Blitz-proze

De vînzare

De vînzare

În dimineața aceea, ca de obicei, în timp ce-mi beam cafeaua, mi-am aruncat privirile peste cea mai palpitantă pagină a ziarului local, anume pagina de mică publicitate, curios să aflu cine ce mai cumpără, cine ce mai vinde, ce fel de cîini s-au pierdut și dacă se mai oferă pentru ei recompensă. Erau momentele mele de scurt amuzament care-mi ofereau o doză de bună-dispoziție pentru, cel puțin, o jumătate de zi. Atenția mi-a fost atrasă de un anunț în care se spunea că, începînd din ziua respectivă, pe strada Baltagului nr. 13 bis, se pune în vînzare biblioteca unui bătrîn cărturar. Faptul mă interesa în mod deosebit. Mi-am notat adresa, am întrebat colegii de birou cam pe unde vine strada respectivă și am aflat că undeva la marginea orașului. De îndată ce mi s-a ivit prilejul, am pornit-o într-acolo.

Pe strada Baltagului nr. 13 bis am descoperit o ușă masivă din stejar cu o mică fereastră zăbrelită cu fier forjat. Am sunat de trei ori, conform unor indicații aflate pe un cartonaș îngălbenit de ani. Mi-a deschis o tînără femeie, micuță, drăgălașă, tunsă băiețește, cu niște ochi de smoală, plini cu luminițe jucăușe, cu un zîmbet  superb proiectat pe buzele roșii, cărnoase, nerujate și cu un instrument ciudat în mînă, jumătate tocător de carne și jumătate secure.

– Ați venit pentru cărți, bănuiesc, zise ea pe un ton zglobiu.

– Da, am bîiguit eu intimidat nu atît de apariția tinerei femei înfofolite într-o blană, cît de instrumentul tăios pe care-l învîrtea în mîna mică și delicată.

– Poftiți, sînteți printre primii! Se ajunge destul de greu pînă aici, la noi.

Am pătruns într-o încăpere mare, cît trei camere de bloc și înaltă cît două etaje. Într-adevăr, era cam rece înăuntru, dar eu am fost cuprins de o imensă bucurie, descoperind sute de cărți pe rafturi, pe podea și chiar pe un divan, singurul mobilier existent în cameră, în afara bibliotecii. Mi-am spus că voi sta acolo, cu siguranță, cîteva ore bune. Am început să aleg pe îndelete, sub privirile tinerei femei, care continua să-nvîrtă în mînă, incredibil de ușor, instrumentul acela, jumătate secure, jumătate tocător, cu o dexteritate demnă de un jongleur. Pentru a nu se instala o tăcere jenantă, am întrebat-o într-o doară:

– Cine a fost stăpînul acestei superbe biblioteci?

– Bunicul nostru, răspunse amabil tînăra femeie.

– A… decedat? am îndrăznit să întreb în continuare.

– O, nu, zîmbi tînăra femeie și chicoti ca un ciripit de vrăbiuță, a dispărut de cîteva zile. Ieșise în piață, după cumpărături.

M-am ridicat, brusc, în picioare. Cînd am văzut ochii candizi ai femeii, m-am intimidat și am îngăimat, înnodînd cuvintele:

– Dar… nu-l… căutați?!

– Ei, o să-l căutăm noi, nu vă faceți griji pentru asta, mă asigură frumoasa femeie cu zîmbet de copil, dar întîi să-i vindem hîrțogăria asta, că toată viața lui a fost un zgîrcit fără pereche, nu ne-a dat nici un leuț, toți banii îi arunca pe cărțoaie, de-am ajuns să nici nu mai putem respira din cauza lor. Sper că veți cumpăra și dumneavoastră ceva, nu?!

Am apucat, automat, un braț de cărți, la întîmplare, și-am plătit tinerei femei, fără să mă tocmesc.

Multă vreme m-a urmărit zîmbetul ei drăgălaș de copil, nasul în vînt, ochii negri și instrumentul acela, jumătate secure, jumătate tocător.

 

Podul de piatră 

Ilie Ion conducea de peste zece ore, neîntrerupt, o mașină de tonaj greu.

Făcuse un transport important, iar acum nu dorea decît să ajungă cît mai repede acasă. Volanul se încinsese peste măsură, iar mîinile i se lipiseră de el, fără șanse de scăpare. Praful albise parbrizul, se strecurase în cabină și i se depusese pe pleoape. Dar Ilie Ion era hotărît să nu facă nici un popas.

Pînă la destinație mai avea doar în jur de 100 de km. Începu să fluiere, cu toate că-și epuizase de mult repertoriul. Sunete firave, obosite, înșiruite anarhic. Gîndul că nu peste mult timp va ajunge acasă îl ținea încă treaz.

Șoseaua se întindea în fața sa ca o panglică cenușie. La intrarea într-o comună, un bărbat în uniformă îi făcu semn să oprească. Lansă cîteva vorbe aspre printre dinți și frînă sonor. Mașina scrîșni și gemu cu năduf. Cel care-i făcuse semn nu se arăta grăbit. Cu un zîmbet profesional, ușor ironic, se apropie agale, în ritmul unei plimbări duminicale. Ilie Ion nu schiță nici un gest. Nu-și desprinse nici mîinile de pe volan. Picioarele îi erau ca de plumb.

– Ei, băiete, zise cel care-l oprise, fără nici o altă introducere, mașina asta a ta are peste cinci tone?

– Are, răspunse Ilie Ion și tăcu în așteptarea următoarei întrebări.

– Dar tu știi să citești? veni cea de a doua întrebare.

– Știu, răspunse Ilie Ion cu fermitate în glas.

– Atunci de ce n-ai citit ce scrie acolo, înainte de a intra pe pod?

– Care pod? întrebă nedumerit Ilie Ion, pentru că, într-adevăr, nu văzuse nimic în acest sens.

– Nici nu l-ai văzut, zici, faci și pe șmecherul!

– Conduc de peste zece ore, vă rog să mă credeți, se scuză Ilie Ion, simțind că plutește primejdia în aer.

– Te cred, eu am ochi și-mi dau seama, de aceea te iert, ca să vezi cît sînt de înțelegător. Așa că întoarce mașina și ia-o pe altă parte.

– De ce să întorc? șopti mirat Ilie Ion.

– Pentru că peste podul acela pe care nu l-ai văzut este interzis să treacă mașini mai grele de cinci tone. Clar?

– Clar… dar, dacă tot am trecut, știți, pe celălalt drum ajung acasă doar la noapte.

– Nu discutăm în plus. Fii mulțumit c-ai scăpat doar cu atît și nu mă scoate din sărite.

Ilie Ion pricepu că nu are sens să-l scoată din sărite pe cel care-l oprise la margine de comună. Întoarse cu mare dificultate și o porni înapoi. Descoperi podul, un pod anost, făcut din bîrne, încărunțit de vremuri, lipsit de orice personalitate. Sub el fusese pe vremuri o baltă, ori chiar un mic lac ce secase complet. Acum aducea mai mult cu un fel de rîpă plină de bălării.

Bineînțeles, ajuns pe la mijlocul podului, Ilie Ion se prăbuși cu toate tonele mașinii în rîpă, zdrobind bîrnele mîncate de carii. Cel care-l oprise sosi repede la locul faptei și începu să țopăie plin de veselie, țipînd sonor:

– Vezi c-am avut dreptate! Ai văzut! Am avut dreptate! Vezi c-am avut dreptate, ce ți-am spus?

Rămas încă în cabina înclinată bine pe-o rînă, Ilie Ion îl privea prin parbrizul murdar și se întrebă:

„Oare de ce mă grăbeam așa de tare, cînd acasă nu mă așteaptă nimeni?”.

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

1 comentariu

  • prima proza aminteste de un banc cu bula. exploziv. in care bunicul supravietuitor al neneumaratelor accidente e impuscat de familie. altfel ar fi demolat casa, daca mai continuau accidentele. al doilea text iradiaza in toate directiile. tot cu structura de banc, fraza finala iti explodeaza in fata, ca poanta stralucitoare a unui banc bun.

Scrie un comentariu