

-Ba da, dar ne ținem unul de altul.

-Ești sigur?

-Hei! N-ai zis că ți-ar plăcea să facem sex în cele mai neobișnuite locuri?

Am desfăcut coșulețul și-am mâncat la lumina lunii. Peco era înnebunită după fistic. Tot ea iubea covrigeii cu sare, de pe care lingea doar sarea. Îi mai plăceau niște bobițe portocalii, de care auzisem, dar nu gustasem niciodată, cătina. Spunea că au proprietăți miraculoase, și-am crezut-o, după ce am mâncat o mână de astfel de boabe, mi s-a părut că văd mai bine… Adora prosoapele aspre și pernele moi, farfuriile mari și cratițele mici. Nu mânca niciodată tot și nu arunca niciodată pâinea direct în coșul de gunoi. Nu-i plăceau prosoapele de bucătărie, cărțile de self help, o enervau biliardul și bocancii de iarnă. La fel, filmele despre război, nu suporta să le vadă. Era foarte atașată de carnetele Moleskine (avea o duzină prin toată casă), îi plăceau grozav siropul de brad, vinurile seci și peștele în toate formele posibile. Prefera să doarmă cu geamul deschis, chiar dacă nu-i plăcea frigul, era interesată de tot felul de teste de personalitate și-avea un cult pentru artistul de stradă Banksy, pe care eu de fiecare dată îl pronunțam Bansky.

[1]Exercițiu… Prea bine, domnule profesor, să exersăm atunci!

Fragment din romanul „Contre-jour” de Paul Ţanicui, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2018

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Paul Țanicui

Paul Țanicui

Paul Ţanicui a fost, într-o ordine aleatorie, vânzător de cărţi, marochiner, săpător de fântâni în fosta Yugoslavie, vânzător ambulant de cârnaţi italieneşti, topitor de plumb într-un atelier de vitralii, copywriter în diverse agenţii de publicitate (BBDO, Publicis), iniţiator, dezvoltator şi producător al proiectelor muzicale Shukar şi Shukar Collective. A lucrat la scrierea unui film comisionat de John Turturro pentru Canal +, a contribuit ca producător delegat la realizarea unui album world music susținut de Peter Gabriel.
A absolvit Facultatea de Film din cadrul UNATC București și lucrează ca scenarist şi regizor de film (Iagalo, Mousse au Chocolat, Two Lives).
Este autorul așa numitei ”reality-book” „Trăind pe credit”, Brumar 2012, a romanului „Quimera”, Humanitas 2015 și a unui volum de poezie „Cealaltă inimă”, apărut în ediție de lux cu gravurile lui Ciprian Mureșan. Are în pregătire o carte dedicată lăutarilor din Taraf de Haidouks, care urmează să apară la HarperCollins cu sprijinul lui Johnny Depp.

Scrie un comentariu