Atelier

Cum faci pe altul să plângă

Roxana zice că, dacă o să fim mai multe, nu se ia nimeni de noi. Ne scuturăm de coji de semințe și ne ducem la blocul vecin, unde stă noua ei prietenă. În casă miroase a parfum și țigări mentolate. Părinții ei sunt plecați la țară. Masa din bucătărie e acoperită de culegeri, caiete și ciorne mototolite. Dintr-una iese un firicel de fum.

— Vezi, fată, că dai foc la casă, zice Roxana.

— Băga-mi-aș! Am vrut s-o arunc pe geam, apoi m-am gândit s-o sting mai întâi la chiuvetă, dar cât m-am codit eu, probabil mi-a sărit niște scrum pe foi.

— Ai treabă? zice Roxana.

— Făceam niște exerciții.

— Păi nu s-a terminat olimpiada?

Am încercat şi eu o dată să fiu olimpică la matematică. Mă chinuiam să rezolv problemele şi ecuaţiile până îmi ardeau obrajii şi-mi bubuia capul. Sau poate că mă simţeam aşa pentru că îmi plăcea de un băiat din clasa în care se făcea pregătirea.

— E, ba da, dar mă plictiseam.

Privirea mi se plimbă între ochii ei de un albastru spălăcit și bărbia ca o bucată de folie cu bule. Buboaie roșii, cu țumburuc alb, i se încalecă pe bărbie. Îmi vine s-o trântesc pe gresie și să i le storc unul câte unul. Vreau să-i aud pielea pocnind între unghiile mele, să văd ieșind din ea un șuvoi alb de puroi, apoi de sânge, și pe urmă să o las acolo, în bucătărie, pe jos, sleită de puteri, cu fața plină de cratere.

— Stați să închid geamul.

Când se întoarce spre noi, în loc de ochi văd doi furunculi.

— Și noi ne plictiseam, zice Roxana. N-am găsit pe nimeni să jucăm Frunza.

— Vreți cafea?

Deja mă imaginez spunându-i unui băiat că nu, nu pot să merg la discotecă, dar beau cafea în fiecare zi, beau – arunc o privire spre pachetul pe care îl desface – cafea Jacobs Krönung în fiecare zi.

— Ce-ai la picior? zice Roxana.

Mă întorc spre Andreia, care, după ce a închis robinetul, se îndreaptă spre aragaz cu ibricul plin, șchiopătând.

— E, am căzut la Frunza, zice aprinzând focul cu o brichetă cu gât lung.

— Cu cine te-ai jucat?

— Cu unii de la mine din bloc.

— De ce nu m-ai chemat și pe mine?

— N-am stat mult. Am coborât să fumez o țigare la garaje și m-a văzut una. Ca să nu mă mai strige ca proasta, i-am zis că mă joc. Ai mei nu știau că am ieșit din casă. Am îmbrâncit-o și am căzut. În genunchi.

— Hiii, zice Adina, ducându-și o mână la falcă, cum face mă-sa mare când e șocată.

Astă-vară, pe câmpul de lângă blocuri, îşi pusese cortul o trupă de teatru de pocăiți, care invita oameni din public să joace în piesele lor. Odată a venit și mă-sa mare să-și vadă ginerele actor. Într-o parte era Dracul și în cealaltă Iisus, și amândoi țineau în mână câte o funie. De funia Dracului se țineau un bețiv, o femeie cu ștrampi rupți și un om îmbrăcat în haine de pușcărie. De funia lui Iisus nu era prins nimeni. Dracul și Iisus se învârteau în cerc, din ce în ce mai tare. Cu cât se învârtea Dracul mai tare, cu atât oamenii prinși de funia lui se împleticeau mai rău. Primul care s-a desprins de funie a fost tatăl Adinei, care s-a îndreptat pe trei cărări spre Iisus și s-a prins de funia Lui. Hiii, a făcut mamaia Adinei, ducându-și mâna la obrazul scofâlcit, taman el!

— M-am tăiat într-o piatră, dar m-am dezinfectat repede și m-am bandajat. Vreți să v-arăt? Se vede osul.

Dacă nu-i plac oamenii care se bagă aşa în seamă? Mă uit cu speranţă la Roxana şi Adina, dar ele se strâmbă de parcă au simțit miros de caltaboși. Iată cum ratez o experiență nouă, poate chiar unică. Andreia ia dintr-un bufet o cutie din care scoate patru farfurioare și patru cești mici frumoase, albe cu flori roșii. Ne așezăm la masă.

— Ce faci de eclipsă? zice Roxana.

— Mi-au zis niște prieteni să mergem la munte, dar mie nu-mi place să merg cu trenul și nu cred că pot ai mei să mă ducă. Vedeți că frige.

— Noi ne-am gândit să mergem în centru. Vrei să mergi cu noi?

— Poate o să merg. Dar mai e, abia am luat vacanță.

Își duce la gură ceșcuța, ținând-o cu două degete.

— Noi ne-am pregătit deja. Ne-am cumpărat și ochelari de protecție.

Mirosul de cafea fierbinte îmi place. Acasă nu prea apuc să-l simt.

— Nu v-am întrebat dacă vreți zahăr. Eu nu beau cu zahăr.

— Lasă că oricum îi strică aroma, zic eu repede.

Maică-mea zice asta când rămâne fără zahăr.

— Chiar așa.

Nu numai că nu s-a ofuscat că am deschis gura, dar mai e şi de acord cu mine. Un şoc după altul.

— Nici nouă nu ne place cu zahăr, zice Adina, care, prinzând curaj, o trage vitejește după ea și pe Roxana.

— E, uneori mai beau și cu zahăr. Ca să-i mai schimb gustul.

— Și eu mai beau cu zahăr uneori, zice Roxana.

În afară de Andreia, care plescăie mulțumită după fiecare înghițitură, niciuna dintre noi trei nu s-a atins de cafea.

— E ultima eclipsă totală din secolul douăzeci, zic eu.

— Da, ultima totală, zice repede și Adina.

Apuc ceșcuța cu două degete și iau prima gură de cafea din viața mea. Mă așteptam să mi se întâmple ceva extraordinar: să cresc dintr-odată, să intre tata pe fereastră călare pe-o mătură, să se facă brusc întuneric pe pământ. Mai iau o gură.

— Au zis la știri că o să fie cam două minute de întuneric, zice Andreia. Dar s-ar putea să pierdem faza de totalitate că o să fie cam înnorat.

Două minute poate să dureze un vis. În două minute, ieși din casă fără să dai explicații, deschizi caietul pe sub bancă la o lucrare de control (asta dacă ar fi picat eclipsa în timpul școlii), sau, cine știe, ești sărutată pentru prima dată.

— Ce proastă sunt!

Se duce la bufet, de unde se întoarce cu o cutie de pișcoturi.

— Îmi place să le înmoi în cafea.

După ce ne-am îndopat, am plecat la noi la scară. S-a întunecat. Nu ne-a mai rămas nimic de făcut pe-afară, dar nu ne vine să urcăm în casă.

— Nu ți-a mai venit prietenul, zice Roxana rânjind.

— Sau poate o fi venit, dar a plecat dacă nu te-a găsit, zice Adina.

De la o vreme, la noi la scară vine un băiat cu nas mare, care îmi zâmbește și îmi spune Iepuraș. Pe Roxana, cu bretonul ei streașină, adică trei șuvițe de păr date cu mult gel, curbate peste frunte, și pe Adina, cu mustăcioara ei neagră pe care numai noi, prietenele ei, nu o vedem, și ochelari cu lentile groase, nu le bagă în seamă.

— Hai sictir.

— Aşa ziceai şi când ne-am cunoscut prima dată, zice Roxana. Mai ştii?

— Da. Mă jucam cu Adina coarda și ai venit tu cu o păpușă cu baterii.

—  Și nu ne-ai dat-o și nouă.

Ne uităm toate trei la o mașină care trece prin faţa blocului.

— Mai știți când ne jucam de-a autostopul? zic eu.

— Daaa. Și nu se oprea nimeni să ne ia, zice Adina.

— Vreți să ne jucăm acum? Mor de plictiseală.

Se aprind stâlpii de iluminat. O altă maşină trece în mare viteză, făcând uşa de la intrare să se zguduie.

 

În scară, numai parterul e luminat. Roxana și Adina au intrat deja în casă, eu mă îndrept spre ușa mea, pipăind scările întâi cu un picior, trăgându-l apoi pe celălalt. Din fiecare apartament pe lângă care trec se aude muzica de la Dallas.

Casa scării se vede ca un cerc de lumină cu halou gălbui, care începe să se întunece într-o parte, de parcă cineva trece prin dreptul becului. Cineva care se mișcă foarte încet.

Urc ținându-mă strâns de balustradă. Două brațe mă trag şi mă prind când sunt gata să cad pe spate. Ssst, îmi spune o voce de băiat. Ceva îmi gâdilă urechea. De când te aștept, îmi spune şi mă întoarce cu fața spre el. Apoi se așază pe scară și mă trage între genunchii lui. Braţele şi picioarele lui mă ţin nemişcată. Și atunci mi-o bagă.

Lungă și umedă, îmi intră și-mi iese din gură fără oprire. Când face o pauză, strig Mami!, dar nu prea tare. Vreau să se sperie, dar nu vreau să mă audă ai mei. Îmi place când te zbați așa, Iepuraș, îmi zice cu o voce răguşită, Ce mi-ai făcut tu, Iepuraș, și apoi își bagă iar limba în gura mea. Din când în când îmi suge buza de jos. Nu-mi amintesc să aibă mustață, dar ceva mă gâdilă şi mă înțeapă. Nasul lui ca un melc fără casă îmi lasă urme lipicioase pe obraz. Mă ustură pielea, iar în gură am un gust putred, de parcă mi s-au stricat brusc toți dinții. De câte ori face o pauză, eu strig încet Mami!.

Nu știu cât am stat așa. Poate că n-a durat decât două minute.

După ce l-am văzut pe tatăl Adinei jucând în piesa trupei de pocăiţi, m-am întins în pat, dezamăgită că iar nu cunoscusem niciun băiat, am băgat caseta și am dat play. Era singura mea casetă. Tata zicea că Alanis Morissette are o moacă inteligentă. Am zgâlțâit walkman-ul şi mi s-a părut că zornăie ceva în el. Am stat așa o vreme, cu căștile pe urechi, gândindu-mă cum să le spun că s-a stricat.  Probabil că stătusem pe el în cort. Oricum aş fi dat-o, tot vina mea era. Zi de zi, timp de o lună, am fredonat Ironic fără să aud nimic în căști, apoi din ce în ce mai rar, până au uitat ai mei că mi-au luat walkman.

Așa că, după ce băiatul m-a lăsat și a luat-o la goană în jos pe scări când s-a auzit zgomot de paşi, am așteptat până când mi s-au domolit bătăile inimii.

— E mișto la voi. E perfect pentru Pititea.

Mă ridic în picioare și cobor câteva trepte spre ea.

— Dacă nu veneam eu, vă mai lingeați o oră. Ce-ți mai plăcea…

— E, îmi plăcea.

— Păi n-ai țipat.

Inima începe să-mi bubuie din nou. Dacă o să spună cuiva?

— Fii atentă. Dacă te întâlnești vreodată cu ai mei și te întreabă dacă fumezi, să le spui că da. Au simțit miros de țigări și le-am spus că au venit pe la mine Roxana și Adina cu o fată pe care nu o cunosc.

 

Nu am fost la înmormântare, dar am văzut-o când au scos-o din bloc. Era în rochie de mireasă, avea părul blond, ondulat, întins pe pernă. Când au coborât și părinții ei, pe care mi i-a arătat Roxana, m-am întors cu spatele. Am mai stat pe-acolo, am văzut vecini plângând, i-am auzit spunând că ei știau că Andreia era în remisie, apoi ne-am întors la noi la scară.

— Doamne, era de-o vârstă cu noi, zice Roxana.

— Da, zice Adina. Și n-o să vadă eclipsa.

Am desfăcut o pungă de semințe și o vreme am ascultat zgomotul de coji sparte și scuipate.

— Ai mei sunt la pomană. Mergeți pe la mine? zice Roxana.

— Eu nu pot. Îi e rău lu’ mamaie și tre’ s-o ajut pe maică-mea să facă dulceață.

— Tu mergi?

Am urcat mai întâi la mine, ca să le spun alor mei unde sunt, apoi am coborât la ea. S-a înserat, dar tot e zăpușeală. Roxana mă cheamă în sufragerie, apoi dă drumul la televizor.

— Vrei o cafea?

Cât a stat ea în bucătărie, m-am uitat la oameni dansând în videoclipurile de pe MTV, dar nu am auzit muzica. Apoi a venit Roxana cu două cești aburinde. A mea era ciobită.

— Tu cu ce te îmbraci de eclipsă?

— Nu știu, cred că în trening, îi zic.

De câte ori mă întorc cu tata de la cumpărături, în timp ce el îmi vorbeşte despre calitățile lucrurilor pe care mi le-a cumpărat, mie îmi vine să plâng. Da, bine, sunt lucruri rezistente, îmblănite, din material bun, care nu iese la spălat, pantofi de piele, care merg la orice, și la pantaloni, și la fustă, dar niciodată lucruri sexi.

Am pus-o pe mama să modifice una dintre fustele ei. Nu m-a întrebat pentru ce-mi trebuie. E foarte ușor să ies pe-afară când e numai ea acasă. Fusta nu arată chiar ca aia pe care am văzut-o în revista Bravo, dar măcar e scurtă și crăpată. Am găsit prin șifonier un maieu albastru, simplu, până la buric, cam decolorat și scămoșat, dar îmi pune ochii în evidență. Sâni nu prea am. Mi-a fost ușor să-mi aleg încălțămintea. Am o singură pereche de sandale.

— Și eu tot în trening.

Ne așezăm pe covor.

— Era chiar frumoasă. Nu mai avea coșii ăia.

— Poate i-a stors cineva la spital, îi zic.

—Tu ai coși?

— Nu.

— Eu fac pe spate. Mai ales vara.

— Nu știu, acolo nu m-am uitat.

Îmi scot tricoul și mă întorc cu spatele la ea. Degetele ei reci îmi ciugulesc pielea ca niște peștișori sanitari. Mai am puțin și mă ia somnul.

— Tu chiar storci coși sau te prefaci?

— Ţi-i storc, da.

—Și ce iese din ei?

— Ceva alb.

Dau din cap aprobator.

— Îmi dăduse ea niște blugi Little Big, zice Roxana.

— Așa bune prietene erați de ți-a dat blugi?

— E, eram un fel de verișoare.

— Sunt mișto?

— Foarte mișto. Nu i-a purtat niciodată.

— De ce?

— Păi sunt tăiați în genunchi și dacă s-ar fi îmbrăcat cu ei, s-ar fi văzut gâlma care i-a crescut la picior după ce s-a lovit la Frunza. Îi era frică să afle părinții ei că s-a lovit chiar la operație. Îi vrei tu?

Stau aplecată, cu genunchii ridicați și capul pe brațe. Cred că am ațipit.

— Ce să vreau?

Aștept câteva secunde, apoi o întreb iar:

— Ce să vreau, Roxana?

Degetele ei reci se plimbă pe spatele meu gol. Din când în când, se opresc, îmi apucă pielea și mă ciupesc ușor.

— Ce să vreau, fată?

 

Mulţi ani mai târziu, într-o vară pe care urma să mi-o petrec iar singură, citind cărțile pe care mi le dădea tata, m-am întâlnit cu el în oraș. Deși chelise, i se micșorase corpul și avea picioarele ca două degeţele, i-am recunoscut imediat nasul. Aş fi putut să-i crăp capul cu un singur pumn. Dar, în clipa în care l-am văzut, inima a început să-mi bubuie. Când mi-am dat seama că nu pot să fug pentru că sunt încălțată cu sandale cu toc, mi-am amintit şi câți ani am. Nu am reușit să-i întâlnesc privirea pentru că se uita drept înainte, dar în momentul în care am trecut pe lângă el, când aerul din jurul meu s-a lovit de aerul din jurul lui, a zâmbit. Se uita drept înainte și zâmbea, împingând un căruț pentru copii.

 

Despre autor

Diana Geacăr

Diana Geacăr

Diana Geacăr s-a născut în 1984. Este scriitor şi traducător. Scrie poezie, proză scurtă şi literatură pentru copii. A publicat volumele de poezie „bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră” (Editura Vinea, 2005, Premiul Naţional „Mihai Eminescu”) şi „Frumuseţea bărbatului căsătorit” (Editura Vinea, 2009, Premiul „Marin Mincu”). Trăieşte în Târgovişte.

Scrie un comentariu