Poezie

Contrescarpe

I

atunci am coborît noi
albi la față în globul străzii.
toate astea se petreceau fără vorbe totuși,
și fără ploaie.
am mai coborît puțin și din stradă am ajuns
în albia unui rîu secat,
unde acum se scoseseră scaune afară
și berea era ieftină.
ne-am așezat rîzînd de acel moment de neatenție
dar așezîndu-ne am coborît încă o dată,
în miezul pămîntului, alb și fibros
unde totul avea un ecou ciudat,
un ecou care anula cuvintele,
care anula oamenii.
iar noi eram, în vremea aia,
abia la începutul coborîrii.

II

încă mă ștergeam pe mîini cu șervețelul,
cînd am intrat în moartea alternativă.
în loc să mă bucur, sau să pun o întrebare politicoasă,
eu mă uitam la steagurile ei albe și imense
în care fuseseră cîndva înfășurate strîns
toate micile animale ale egiptului.
îmi ștergeam mîinile din ce în ce mai apăsat
ca și cum șervețelul ăla era singurul punct de sprijin din lume
singurul lucru solid, de care mă puteam agăța
ca să ies din moartea alternativă.

III

așa l-ai cunoscut pe omul-gard.
ți-ai închipuit că menirea ta era să-l iubești,
tocmai pentru că era făcut dintr-un gard de fier forjat
care nu înconjura nimic.
un bărbat pe care îl îmbrățișai strîns
tocmai pentru că nu găseai în el nimic
altceva decît vîrfurile frumos ascuțite.

IV

soarele își înfigea un braț adînc în mlaștină
și prin brațul ăsta trăgea în el toate amintirile noastre
înainte ca ele să fi putut
avea ceea ce doreau să aibă,
înainte să fi putut ajunge în locul
unde doriseră să ajungă
toată viața.

V

tu veneai din cînd în cînd la capătul digului
să fumezi o țigară.
erai foarte tînără
și furioasă în sinea ta, lucru ciudat
la o femeie de anii tăi, sau poate nu, în fine.
veneam și eu de sub mare
să simt fumul.
vorbeam uneori,
de obicei totuși tăceam
pentru ca suprafețele lucrurilor să nu se mai oxideze.

aerul care ne înconjoară este geam,
este geamul batiscafului. 

VI

cînd te trezeai tu îți lăsai pe-atunci inima în somn
cum lași ceva în cutia de scrisori
și plecai cu treburile vieții tale.

seara la întoarcere
acolo, în întuneric,
gata să-ți sară în spate,
era inima ta,
sătulă de vorbe și sătulă de frică.

VII 

tocmai turnam din sticlă în paharul tău și ziceam îmi spui tu cînd să mă opresc
cînd mi-am dat seama
că lucrurile pe care le trăiam noi se aflau deja în trecut
ceva ne trăgea gesturile de pe noi,
ne lua îmbrățișările
și le dădea drumul în beznă cu o ghiulea legată de picioare

noi doi am rîs o singură dată împreună
și asta a fost antirîs de nenumărate ori.
așa a fost.

cînd te luam în brațe
eram ca un arc care-și închipuie că
încordîndu-se, va păstra săgeata
pentru el
mai mult timp.

Despre autor

Cătălin Pavel

Cătălin Pavel

Cătălin Pavel (n. 1976) este scriitor și arheolog. A participat la săpături arheologice în țară, în Germania, Franța, Anglia, Maroc, Israel și în special în Turcia (Milet, Troia și Gordion). Romane: "Aproape a șaptea parte din lume" (Humanitas, 2010, tr. franceză Ed. Non Lieu, Paris, 2017), "Nicio clipă Portasar" (Cartea Românească, 2015), "Trecerea" (Cartea Românească, 2016, premiul "Ziarul de Iași", nominalizată la premiile USR). Cea mai recentă carte de poezii este "Adagietto" (FrACTalia, 2016), iar ultimul volum publicat este romanul "Chihlimbar" (Polirom, 2017).

Scrie un comentariu