Cartea săptămânii

Cum ar fi arătat „O mie și una de nopți”, dacă poveștile Șeherezadei l-ar fi adormit pe calif

În 1798, Napoleon Bonaparte debarcă în Egipt, după ce a scăpat de flota engleză aflată pe urmele sale. După îndelungi rătăciri prin deșert, armata napoleoniană ocupă orașul Cairo, sub pretextul că îl eliberează de sub ocupația otomană. Dacă, din punct de vedere militar, campania lui Napoleon a fost un eșec total – armata franceză a fost decimată de atacurile beduinilor și de cele ale trupelor de răsculați din Cairo, dar și de ciuma bubonică –, din punct de vedere cultural, campania a fost un succes. Peste o sută cincizeci de savanți au surprins Egiptul în fel și chip, iar materialele acestora – desene, meticuloase studii topografice, istorice, lingvistice etc. – au fost publicate, mai apoi, în cele 23 de volume din „Description de l’Égypte”.

Cairo, să nu uităm, a fost orașul celor „O mie și una de nopți”, orașul în care poveștile arabe erau citite în cafenele întru delectarea lenevoșilor ascultători. În acest oraș, exista o artă a rostirii de povești, deprinsă de timpuriu de povestașii anonimi, dar și o artă a ascultării poveștilor. Cum să lipsească, prin urmare, tocmai poveștile din numeroasele minunății „colectate” cu sârg de expediția napoleoniană spre a fi trimise în Franța?

În 1829, apărea în franceză un volum care a trecut, din păcate, neobservat, tradus din arabă de orientalistul Jean-Jérôme Marcel, un volum cu o poveste foarte interesantă și care a fost reeditat de-abia în 2016 (Libella, Paris). Este vorba despre „Les Dix Soirées malheureuses ou Contes d’un endormeur” de Mohammed al-Mahdi. Iată, pe scurt, povestea manuscrisului tradus și publicat de Jean-Jérôme Marcel.

Născut în 1735, într-o familie coptă de înalți funcționari, tânărul Hebat-Allâh, crescut în tradiție creștină, se convertește la islam pentru a fi admis la prestigioasa universitate Al-Azhar din Cairo, luându-și numele de Mohammed al-Mahdi. Inteligent, de o erudiție rară, Mohammed al-Mahdi este numit șeic la numai patruzeci de ani. În paralel, datorită numeroaselor sale relații, devine un prosper om de afaceri. În timpul ocupației franceze, a fost principalul mediator între francezi și autoritățile din Cairo. Toate proclamațiile divanului general care serveau și intereselor franceze nu doar că erau semnate aproape în totalitate de al-Mahdi, ci erau chiar concepute de către el – ne informează Jean-Jérôme Marcel. Oficialitățile franceze i-au încurajat pe localnici să ocupe posturile-cheie din administrație prin înlăturarea oamenilor loiali turcilor, iar al-Mahdi era un personaj important în acest proces, ceea ce, probabil, i-a sporit puterea și prestigiul (de care, oricum, nu ducea lipsă nici înainte). Bun prieten cu Jean-Jérôme Marcel, a cărui casă o frecventa aproape zilnic, al-Mahdi i-a povestit acestuia, într-o seară, după o discuție legată de cele „O mie și una de nopți”, despre un manuscris anonim cu povești construite după modelul celor din „O mie și una de nopți”. În ziua următoare, Jean-Jérôme Marcel a primit manuscrisul cu pricina, care era datat 1783. În privința misteriosului autor, Jean-Jérôme Marcel credea că manuscrisul era în totalitate creația lui Mohammed al-Mahdi. Ediția franceză, prin urmare, îl are ca autor pe Mohammed al-Mahdi. Cât despre manuscrisul care a stat la baza ediției din 1829, acesta a dispărut.

„Les Dix Soirées malheureuses ou Contes d’un endormeur”, titlu ales de editor, este, într-adevăr, la o primă vedere, o carte concepută în spiritul celor „O mie și una de nopți” – folosind, bineînțeles, tehnica povestirii în ramă –, însă, în același timp, este o pastișă a celebrei culegeri de povești arabe, de unde, zic eu, și nota de modernitate a cărții.

Poveștile, în cazul Șeherezadei, sunt salvatoare, potolind mânia crudului calif. În cartea lui Mohammed al-Mahdi, în schimb, ele nu aduc decât nenorociri povestitorului, culminând cu moartea acestuia. Dacă poveștile Șeherezadei, spuse în inima nopții, alungă somnul califului, poveștile protagonistului din „Les Dix Soirées malheureuses…” induc auditoriului un somn profund. Ce s-ar fi întâmplat dacă poveștile Șeherezadei ar fi avut un efect asemănător? Ar fi fost ucisă de calif? Cel mai probabil, da, în care caz nu ar mai fi existat „O mie și una de nopți”. Dar să presupunem, prin absurd, că Șeherezada ar mai fi primit o șansă. Și apoi încă una. Și încă una ș.a.m.d. Ei bine, deja, în acest punct, lucrurile probabil că ar începe să semene cu cele din „Les Dix Soirées malheureuses ou Contes d’un endormeur”.

Mohammed al-Mahdi, dacă într-adevăr el este autorul manuscrisului, se dovedește foarte crud cu eroul său. Nu numai că poveștile acestuia stârnesc ascultătorilor un somn profund, dar la final, când cei din auditoriu se trezesc, se întâmplă mereu o nenorocire, pentru care povestitorul este pedepsit fără milă.

D’Abd-errahman ben Ali d’El-Iskanderani, eroul din „Les Dix Soirées malheureuses…”, aflat într-o caravană, își povestește viața, timp de zece seri, unui prosper om de afaceri (sub a cărui mască îl bănuim pe Mohammed al-Mahdi). Aflăm, astfel, că d’Abd-errahman ben Ali d’El-Iskanderani a fost, la rândul său, un om bogat, dar care, prin pasiunea sa pentru povești, și-a pierdut întreaga avere, ajungând un rătăcitor.

Georges Clairin, „Povestitorul din Tanger”

Fermecat de frumusețea poveștilor, D’Abd-errahman ben Ali d’El-Iskanderani și-a format o bibliotecă imensă. Nu s-a mulțumit cu atât, ci a dorit să împărtășească și altora din bogăția cărților pe care le citise cu nesaț timp de ani de zile. Așa începe căutarea publicului perfect. Mai întâi, a încercat să le capteze atenţia sclavilor săi, care, în timp ce stăpânul le citește poveştile, adorm și uită poarta casei deschisă. Pentru această neglijență, d’Abd-errahman este amendat de poliția orașului.

Întâmplarea l-a făcut să creadă că sclavii, ignoranți prin însăși natura lor, nu sunt un public potrivit, așa că dă un ospăț unde își învită prietenii, cărora, de asemenea, le va citi din colecția sa de povești. Nici în acest caz lucrurile nu vor sta altfel, un somn profund cuprinzându-i pe cei din auditoriu. În timpul lecturii, o bandă de hoți, strecurată printre comeseni și imună la efectul poveștilor, îl va jefui pe naivul povestitor. Poliția orașului nu se va mulțumi doar să-l amendeze, ci îi va aplica, de această dată, și o bastonadă cruntă la tălpi, pedepsindu-l astfel pe d’Abd-errahman că i-a primit pe hoți în casa lui (chiar dacă ei se strecuraseră printre invitați fără știrea gazdei).

Considerând că prietenii, care profită doar de generozitatea lui, nu sunt un public potrivit, se gândește că doar cei din familie ar putea fi impresionați de poveștile sale. Va da din nou un ospăț, unde își invită numeroasa familie. Pentru a fi sigur că pe invitați nu-i va lua somnul, întâi le va citi poveștile, după care îi va lăsa să-și umple stomacurile. Nici de această dată lucrurile, din păcate, nu au mers așa cum și-ar fi dorit povestitorul, căci somnul nu i-a ocolit pe invitații flămânzi.

Eroul nostru, încăpățânat, nu renunță, însă, la ideea de a-și găsi un public sensibil la frumusețea poveștilor. Crede că o soție este cea mai potrivită în acest rol. Gândindu-se mai departe, copiii rezultați din unirea lor ar fi, de asemenea, un auditoriu perfect. D’Abd-errahman își găsește o soție, dar efectul soporific al poveștilor nu o ocoleşte nici pe ea. La fel se va întâmpla și cu a doua soție, și cu a treia, și cu a patra. Ajuns la capătul puterilor, d’Abd-errahman, neștiind cine e vinovat – să fie poveștile, să fie povestitorul? – de somnul care, în mod inevitabil, îi cuprinde pe cei care-l ascultă, indiferent cine sunt aceștia, se hotărăște să testeze pe el însuși puterea poveștilor din culegerile sale. Din acest punct, lucrurile chiar o iau razna, iar d’Abd-errahman ajunge un rătăcitor care trăiește din mila semenilor.

Povestea lui d’Abd-errahman ben Ali d’El-Iskanderani, crudă și ironică, nu numai că e scrisă în răspăr cu „O mie și una de nopți”, dar ea este, în fapt, povestea oricărui povestaș pentru care cea mai mare împlinire e aceea de a fi ascultat (sau citit) cu atenție și plăcere. Este povestea căutării publicului potrivit. Șeherezada a fost norocoasă, d’Abd-errahman ben Ali d’El-Iskanderani, însă, nu a avut nici pe departe același noroc, și pare-se că nu din vina lui.

Mohammed al-Mahdi, „Les Dix Soirées malheureuses ou Contes d’un endormeur”, Éditions Libella, Paris, 2016, 320 p.

În imagine: Édouard Frédéric Wilhelm Richter, „Scheherazade” (cca. 1913)

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu