Actualitate Intersecții

Cupluri literare, destine întretăiate, piaţă amoroasă

Merită semnalat, la final de vară şi în prag de toamnă, numărul pe iulie-august 2019 din „Le Nouveau Magazine Littéraire”, care are în centru un dosar foarte interesant, „Couples littéraires et destins croisés” („Cupluri literare şi destine întretăiate”), şi o fotografie de copertă elocventă, înfăţişându-i pe celebra Marilyn Monroe şi pe dramaturgul Arthur Miller. Numărul dublu al verii ne propune şi un amplu dosar (de 16 pagini) consacrat maeştrilor genului horror, în literatură, dar şi cu trimiteri la film (cu observaţia că, în vreme ce spaţiul anglo-saxon recunoaşte importanţa şi valoarea genului horror, spaţiul francez îl tratează încă drept unul comercial şi superficial), dar în rândurile de mai jos mă voi opri asupra dosarului central, al cuplurilor literare celebre.

Mi-a plăcut ideea de a reuni cuplurile literare (cupluri în viaţa de zi cu zi) şi întâlnirile arbitrare, rod al hazardului, dintre diverşi scriitori/intelectuali celebri –scurte momente banale de destin întretăiat, dar care capătă o semnificaţie aparte în perspectiva istoriei literare/intelectuale, şi în ceea ce se numeşte „durata lungă” a istoriei: „(…) NML se transformă în club de întâlniri. Iubirea, prietenia, interesul, gelozia, hazardul… Scriitorii au mii de feluri de a se întâlni, în bine, în rău, şi uneori într-un mod de-a dreptul improbabil. De la Nietzsche şi Lou Andreas-Salomé, trecând prin Breton şi Gracq, Sartre şi Beauvoir, Joyce şi Proust sau Marguerite Yourcenar şi Brigitte Bardot – un florilegiu de întâlniri, uneori nepotrivite, dar adesea fecunde, de la începutul secolului al XIX-lea şi până în zilele noastre” (dosar coordonat de Hervé Aubron). Istoria literară şi de idei e făcută din asemenea întâlniri, care au, în momentul survenirii lor, aparenţa hazardului, a banalului ori a improbabilului, dar care capătă – în perspectiva trecerii timpului şi a consumării/clasării evenimentelor istorico-literare – o nouă semnificaţie, precum a nodurilor dintr-o reţea.

Iată câteva dintre „cuplurile” inventariate, mai mult sau mai puţin improvizate: Marcel Proust şi James Joyce, Guy de Maupassant şi Gustave Flaubert, Lou Andreas-Salomé şi Rainer Maria Rilke, Arthur Rimbaud şi Paul Verlaine, Adolf Hitler şi Ludwig Wittgenstein, Hannah Arendt şi Martin Heidegger, Anaïs Nin şi Henry Miller, Marilyn Monroe şi Arthur Miller, Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre, Louis Aragon şi Elsa Triolet, Gabriel Garcia Márquez şi Mario Vargas Llosa, Marguerite Yourcenar şi Brigitte Bardot, Bret Easton Ellis şi David Foster Wallace, Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Lévy ş.a.m.d.

Proust şi Joyce s-au intersectat o singură dată – povesteşte scriitorul Philippe Forest în articolul său –, cu ocazia unei recepţii la Hotelul Majestic (organizată de romancierul britanic Stephen Hudson şi de soţia lui, în cinstea noului balet rusesc Nijinska), în seara de 18 mai 1922, când cei doi giganţi literari ai secolului XX au… luat împreună un taxi pentru a se întoarce acasă. Ambii şi-au scris, în acel moment, marile lor romane, Proust – „În căutarea timpului pierdut” (e pe punctul de a-l termina), Joyce – „Ulyse”, însă nu sunt îndeajuns de cunoscuţi (Proust şi-a publicat numai primele volume; Joyce are notorietate mai mult în cercurile literare), sunt adică în stadiul de scriitori foarte admiraţi sau foarte contestaţi, dar nu recunoscuţi ca atare de publicul larg. Ei bine, cei doi schimbă, cu ocazia taxiului, câteva banalităţi grăbite (legate de sănătate, de trufele care le-au fost servite, în nici un caz de literatură), Proust n-a citit nimic din Joyce (care nu fusese tradus decât prin câteva fragmente), Joyce pare să fi citit ceva de Proust (cu care începuse să fie comparat la Paris), dar declară: „Nu-i găsesc niciun talent special, dar nu sunt un critic bun”. Şi tot Joyce: „Proust nu vorbea decât de ducese; în ce mă priveşte, cameristele lor mă interesau mai mult”. Şase luni mai târziu, Proust moare, spre surpriza lui Joyce, care mărturiseşte că Proust, elegant şi parizian, nu avea deloc aerul unui bolnav, ba chiar părea „că are cu zece ani mai puţin decât vârsta adevărată”.

Gustave Flaubert se raportează patern la mai tânărul Guy de Maupassant, pe care-l consideră fiul său spiritual şi moştenitorul lui literar. De altfel, familiile Maupassant, Flaubert şi Le Poittevin (familia mamei lui Maupassant) fac parte din mica burghezie din Rouen, se cunosc bine şi se căsătoresc adesea între ele. Cu trei luni înainte de a se stinge, în 1880, Flaubert îi scrie entuziast mamei lui Maupassant: „Draga mea Laure, simt nevoia de a-ţi spune că Discipolul meu (…) e din ce în ce mai plin de vână! Are, acum, mult, foarte mult talent. Povestirea lui în proză intitulată «Boule de Suif» e o minunăţie”.

Paul Verlaine se îndrăgosteşte pasional şi scandalos (spre exasperarea soţiei) de tânărul Rimbaud (se cunosc focurile de revolver pe care le trage asupra lui Rimbaud, pe 10 iulie 1873, soldate cu şase luni de închisoare şi divorţul). Sartre şi Beauvoir vor întreţine, pe tot parcursul vieţii lor, o iubire capricioasă, plină de infidelităţi de ambele părţi, şi de confidenţe de tipul „legăturilor primejdioase”. Într-o scrisoare către scriitorul Nelson Algren, amantul său american, Beauvoir evocă, de pildă, iubirea (pentru Sartre) „care s-ar apropia mai degrabă de o fraternitate absolută – din punct de vedere sexual, n-a fost o reuşită perfectă, în principal din cauza lui, nu e pasionat de sexualitate”; „E un bărbat plin de căldură, viu sub toate aspectele, mai puţin la pat”. Hannah Arendt, influenta – şi astăzi – gânditoare de origine evreiască ce a militat împotriva totalitarismului, i-a luat apărarea toată viaţa filozofului Martin Heidegger (de care a legat-o o idilă de tinereţe) în faţa acuzaţiilor de colaborare cu nazismul care i s-au adus. Wittgenstein şi Hitler au fost colegi de şcoală, în 1903 şi 1904, la Realschule din Linz. Şi aşa mai departe. Istorii anecdotice care luminează – prin detalii concrete, unele mai puţin ştiute – faţetele umane ale unor nume celebre ale istoriei literare şi de idei mondiale.

Legile pieţei amoroase

Închei această sumară trecere în revistă făcând referinţă la un alt articol extrem de interesant al acestui număr din NML, în ton cumva cu tema dosarului principal (opunând ideea de determinism hazardului): e vorba de articolul semnat de Valentine Faure, „On a marché sur l’amour”, pe marginea volumului „Éros capital. Les lois du marché amoureux” de François De Smet (Éd. Climats) (titlul articolului, „Am călcat în picioare iubirea”, implică un joc de cuvinte „(on a) marché” – „le marché (amoureux)”/ „piaţa amoroasă”). Ideea centrală a autorului – detaliată de Valentine Faure – este aceea că, în societatea contemporană, iubirea – departe de a fi dezinteresată, conform modelului romantic – are la bază, dimpotrivă, o logică marşandă inegală, necruţătoare şi cu sens unic. Există, prin urmare, favorizaţi şi există excluşi ai pieţei libere amoroase: „Îi cunoaştem pe excluşii pieţei amoroase, în versiunea lor melancolică şi dezabuzată, graţie lui Houellebecq. «Absenţii sexului eliberat», «Toţi aceia care nu au fost niciodată iubiţi,/ Care nu au ştiut niciodată să placă», şi cărora li se adresa în poemul «L’amour, l’amour»” – scrie Valentine Faure; versiunea lor ultraviolentă este cea a aşa-numiţilor „les incels” („celibatarii involuntari”). Pe de altă parte, există şi versiunile feminine ale excluşilor de pe piaţa amoroasă: „Or femeile, mai mult decât «les incels»/celibatarii involuntari, sunt marile perdante ale pieţei amoroase”.

François De Smet consideră că ideea de dragoste ne face (prin tradiţie) să „credem că există ceva care scapă banilor, calculului, marşandizării”, în vreme ce totul e schimb în cadrul cuplului: „Orice cuplu constă într-o operaţie de schimb («de dons et de contre-dons»). Ideea de dragoste fără contraparte, oricât de romantică ar fi ea, nu corespunde cuplului modern, şi nici majorităţii covârşitoare a cuplurilor din trecut”. O perspectivă materialistă, complet lipsită de iluzii, trebuie să recunoaştem, în raport cu care – spune Valentine Faure – până şi un sociolog ca Bourdieu părea mai optimist şi mai… romantic, luând în calcul posibilitatea „iubirii pure”, independente de piaţă, ce se sustrage determinismelor sociologiei.

Şi tot din acest număr aflăm că Gallimard a decis să întrerupă apariţia revistei „Les Temps modernes”, publicaţie de referinţă pentru a doua jumătate a secolului al XX-lea, printre ai cărei fondatori (şi directori) se numără Sartre şi Beauvoir. Se pare că timpurile (moderne) chiar s-au schimbat, iar dezbaterile de idei şi problematicile noului mileniu se îndreaptă în alte direcţii. Olivier Cariguel realizează două pagini de istorie literară, trecând în revistă patru momente-cheie ale publicaţiei, care au făcut dată: cazul Heidegger (1946-1947), ruptura Sartre-Camus (1952), războiul din Algeria (1959-1960), conflictul israelo-arab (1967).

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan), „Un anume domn Piekielny” de François-Henri Désérable (Humanitas Fiction, 2018). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu