Actualitate Plicul lui Pașadia

Crescut în Notre-Dame

Personal, cu Notre-Dame am o poveste de amărăciune. Am fost la Paris în toamna lui 2014, după ce i-am spus primei mele soții că o să divorțez, într-o încercare de remediere în care n-am crezut și la care n-am lucrat. Plin de remușcări, am vizitat Parisul parcă într-un somn urît, m-am rătăcit de soția mea în Luvru și în fața casei lui Cioran am stat pe culmile deloc literare ale disperării.

Dar omul e țesut din mai multe feluri de materiale, și deci pentru mine Notre-Dame e și simbolul culturii europene, o cultură în dragostea căreia m-am născut și am fost educat, în Franța Revoluției, a lejerității, a lui Descartes și a lui Camus, a lui Piaf și a lui Gabin; Notre-Dame e simbolul unei lumi pe care o pierdem în fiecare secundă cu mobilurile noastre și cu apariția unei culturi foarte individualiste și foarte răsfirate. Deja de ceva vreme cultura nu mai înseamnă construcție la baza căreia sînt Homer și Dante, Balzac și Dostoievski, Thomas Mann și Beethoven, Michelangelo și Gauguin, Frida Kahlo și Marie Curie, ci curiozitatea foarte subiectivă a fiecăruia dintre noi. Din acest punct de vedere, nu-i de mirare că Notre-Dame a ars din temelii.

Pe de altă parte, mi-e lehamite de toți cei care caută teroriști peste tot și sharuiesc videouri despre „musulmanii din catedrală” care de fapt sînt pompieri. Nu-i înțeleg nici pe cei care ne atrag atenția că au fost multe alte tragedii în lume și ne trag de urechi dacă îndrăznim să plîngem. Am fost amuzat de postarea lui Adrian Ionescu despre cum ar trebui să ne folosim lacrimile.

Înțeleg foarte bine că lumea nu este doar Europa și că pe mulți îi deranjează eurocentrismul nostru. Dar Europa m-a crescut și spun asta fără ipocrizie sau demagogie. Chiar şi atunci cînd mă uit la celebra fotografie cu bătrînul care fumează o pipă în casa lui dărîmată din Alep, mă uit cu ochii educați de Brassaï, Capa, Barthes și ceilalți.

Fiecare are o casă natală de unde a pornit și de unde privește în lume. Pentru mine, casa asta este cultura europeană. Nu este superioară nici unei alte culturi, dar este a mea și o iubesc cel mai mult.

În imagine: graffiti de Dan Perjovschi

Parteneriat media

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu