Plicul lui Pașadia

De ce îmi place cartea care-mi place?

O să fiu foarte sincer și lejer, așa, cam în stilul lui Valeriu Gherghel, și-o să vă mărturisesc: niciodată nu mi-a plăcut Montaigne. Adică nu l-am înțeles – în chestiunile culturale se întîmplă deseori așa. Nu am înțeles ce e atît de interesant și de eseistic în umplerea golurilor dintre citate cu senzațiile și reflecţiile noastre personale.

Nu zic că acum îmi place mai mult, pentru că nu l-am recitit încă. Dar este absolut cert că-mi place Valeriu Gherghel. Cred că are o șăgălnicie tipic eseistică. Vorbește atît de lejer că abia observi cum îți citează autori latini și greci, franțuji și nemți, îmbină colocvialitatea cu o cultură foarte serioasă, aduce foarte bine frazele din condei, dar se face că are un ton oral, se repetă, de exemplu, în legătură cu Mihai Ursachi care citește pe valurile oceanului, și totuși volumul lui pare închegat. Poți să-l crezi că s-a gîndit foarte mult la tema cărții sale – „De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?”, exprimată în subtitlu, titlul cărţii fiind „Roata plăcerilor” –, s-a tot zbătut și i-a ieșit un volum foarte bun de răsfoit, plin de cultură, foarte puțin aulic și totuși solid.

Observi numai dacă ai o cultură cît de cît solidă tu însuți că tipul ăsta e lejer pentru că știe, are amintiri cu LP, cu doamna H, amintiri din Copou și din BCU din Iași, deci amintiri care au carne, pentru că, odată şi odată, tot te-ai plictisi de Marcus Aurelius, de Seneca, de Kant și de Cioran, mai ai nevoie și tu de ceva corp și carne, și-atunci experiențele din trecut sînt binevenite.

Știe și să aleagă, citește „The New Review of Books”, „The New Yorker” și toate cele, vorbește diverse limbi și aruncă citate în franceză de parcă te-ai fi născut francez. Se joacă cu tine, îți vine să-ți spui, mai ales cînd îți dai seama că are și un blog în timp ce laudă lectura lentă și scrierea tot așa.

Îți vine în minte György Faludy cu a sa carte „Notes from the Rainforest”, tot așa o mulţime simpatică de amintiri și reflecții, cu jocuri literare (cu cine ar discuta autorul din literatura universală și cu cine nu) – așa cum Gherghel scrie „Cinci motive cuvioase de a renunța la citit” (pp. 126-132), numai că „Roata…” este un volum muuult mai la țintă ca „Notes…”, poate numai excursurilor despre Mihai Ursachi și despre Emil Brumaru nu le înțeleg rostul, așa cum înțeleg eu joaca.

Eseist pursînge, Valeriu Gherghel a scris o carte frumoasă.

 

Parteneriat media

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu