Citiri cu coada ochiului

Cum s-a hotărît burlacul să meargă la însurătoare…

Toată lumea bună a auzit de măgarul lui Buridan și de soarta lui tragică. Precizez, în grabă, că numitul Buridan a fost un filosof din Evul Mediu (c.1295 – c.1358). Pe lîngă faptul că a avut un măgar (ca orice magistru medieval: „asinus currit”), Buridan a murit înecat în Sena, după o legătură cu pioasa regină Margareta de Burgundia. Cel puțin așa pretinde o legendă – versificată și de François Villon. Buridan a fost pus într-un sac și aruncat în apă. Spre uimirea asistenței, care aștepta o minune, n-a mai ieșit.

Deci, Buridan a avut un măgar. Măgarul lui nu era un măgar ca toți măgarii, nuuuuuu:  cugeta, avea opțiuni și preferințe, poseda free-will, liber-arbitru, era așadar foooooooarte isteț. Tocmai de aici i s-a tras moartea. Nu-i bine să fii prea isteț.

O versiune cît se poate de eronată afirmă că măgarul lui Jean Buridan a murit fiindcă n-a fost capabil să decidă ce-i mai bine pentru el (într-un moment dificil al vieții lui de măgar filosofic: îi era foame, dar îi era și sete): să bea din găleata cu apă sau să mănînce o grămăjoară de fîn/paie. Dacă acesta ar fi fost cazul, măgarul s-ar fi descurcat cu succes, n-ar fi murit de inaniție/sete și ar mai trăi, cu siguranță, și astăzi. El s-ar fi întrebat pur și simplu care este ordinea logică a unui prînz copios. Mai întîi bem, ne clătim gîtlejul, și abia apoi ciugulim de colo un pai, de colo o frunză, de dincolo trei fire de fîn. Deci, versiunea e logic falsă.

Anecdota spune, în realitate, altceva. Măgarul nu are posibilitatea să prefere. Așadar, i s-au oferit două căpițe/brațe de fîn perfect identice. Cîte fire avea prima căpiță, tot pe atîtea și a doua. Nimic, dar nimic, nu le deosebea. Vorba lui Leibniz: erau pur și simplu indiscernabile. Abia acum măgarul a rămas pe gînduri, nehotărît, bleg, și a staaaaaat așa pînă a murit, în cele din urmă, de sfînta foame. A murit fiindcă impulsul de a gusta din prima căpiță era contracarat de impulsul de a gusta din a doua.

Anecdota este, bineînțeles, apocrifă. Chiar dacă filosoful a posedat un măgar (nici atunci, și nici astăzi, nu era o rușine să crești un asin în apartament), măgarul lui a murit de moarte bună. Anecdota a fost fabricată de către dușmanii filosofului francez. Opozanții lui nu aveau păreri similare în problema libertății și au început să-l bîrfească. Bîrfa s-a închegat într-o legendă.

Dar anecdota e mult mai veche decît orice logician medieval, mai veche decît numitul Buridan. La Aristotel, e vorba de un cîine care ajunge la o răscruce și nu mai știe pe unde s-o ia. Cuprins de o stază nevrotică, nu poate decide și moare.

Pornind de la burlacul (ilustrul „bachelor” al) lui Bertrand Russell, am compus o versiune și mai subtilă. Pe cît de subtilă, tot pe atît de adîncă. Implic, deci, Omul! În deosebire de burlacul lui Russell care nu se va căsători niciodată, eu am ales un burlac care ar dori să scape de solitudine. Precizez că burlacul meu nu este un preot catolic, are, în consecință, dezlegare la femei. Deci, ar putea să se însoare, dacă ar binevoi. La un moment dat, binevoiește. Și plecă în căutarea unei femei. Una are un neg pe nas și o refuză, alta are 77 de ani și merge în cărucior, a treia se ocupă cu studiul celor cinci indemonstrabile ale stoicilor (modus ponendo ponens etc.) și e prea complicată pentru un bărbat visător.

În sfîrșit, burlacul meu are noroc. Aflat într-o vizită la un lord putred de bogat, este întîmpinat cu sfială de fiicele acestuia. Amîndouă nespus de frumoase. Una: ochi albastru-verzui, cealaltă: ochi albastru-verzui. Una: sâni, cealaltă: sâni. Una: o aluniță sub ochiul drept, cealaltă: o aluniță sub ochiul drept. Una: piele de alabastru, cealaltă: piele de alabastru. Una: binecredincioasă, cealaltă: binecredincioasă. Burlacul nu mai știe ce să creadă, e de-a dreptul buimăcit de vedenie. Cere un scotch cu multă gheață, un răstimp de reflecție. Se așază într-un fotoliu. Duce degetul la frunte și silogizează.

Marchizul îi șoptește la ureche: „Ți-o voi da, firește, pe cea mai arătoasă, dar trebuie să te anunț că fetele mele sunt gemene și nimic, dar nimic, nu le deosebește. După cum ai văzut, tot ce are una are și cealaltă. Prima se numește Erika. A doua se numește Erika. Așa se numea, de altfel, și mama lor, sărmana: tot Erika. Deci, a continuat resemnat marchizul, care e cea mai frumoasă? Ești liber să decizi. Eu ți-o dau fără mofturi”.

De atunci au trecut muuuuuuulți ani. Și omul meu încă se gîndește…

P. S. Unii filosofi – Nicholas Rescher, printre ei – spun totuși că măgarul ar fi supraviețuit: ar fi optat fără să prefere. Burlacul meu preferă fără să opteze…

Parteneriat media


Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu