Citiri cu coada ochiului

De ce (mai) cumpărați cărți?

Și, pînă la urmă, ce este o „carte”? Noțiunea însăși e problematică. Sensurile ei au variat în timp.

Cartea a desemnat, în același timp sau succesiv, multe „lucruri”: un obiect fizic, un artefact (rotulus, codex etc.), o marfă, un obiect profan, un obiect sacru, venerat (Biblia), un număr de pagini (49 sau/și mai multe), o înșiruire de semne fără spații între ele, o succesiune de cuvinte, un text care spune minții ceva (un obiect simbolic), o enigmă, ceva care dă bătăi de cap, palpitații, un „text” de anumite dimensiuni despre care un „paratext” afirmă că este o carte (opinia lui Gérard Genette), un obiect virtual, o entitate pe cale de dispariție, un vestigiu, ceva mort și îngropat, prilejul unui necrolog intitulat „The End of Books”, ceva care tocmai a înviat într-o formă complet diferită, un spectru care bîntuie Europa, Asia, cele două Americi, Australia și Noua Zeelandă, ba și Antarctica, o sursă de emoții și plăceri (mai mult sau mai puțin vinovate), ceva care ucide orice viață în cititor, un exemplar prețios, indiferent, demn de dispreț, un dar, semnul unei temeri, o pricină de dispute, un oximoron etc.

Mulți înțeleg prin carte un obiect oarecare și o tratează în consecință: ca pe un lucru inert, un teanc de foi. Și, înainte de orice, cartea chiar este un lucru măcar pentru o parte dintre cumpărători, o posesiune, un ornament domestic, o proprietate neutră, o podoabă, un semn de noblețe, de elevație spirituală. Exact asta subliniază și Leah Price într-o lucrare recentă („How to Do Things with Books in Victorian Britain”). Seneca a înțeles de la început confuzia (cf. „De tranquilitate animi. Ad Serenum”, IX: 1-7): oamenii achiziționează cărți pentru a-și decora odăile, pentru a-i impresiona pe musafiri, din snobism, din slăbiciune, din inocență…

În plus, toată lumea a folosit/folosește (măcar o dată în viață) o carte într-un scop care nu coincide cu lectura ei, face abstracție de text: pe vremuri (poate și azi), domnișoarele care voiau să meargă drept (la țintă) o purtau pe creștet (ca exercițiu particular), iar soldații o puneau în buzunarul din dreptul inimii; de multe ori, glonțul s-a oprit în carte, printre pagini; există în romanul lui Kurt Vonnegut, „Abatorul cinci sau Cruciada copiilor”, un pasaj care vorbește tocmai despre un astfel de norocos, Roland Weary. Cartea l-a salvat. Glonțul n-a ajuns să-i străpungă pieptul. Pînă la urmă, l-a răpus o banală infecție la un picior.

Definițiile nu m-au mulțumit, așadar, niciodată, dar am reținut din ele ideea, cultivată de erudiții cei mai versați, că o carte bună este o carte care te silește (ori te îmbie), de îndată ce ai terminat-o, s-o recitești, sau măcar să meditezi la această posibilitate cu adevărat înfiorătoare. Mai mult: o carte bună (un „clasic”, „a great book”) are, în opinia specialiștilor, trei însușiri: este interesantă, memorabilă și lizibilă (adică îți impune s-o recitești).

În articolul „Why Read the Classics?”, publicat în „The New York Review of Books” (vol. 33, nr.15, 1986) și tipărit în volumul cu același nume, Italo Calvino a găsit și mai multe însușiri. Cel puțin 14. Voi mai vorbi despre clasici și capodopere.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu