Avanpremieră

Cu inima-n dinți (seria „Vlad Lupu”, vol. 4) (fragment)

Dossie, povestea, povestea, povestea.

Mă făcea să înţeleg că, pentru ea, soţul ei Marlon, despre care nu-mi puteam face nicio idee concretă, gen cât era de înalt, dacă era blond, roşcat sau brun, pletos sau chel, dacă era stilul ciolănos sau pufos, dacă avea sau nu pielea albă şi pistruitată – că, pentru ea, soţul ei Malcolm fusese o veritabilă călăuză spirituală, un guru.

Ba chiar mai mult decât atât. Malcolm era ca leul Aslan, care, atunci când iese, la început de tot, în zorii tuturor zorilor, prin răgetele lui înţelepte aduce la viaţă, face să existe Narnia.

Adică o lume la fel de nouă, de proaspătă ca asta pe care o vezi aici, în jurul tău, Corina. Ca acest loc, acest atol montan, Monuriki, unde ne retrăgeam în vremurile de aur ale Parazitului.

– Totul s-a terminat în Liberia. Undeva în nord, într-un moment în care războaiele civile păreau să fi încetat. Ce a fost acolo, nu vrei să ştii. Toţi păreau foarte credincioşi, era plin de întâlniri în corturi imense pentru rugăciune, de procesiuni religioase. Dar fotografia prin care Marlon încerca să mă facă să înţeleg istoria locului era un pom de Crăciun decorat cu globi oculari în loc de globuri, dinţi în loc de steluţe şi intestine în loc de ghirlande. E oribil, nu? Ei, bine, e o palidă reprezentare a realităţii.

Deci, acolo, în centrul special pentru reabilitarea copiilor-soldaţi. Şi într-o zi ne trezim cu multe camioane militare. Din care soldaţi de-adevăratelea, adulți,încep să sară în toate părţile. Dintr-un Hummer ultimul tip coboară şi vine zâmbind spre noi un individ cu beretă vişinie care se recomandă:

– General Solomon Parks, to serve you, ma’am, sir.

Era un tip îndesat, puternic, dar cu maniere învăluitoare. Ştiam că elita lor militară, sau ce mai rămăsese din ea, fusese educată la West Point, Virginia. Ai fi crezut că e dintre liberienii de descendenţă americană, ştii, dar de obicei aceia nu au o piele de o nuanţă atât de întunecată, bătând uşor în albăstrui.

Ne-a explicat că era acolo pentru că încercau să pacifice rămăşiţe rebele ale armatei generalului Naked Butt. Cei mai mulţi dintre oamenii lui depuseseră armele şi fuseseră aministiaţi, cu generalul în frunte, căruia i se spunea aşa fiindcă lupta gol. Pe bune! În plus, ne-a explicat Parks, înainte de orice conflict aveau obiceiul să sacrifice un copil şi să-i bea sângele.

În prima seară am luat masa împreună cu generalul, care ne-a mărturisit mândru că i se spune Sparks, adică Scântei. Părea incredibil, dar în mijlocul acelei sărăcii disperate, şi al acelor copii mutilaţi în toate felurile, noi făceam conversaţie la masă. Mi-am dat seama, chiar înainte ca Marlon să apuce să-mi explice, că omul nu trebuia în niciun caz antagonizat. Oricum, părea un tip plăcut, simpatic chiar, binevoitor şi preocupat sincer de soarta ţării lui, care, după cum spunea chiar el, ajunsese o încrucişare între o casă de nebuni şi un abator.

La un moment dat a ridicat paharul în cinstea lui Marlon şi mi-a spus ceva în genul:

– Ştiţi, doamnă, că în unele regiuni din Africa soţul dumneavoastră a intrat în mitologie?

Mi s-a părut, aşa, o figură de stil, retorica flatării la masă. Dar apoi a insistat pe lângă Marlon să spună povestea inimii smulse, despre care eu nu auzisem niciodată. Şi pentru că Marlon refuza, ba chiar încerca să-l împiedice, aproape trăgându-l de mânecă, generalul Parks s-a apucat s-o spună el.

Ideea era că, la un moment dat, în Uganda de nord, centrul de recuperare la care lucra Marlon fusese înconjurat de Lord’s Resistance Army. Se părea că nu mai există nicio ieşire, veniseră pregătiţi să-i măcelărească pe cei care le răpiseră copiii pe care de fapt ei îi răpiseră ca să-i transforme în maşini de ucis.

Marlon le ieşise în întâmpinare, cu atâta încredere în sine încât îi uimise şi le paralizase reacţia spontană de a-l măcelări. Aşa ajunsese faţă-n faţă cu ceea ce generalul Parks numea warlords, neştiind să spună dacă printre ei se afla chiar Joseph Kony, șeful cel mare. În orice caz, ca să le demonstreze că nu se teme şi că e locuit de un spirit superior, indestructibil, Marlon îşi smulsese, pur şi simplu, inima din piept, în fața ochilor acestor şefi şi ai tuturor copiilor-soldat care se holbau la el.

– E incredibil cum a reuşit! râdea gata să se răstoarne cu scaunul generalul Parks. I-a speriat de moarte. Până astăzi legendele din partea locului vorbesc despre omul care şi-a smuls inima din piept şi apoi şi-a pus-o la loc. Presupun că era o inimă de porc sau de capră. Of a dog, at worst. Dar cum aţi făcut, mister O’Dossie? Care a fost trucul?

– O, n-a fost nimic, a spus Marlon, dând din mâini de parcă s-ar fi apărat de ţânţari, deşi acolo n-aveai practic cum să te aperi de ţânţari. Ştiţi, când eram mic, în grammary school, eram foarte pasionat de magie.

 

La început, plajaera încă marcată, cadrilată,cu un fel de alei din scânduri. Dar au început imediat să dispară, adunate de oameni plictisiţi, cu şepci de baseball decolorate şi cizme de cauciuc, lăsând în loc haosul vesel, împletirea şi – fii atentă la nuanţă, vine nuanţa! – împleticirea tuturor direcţiilor.

Coşurile de gunoi, tubulare, încă lăsate la locul lor, aveau capace batante. Ştii cum e, doar le atingi și se mișcă. Tu arunci ambalajul de îngheţată sau mucul de ţigară – deşi din astea mai erau destule pe-afară, risipite printre pietre și scoici  – şi, vlaf, capacul alunecă imediat la loc.

Numai că, aşa, părăsite, în bătaia tot mai intensă a vântului, acele capace se învârteau încontinuu, ca nişte sfârleze.

Era atât de ciudat, încât părea să se întâmple special pentru noi.

 

– Dar a doua zi, încă de la prima oră, generalul Solomon Parks a întors foaia. Toată tabăra noastră era pusă sub autoritate militară, tot personalul interogat. Inclusiv reprezentantul ONU, reprezentantul UNICEF, reprezentantul Delegaţiei Uniunii Europene. Iar Marlon, nici mai mult nici mai puţin decât pus sub arest. Veniseră de la prima oră să-l ridice, din pat, de lângă mine, cu puşca la spate. Abia apucase să-mi împărtăşească, în seara de dinainte, bănuielile lui. Se opusese în mod repetat acordării ajutoarelor pentru Liberia prin guvernul central. Îi era clar că banii vor dispărea ca apa-n nisip, acolo, la vârf, iar la bază, unde era mizeria şi suferinţa, nu va ajunge un sfanţ. Iar vocea lui era ascultată, era un veteran al programelor de asistenţă din Africa. Or, apariţia din senin a trupelor militare, i se părea, dincolo de amabiltatea abilă a generalului, în directă legătură cu faptul că Newsweek tocmai publicase un interviu scurt dar penetrant în care Marlon trăgea din nou semnalul de alarmă.

Felul în care aleseseră să lovească era clasic. Acuzau organizația că ar avea legătură cu traficul internaţional de copii, şi deci o anchetă guvernamentală se impune. Absolut rizibil, grotesc, dar faptele erau fapte: Marlon era închis, şi pregătit să fie transportat la Monrovia pentru un proces care ar fi putut dura oricât. Presupunând că s-ar fi încheiat vreodată. Iar, între timp, soţul meu, iubitul meu, ar fi trebuit să zacă într-o închisoare liberiană. Toţi localnicii cu care colaboram, care erau prietenii noştri, îmi povestea lucruri îngrozitoare despre închisorile alea. La fel a făcut şi generalul Parks, când a cerut să ne vedem.

Mi-a spus că e dezolat.

– I have to follow very precise orders.

Dar zâmbea, adică rânjea, mai tot timpul. Mi-a sugerat şi el că, da, într-adevăr, din clipa în care Marlon pornea spre Monrovia, nu se mai putea face nimic, procedurile lor judiciare, de inspiraţie americană, va trebui să se deruleze după viteza cu care trece timpul în Africa. Până atunci, însă, în scurtul răgaz pe care-l mai aveam la dispoziţie, lucrurile – şi aici vocea generalului, altfel adâncă, venind din fundul pieptului, se subţia brusc – se mai puteau schimba. De exemplu, dacă acele detaşamente rătăcite ale armatelor rebele ale aşa-zisului general Naked Butt ar fi încercat un atac, imprevizibil şi iraţional, după cum le era obiceiul, tocmai asupra postului în care era deţinut Marlon… şi, în confuzia confruntării cu inamicul, Marlon ar fi scăpat din hangarul în care era deţinut… şi ar fi trecut repede muntele Wuteve, în Guineea…

Da, ceva din privirea empatică, aproape înlăcrimată a generalului Parks sugera că înţelege bine disperarea mea şi că, da, aşa ceva ar fi fost posibil. Dar, evident, cu un preţ…

 

Ai dreptate, de-aia pare nefiresc locul ăsta, Monuriki. Nu vezi niciun pet, nicio conservă ruginită. Nu vezi găurile negre lăsate de grătarele cu mititei. Numai cerul care se reflectă în balta asta pură, din mijloc.

 

Zvâcnirile alea aproape bio, viscerale în orice caz, ca nişte icnete. Ale maşinii, oprite acolo la marginea autostrăzii. Ca într-un experiment care te făcea să simţi în stomac torentul orb şi turbat al mişcării, în clipa când te extrăgeai din el.

Sau capacele mobile ale pubelelor tubulare de pe plaja tot mai pustie, rotindu-se bezmetic în bătaia vântului.

Sau Dincă, surprins, expus, în modul cel mai brutal, tocmai în momentul când plutea pe, sau când tocmai se înfăşurase în, covorul fermecat.

Sau colegul Pandele, care mă tot căuta, năucit, la telefon.

Toate astea trebuia să aibă consecinţe. Trebuia să ducă undeva.

Sau cămaşa ei udă, devenită transparentă pe piele. Şi părul ei, pe care-l simţeai crescând încet de tot. Bun, nu mai era verde la rădăcină, dacă te uitai atent, acolo unde îi ieşea din pielea capului. Dar asta îl făcea şi mai ciudat. Îmi amintesc momentul când am înţeles ce vroia să spună prin acel mod de a se vopsi. Nu mai era rebeliunea agresivă de dragul rebeliunii agresive de pe vremuri. Însemna un fel de iarbă care creşte, care tămăduieşte, aşa ca în viziunile lui Marlon, ale lui Brando Thodol, despre felul cum we could heal Mother Earth.

 

– Orice ai crede despre mine – continua Dossie să depene povestea – să ştii că am încercat să plătesc acel preţ. Şi până la urmă a ieşit cum nu se poate mai rău. Mai rău decât dacă nu l-aş fi plătit deloc. Mai rău, probabil, deşi nu sunt sigură, decât dacă l-aş fi plătit până la capăt.

În cortul lui. În care toate erau atent amenajate. În aer plutea o mireasmă de parfum franţuzesc. Dar eu simţeam ceva, ştii, adânc, putred, de vizuină de prădător. Probabil, imaginaţia. Mă simţeam sub pământ, ca Degeţica, ştii, când e răpită de sobol. Dusă acolo unde poţi să vezi de dedesubt rădăcinile plantelor.

Nu ştiu când s-a declanşat, propriu-zis. Eram, bineînţeles, îmbibată de… de repulsie, de ură… Dar nu din cauza asta s-a declanşat. Mai degrabă în momentul când am simţit că alunec, că nu mai simt frica aia permanentă, înnebunitoare, în care trăisem încontinuu de când îl sechestraseră pe Marlon, ci mai degrabă  sunt sorbită, atrasă… ca atunci când ţi se duce piciorul, secunda dinainte… că începe să-mi placă, pricepi?, că  sunt gata să… Atunci s-a declanşat. Atunci l-am muşcat, în momentul în care ne-am lipit unul de altul. L-am mușcat, cu toată disperarea şi sălbăticia din mine. Mi-am înfipt dinţii în… i-am simţit sângele în gură şi m-am gândit, stupid, probabil rasist, că trebuie să fie negru, sângele… de ureche, da, de ureche… Şi în acelaşi timp l-am izbit în cap cu o sticlă whisky.

Un moment de stupoare, ochii ăia injectaţi, care se holbau dureros la mine. Pe urmă nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat. A început prăpădul. Îmi amintesc un urlet, un uruit subpământean, un muget. Care nu se mai termina.

Am simţit că mi se smulge tot părul din cap. Dintrodată. Scalpul, cu totul. Şi că de dedesubt ţâşneşte, aşa, o lumină, ca atunci când decolează în filme navele marţienilor. Şi apoi o izbitură. Senzaţia că m-au lovit două fiare de călcat, simultan, din stânga şi din dreapta. Oricum, după așa ceva înţelegeai perfect de ce i se spune generalul Sparks. Numai scântei, numai stele, nu neapărat verzi. Ca şi cum ar fi fost posibil să văd cioburile, pentru o secundă luminoase, ale propriului meu craniu.

N-am mai ştiut ce e cu mine. Când m-am trezit, totul era fum, haos, zăpăceală. Aveam dureri cumplite, năucitoare, în tot corpul. Ochii umflaţi, abia reuşeam să-mi ţin pleoapele deschise, nasul rupt, abia respiram. Copiii care rămăseseră în tabără şi mă ajutaseră să-mi revin, mi-au povestit că se produsese într-adevăr un atac asupra taberei militare. Dacă era unul adevărat sau doar simulat, asta nu mai putea şti nimeni. Au circulat tot felul de variante, de poveşti. Inclusiv aceea că, de fapt, cel care ne ocupase nu fusese generalul Parks, ci generalul Naked Butt, care se sculase din nou la luptă, din senin, îl prinsese pe generalul Parks, îl omorâse şi i se substituise. Sau că generalul fusese posedat de nu ştiu ce demon local şi că în consecinţă guvernul nu era în niciun fel vinovat. Fapt e că presupuşii rebeli, copii-soldaţi, de fapt copii sălbatici, atacaseră exact ca în scenariul promis de generalul Parks. Şi apucaseră să devasteze „postul de poliţie militară” în care fusese transformat hangarul în care îmi ţineam eu orele de terapie prin artă. După presupusul atac prin surprindere militarii împachetaseră în grabă şi porniseră în urmărirea rebelilor. Numai că Marlon nu apucase să… de fapt, probabil că nu avusese nicio şansă, de la bun început. Militarii care păzeau postul fuseseră măcelăriţi, iar el… lui…

N-au vrut să mă lase să-l văd…

Lui nu i se tăiaseră doar urechile, nu i se scoseseră doar ochii, nu i se retezaseră doar buzele, ci i se smulsese şi inima, i se smulsese, da, oricât ar părea de inimaginabil, prin spate. Despre alte feluri în care fusese mutilat n-am mai vrut să ştiu, sau n-am mai putut, n-am mai fost în stare. Dar şi aşa, n-am putut să mă feresc de lovitura de ciocan, mai brutală chiar decât pumnii şi picioarele generalului Sparks, a bănuielii că multe din acele grozăvii se petrecuseră cât Marlon era încă viu.

Deci, nu. N-au vrut să mă lase să-l văd. Adică au încercat să mă reţină, copiii cei buni, şi ceilalţi prieteni africani, altfel terorizaţi şi ei, şocaţi, răniţi, cu arsuri. Mi-au explicat, m-au luat cu binişorul. Dar eu, ştii, m-am încăpăţânat. Nu mi-am dat seama că mă învăţau de bine. Eu nu m-am lăsat până nu l-am văzut. L-am văzut, e un fel de-a spune. Sună ridicol. Până n-am văzut, adică, momâia aia monstruoasă, informă, duhnind îngrozitor, din care nu înțelegeai nimic din cauza amestecului de noroi şi sânge închegat.

Ce spui tu, Corina? Există ceva ce te nemulţumeşte? Prea seamănă cu o poveste din alea prefabricate, în care albii  sunt întotdeauna generoşi, gata de sacrificiu, iar negrii, viscerali, sălbatici? Eu ştiu… Prefabricată sau nu, asta e povestea.

Însă, e bine să ştii, în caz că nu ţi-ai dat seama, că Marlon O’Dossie era el însuşi negru. Născut în SUA, dar din părinţi liberieni. Aşa că se simţise dator moral faţă de ţara în care veniseră strămoşii lui, pe vremea preşedintelui Monroe, şi unde îi trataseră pe băştinaşi la fel cum fuseseră ei trataţiîn America. Adică, îi făcuseră sclavi.

Vezi, toate poveştile  sunt complicate.

Lumea e un loc complicat.

 

Despre autor

Caius Dobrescu

Caius Dobrescu

Caius Dobrescu (n. 22 ianuarie 1966, Brașov) este un poet, eseist și romancier român. Este, totodată, profesor universitar la Facultatea de Filologie a Universității din București, specialist în teoria literaturii. A urmat cursurile Liceului „Unirea” din Brașov, apoi a absolvit în 1988 Facultatea de Filologie a Universității din București (secția română-engleză). Între 1990 și 1991 a beneficiat de bursa Herder la Universitatea din Viena. În 1999 și-a susținut teza de doctorat cu tema „Postmodernismul - o privire teoretică din perspectiva unei definiții plurale și deschise a conceptului de „cultură burgheză„”. Este conferențiar la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Și-a început activitatea literară ca membru al Grupului de la Brașov (cunoscut și sub denumirea de „gruparea mașcristă”), format în anii `80 împreună cu Andrei Bodiu, Marius Oprea și Simona Popescu. În timpul facultății ia parte la cenaclul Universitas al Universității din București, condus de profesorul și criticul Mircea Martin. A debutat în 1991 în volumul colectiv de poezie „Pauză de respirație” (împreună cu Andrei Bodiu, Simona Popescu și Marius Oprea). Volume de poezie: „Efebia”, 1994; „Spălându-mi ciorapii”, 1994; Deadevă, 1998; Odă liberei întreprinderi, 2009. Eseuri: Modernitatea ultimă, 1998; „Semizei și rentieri”, 2001; „Inamicul impersonal”, 2001; „Un Bertrand Russell de respirație wagneriană” (studiu introductiv la Pupa russa de Gheorghe Crăciun, p. 5-15, 2007). Romane: „Balamuc sau pionierii spațiului”, 1994; „Teză de doctorat”, 2007; „Euromorphotikon”, roman în versuri, 2010; „Minoic”, 2011.

Scrie un comentariu