Literatura la feminin Atelier

Copila care își dorea să iasă din poveste

Prima dată când Lena o găsise în sufragerie, copila stătea sub o sfoară dublă întinsă de-a curmezișul camerei. Sfoara era legată, la un capăt, de un cuier aflat pe latura îngustă a bibliotecii și, la celălalt, de piciorul masiv al unui lampadar de aramă. Sforile se întindeau oblic, înclinat, și de una dintre ele mica Petra atârnase un sipet mic. Golit de bijuterii, sipetul fusese agățat de mâner cu o carabină luată de la un rucsac vechi sau de la o raniță,

Nu știu prea bine, îi spusese Lena surorii sale, Aurora, moartă de peste o jumătate de secol, dar cu care încă obișnuia să vorbească,

dar copila părea să urmărească mecanismul alunecând în aval, spre piciorul lampadarului, dar și să tragă de cea de-a doua sfoară, paralelă cu prima, cu care încerca să ridice sipetul în amonte, curat teleferic, îți spun!, adăugase Lena.

De când intrase în cameră și văzuse scena, Lena rămăsese câteva minute cu gura căscată, apoi exclamase, jumătate furioasă de talmeș-balmeșul din camera de zi, și jumătate mirată:

– Ce-ai făcut aici? Uite ce dezordine! Ce ți-a venit? Dumnezeule mare, ai inventat telefericul?!

Petra se oprise din ce făcea,

pentru că, dragă Aurore, închipuiește-ți, micuța noastră chicotea, chi-co-tea!,

o privise cu ochi mari pe femeia care o creștea, își dusese mâinile la urechi și apoi trecuse în goana mare pe lângă ea, fugind cât o țineau picioarele.

Lena o descoperise mai târziu, după minute bune de căutare prin toată casa,

n-ai să crezi, dacă o să-ți spun unde, dragă Aurore,

în locul în care se așteptase cel mai puțin să o găsească.

În șifonierul din camera ei, ascunsă printre rochii și acoperită de șaluri, dacă-ți spun?!, îi povestise Lena Aurorei celei moarte și-ngropate de mult timp.

Deschisese ușa dintr-un gest mai mult disperat decât rațional și, când o văzuse acolo, respirase ușurată. Nu mai era nervoasă, era doar fericită că a găsit-o.

Evident că am vrut să o iau în brațe, ce-ți imaginezi?, doar mă știi,

dar Petra închisese ochii și se chircise, așa că tot ce i-a mai putut trece prin cap a fost să închidă ușa, dar nu de tot. Prin ușa întredeschisă, a întrebat-o dacă nu vrea cumva să-i spună o poveste, gândindu-se că asta o s-o facă să uite de spaima pe care bănuia că i-ar fi declanșat-o reacția ei prea zgomotoasă în fața telefericului reinventat de copila de nici patru ani. Lena nu mai știa dacă întrebarea ei țipată fusese provocată de uimirea că Petra construise un teleferic sau de nemulțumirea că sufrageria arătase deranjată, sau dacă nu cumva de amândouă la un loc, dar, judecând după fuga copilei, regreta amarnic în momentul când povestea asta,

în definitiv, Aurore, Petra meșterise un teleferic, auzi tu, un te-le-fe-ric! Ar fi trebuit să o laud, nu să o cert! De emoție, auzi ce mai copil, auzi, să facă ea un teleferic la patru ani

sau de bucuria că, în sfârșit, o găsise, chiar dacă în șifonier, nu mai conta, se pierduse puțin,

nu-și mai amintise în acel moment

nicio poveste mai acătării, poți să crezi, Aurore?!,

doar povestirea unei fabule a lui Esop, cea cu iepurele și cu broasca țestoasă, iar la episodul în care iepurele trage al treilea pui de somn, convins fiind că broasca țestoasă cu care se afla în cursă nu-l va întrece în veci, Petra își întinsese deja picioarele și împinsese cu ele ușa, deschizând-o mai larg și puse clar întrebarea: De ce vrea iepurere să doarmă așa de murt?,

amuzând-o pe Lena cu felul de a pune proaspăt-învățatul sunet r în mai multe locuri în cuvânt, mai ales în locul lui l, așa cum, cu o zi în urmă, o amuzase expresia balaur cororat. Râzând, mai reținut de data asta, Lena îi răspunsese, uitând și că stătea de vorbă cu un copil așa mic,

Din aroganță, așaa, că se știa alergător rapid…

La finalul fabulei, când broasca țestoasă câștigă cursa în fața iepurelui rușinat că pierduse în confruntarea cu un animal atât de lent, Petra ieșise de tot din dulap și o privea cu simpatie.

De atunci, s-a mai întâmplat ca micuța să se ascundă în șifonier și să se cuibărească printre mantouri și etole,

da, de multe ori, ți-am spus oare?, altă dată

a relatat Lena imediat surorii sale, ca într-o dramatizare, așa, pe roluri și voci –

Petra a desenat o pasăre roșie pe peretele de lângă pat, și bunînțeles că am întrebat:

De ce ai desenat un păsăroi roșu pe perete?!,

 iar ea, rămasă cu creta în aer, a întrebat dintr-o răsuflare, la rândul ei, în felul comic în care înlocuia l-ul cu r-ul:

– Voiai arbastru? Nu cred…, doar roșu e pentru fetițe, nu? Și nu e păsăroi, e barză.

Lena nu a răspunse imediat, dar apoi iar a țipat, de nervi sau poate de uimire că

fata asta pare de pe altă lume,

şi Petra a fugit din nou și s-a ascuns în dulap. Atunci Lena nu i-a mai povestit o fabulă de Esop, ci a luat la întâmplare o carte din raftul din cameră, care s-a nimerit să fie un Petit Larousse Illustré

și i-a citit de acolo, aiurea, în franceză, ce-a găsit mai repede. Era o intrare despre Plutarh. Citind, a avut timp să se adune și să-și dea seama că ar fi bine să-i și traducă în română, așa că i-a spus încă o dată, în română, cine fusese Plutarh, când trăise și ce scrisese, rugându-se să funcționeze și de data asta ceea ce părea o metodă de liniștire reciprocă, dar și un fel de reîmprietenire.

A funcționat, n-ai să crezi, Petra a împins ușa după un moment de tăcere, a pus două întrebări, una după alta: Ce este un filosof și cum adică vieți pararere?, a ascultat răspunsul, iar apoi a ieșit singură din dulap.

Lena a luat-o de-abia atunci în brațe și s-a trezit ea însăși stângace și speriată, dar a ținut-o așa o vreme, mângâind blând creștetul blond al copilei cuibărite la pieptul ei și, ca s-o asigure că nu era supărată,

i-am spus încet că îmi plăcea enorm păsăroiul ei roșu de pe perete, dragă Aurore.

***

După un timp, se obișnuiseră amândouă cu vorbitul prin ușa șifonierului. Când nu o găsea prin casă, Lena știa unde trebuie s-o caute. Se înființa dincoace de ușă și începea să-i povestească vreo fabulă sau să-i citească vreo intrare dintr-un dicționar extras la repezeală din bibliotecă. I se părea că intrările din dicționare durează mai puțin decât o fabulă și, în plus, erau mai bine primite de către copilă. Urmau întrebările Petrei, și apoi continuau să vorbească prin ușa întredeschisă. Când fetița ieșea, tumultul se potolise de mult, de ambele părți, deși de cele mai multe ori părea că Petra era aceea care trebuia să se obișnuiască cu ceva nou sau cu vreo reacție prea agitată sau prea manifestă a Lenei.

Tot prin ușa șifonierului, altă dată, Lena i-a povestit Petrei

despre Ana și But, despre iubirea lor mare și despre descântecul de iubire, despre inelele magice care le-au pecetluit destinele,

dar și despre războinicul But, care, deși mort, vine din lumea umbrelor ca să-și ducă iubita acasă.

Nu mai era o curiozitate pentru nimeni nici faptul că lecțiile de germană ale Petrei s-au desfășurat, timp de un an întreg, în acel fel neobișnuit în care au debutat, cu mica elevă stând sub masă, cu girafa albastră ținută de gâtul cel lung. În tot acest timp, FrauLehrerin, Elsa Fotiade, nu s-a plâns niciodată, nici nu a protestat și nici nu a reclamat în vreun fel maniera aceea neobișnuită, ceea ce a făcut-o pe Lena să-i fie profund recunoscătoare.

Elsa Fotiade a continuat să-i vorbească neostoit în germană

– era cuvântul Elsei când vorbea română, ăsta, dragă Aurore, „neostoit”-,

iar Petra stătea mereu sub masă, întinsă pe covor, ținând-o pe Emily Dickinson de gâtul lung, deseori construind, din piese de lego, un turn pentru Rapunzel sau o roată de tors aur pentru Rumpelstilzchen, cu care, auzi, dragă Aurore, își dorea să poată să iasă mai repede din poveste, spunea că nu prea îi place să fie acolo, poți să crezi așa ceva?!

Parteneriat media


Despre autor

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky (n. 1969) este absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1994), secţia română-germană. Are un masterat în Literatură Comparată şi Teoria Literaturii (1995) şi un doctorat în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Forme şi valori ale verbului în graiurile munteneşti” (Editura Academiei, 2008). Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă şi literatură română a Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu” din Bucureşti. A publicat „Gramatica limbii române ca o poveste” (Editura Corint, 2013) şi „Bacalaureat la limba română” (Editura Corint, 2014). A participat la elaborarea şi prezentarea lecţiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci BAC-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel naţional (2013). A publicat „Învăţăturile Oharei pentru elevii săi”, o carte de bio-ficţiune, în 2012.

Scrie un comentariu