Atelier

Decât dacă

Nu fusese prima dată când ajungea să fie martoră la o astfel de scenă, dar de asta și-a dat seama mai târziu.

Când s-a întâmplat, a acționat fără greș, aproape fără să știe de ce făcea ce făcea. Pe urmă și-a dat seama că undeva în mintea ei se găsea amintirea.

În momentele în care s-a întâmplat, în chiar prima ei zi din viață ca învățătoare, nu ea, Clara Blaga, a acționat, ci altcineva. Cineva aflat peste capul ei, o minte trează. Un înger.Un înțelept.De parcă altcineva ar fi trăit în locul ei, de parcă cineva o locuia din când în când, tu ai mai fost la un cur de babă, îi spunea deseori Dafina.

 

…Era în piață. Să ia roșii sau brânză. Sau borș. Oricum, asta era doar un pretext, nu Clara făcea cumpărăturile, ci Dafina, oricât i-ar fi plăcut ei să creadă că le făcea pe toate. I se spunea deseori că era o mică diavoliță, i se îndeplinea tot ce-și dorea, i se accepta tot ce voia să facă sau să zică. Dafina, doica, era cea în grija căreia Clara se afla mai tot timpul. Toate cele trei femei, mama, bunica și doica, îi făceau toate capriciile, din teama de a nu-i provoca mici răzbunări și tăceri imposibil de lungi.

În dimineața aceea de sfârșit de vară, în drum spre piață, Clara tocmai îi povestise Dafinei că ajunsese să creadă că era o contesă orfană pe care o creșteau ele, biete ființe simple. Nu-și mai amintește cum i-a spus, avea doar vag impresia că era o poveste încurcată, pe care și-o imaginase atunci în cele mai mici detalii, pe scurt era despre femeile dintr-un cătun aflat între lumi care ar fi fost responsabile de soarta unui os ales până la vârsta majoratului, când avea să le aducă tuturor bunăstarea sau firescul unei ordini mult așteptate a lucrurilor etc. etc. Prostii în capu’ tău, comentase Dafina.

… Singură sau nu în piață, la cei opt ani ai ei – cel mai probabil nu, mai mult ca sigur era în preajmă și Dafina, chiar dacă memoria ei a șters-o –, Clara își amintește că atunci când a ieșit din gang – a, deci borș trebuia să cumpere, prima la dreapta după gang, acolo se vindea borș, în niște clondire pântecoase de o litră, că atâta borș folosea Dafina, oare de ce…?  –, atunci a văzut-o.

Întâi a auzit un țipăt scurt, ca de pasăre, își amintește și acum, după mai bine de patruzeci de ani, foarte bine. Apoi, pași în goană. Rumoare. Oameni agitați.

Apoi un nod în stomac. Amețeală. Un vărtej de parcă ar fi căzut în gol preț de câteva secunde.

(Va mai fi avut, și-ncă deseori, în anii care vor fi urmat, senzația asta, mai ales când i se părea că se întâmpla ceva grav. Întâi simțea căderea asta în gol, cu stomacul o simțea întâi, de parcă el avea antene invizibile cu care era conectat la lume, ghemul din stomac era primul semn de avertizare. Apoi un miros de acru și un gust sălciu pe care nările și apoi limba le înregistrau pe rând sau deodată anunțau că ceva nu era în regulă. Uneori auzea și un țiuit scurt și continuu în urechi, în cap undeva. De-abia la minute bune de la trecerea prin simțuri, începea și mintea să reacționeze și să decodeze ceea ce realitatea tocmai prezentase, iar asta, chiar dacă îi era foarte familiar, tot îi părea din când în când de mirare. Se gândise deseori, mai ales în adolescență, în copilărie nu prea înțelesese mare lucru din stările astea, că era ca și când avea un sistem de control sau de avertizare a pericolului. Întâi în stomac, apoi în nări și pe limbă, înainte ca ochii să vadă și urechile să audă, și da, cu mult înainte ca mintea să priceapă. Dar, deși se gândise la asta, îi înregistrase existența, carevasăzică, dar altceva nu făcuse cu mecanismul ăsta de avertizare senzorială din dotare, în afară de, să zicem, operația de inventariere și descriere amănunțită, pentru sine, care se dovedise sofisticată și până la urmă inutilă, firește.)

Mirosul de transpirație caldă. Și de urină.

Gustul acru și vag metalic de pe limbă.

Țipăt scurt. Vocile întretăiate și pașii grăbiți spre laterala stângă a ieșirii din gangul „de la borș” din piața centrală.

Ochii i-au văzut aproape fără să vrea femeia căzută la nici trei pași de ea. Femeia căzută între tarabe. O femeie corpolentă, cu păr rar, blonziu, ca de păpușă veche. Trupul care se zvârcolea. Se mișca ca și când s-ar fi curentat, habar n-avea totuși , doar că cineva îi relatase cândva ceva asemănător. Pașii i-au înțepenit, s-a oprit și s-a uitat, împreună cu alți gură-cască din piață, la ce se afla pe dalele de ciment din piață, din întâmplare, în fața lor, mă rog, la picioarele lor. Se strânsese lumea ca la circ în jurul femeii, (știa Clara cum era la circ, fusese cu Dafina, undeva pe la ieșirea din oraș, acolo venea circul, într-un spațiu care, în fiecare toamnă, ajungea să strălucească și să se miște amețitor de la multe comedii, lanțuri și tiribombe, dar care în restul anului se deghiza în marele maidan pustiu și prăfos, de vreo trei ori au tot vrut să vadă femeia cu barbă, lumeee-luuume!! Femeia cu barbă și șarpele Evei!, așa își amintea că țipa din toți rărunchii un bărbat gros, mărunt și tuciuriu, îmbrăcat în roșu metalic, aflat pe o scenă improvizată de lemn, care, zâmbind cu gura până la urechi, he, he, are dinții îmbrăcați în aur, a zis atunci Dafina, arăta cu mâna spre o draperie cenușiu-aurie în spatele căreia se presupunea a se găsi femeia cu barbă).

… Femeia cu păr de păpușă veche căzuse între tarabele pe care se vindeau roșii. Ce de roșii! s-a mirat Clara.

Trupul femeii s-a mai scuturat câteva secunde. Ochii își mișcau globul alb, sunt dați peste cap,  a zis cineva, Clara i-a văzut pleoapele tremurând și iar albul ochilor strălucind între fluturări, apoi a văzut fusta cărămizie care i se ridicase deasupra pulpelor și baticul care i se ridicase comic spre creștetul capului. Cap de păpușă veche, ca a lu’ madam Leonard din curte, păpușa adusă de la Viena, de când era ea tânără. Brațele întinse lateral, ca la păpușile de cârpă, care stau așa răstignite, n-ai ce să le faci. Din gura femeii începuseră să se scurgă firicele de spumă.

Clara a mai apucat să vadă – și asta a uimit-o de fapt cel mai tare, dacă se mai putea să fie ceva care să o uimească și mai tare decât se întâmplase deja – cum una dintre femeile adunate deasupra celei căzute – o femeie cu o rochie cu flori galbene mari – a apucat-o cu dinții de degetul mic de la mâna dreaptă pe femeia căzută și i l-a mușcat. Femeia care încă se scutura a mai zvâcnit încă o dată.

Apoi corpul s-a oprit din tremurat și ochii au încetat să mai fluture. Gura întredeschisă i-a slobozit un suspin, ca o ușurare. În jurul pântecului, pe cimentul din piață, s-a lățit o pată de apă.

Zvârcolirea se oprise, dar Clara a rămas pe loc, picioarele refuzau să plece. Se uita atent, cât putea ea de atent, la pielea femeii care devenise alb-albăstruie.Zăcea încă, lată la pământ. Tremurase până în urmă cu câteva secunde ca de un frison uriaș. Clara știa cuvântul frison. A auzit când cineva a zis că biata de ea avea boala copiilor. Nu a înțeles de ce era boala copiilor, nimic din ce văzuse nu se potrivea cu ce știa ea că avea legătură cu copiii, nu prea părea un joc ce văzuse, nici o glumă, nu era nimic de râs, iar femeia era adult, nu era deloc copil. Cumva a înțeles că nu avea legătură cu ce știa ea despre copii, și asta avea să fie una dintre puținele dăți din copilărie când și-a dat seama că oamenii mari dau alte înțelesuri cuvintelor, altele decât le dădea ea sau cei de vârsta ei, în orice caz.

Copila Clara nu știa cuvântul epilepsie. L-a aflat mai târziu de la mama ei, de la Berta, pentru că așa îi spunea, Berta, îi spunea pe nume, nu i-a spus niciodată „mama”, ci numai Berta, de parcă ceva o oprea să se apropie mai mult, de parcă nu ar fi simțit că îi este mamă, ci doar una dintre bietele femei care o creșteau.

E ca și când pentru câteva minute, persoana rămâne fără sine, îi explicase Berta. Cam criptic, nu-i așa? i-a trecut prin cap Clarei când și-a amintit de episodul din copilărie, ce-o fi fost în mintea Bertei…?

Da, e firesc, după încordarea din timpul crizei, sfincterele se decontractă, a adăugat Berta mai târziu, după ce Clara, ajunsă acasă, i-a povestit într-un suflet întâmplarea din piață.

 

***

 

… Se pregătea să atace partea finală a poveștii – prințesa tocmai se hotărâse să își salveze prințul de la moarte, dar și să o încuie pe mașteră în camera cea mai întunecată a palatului – … Așa că prințesa visa la un prinț care să o salveze din…, din apa în care – apa? Ce mi-o fi venit…?  –, hm, din închisoarea în care o ținea mama ei mașteră…

(…ursitei maștere și rele / ci jalea unei lumi, părinte…)

… într-o peșteră întunecată…

– Ce înseamnă „mașteră”?

– Adică „rea la suflet”…

… când a auzit zgomotul. Un sunet înfundat. O bușitură. Un trosnet de scândură lovită surd.

Era în picioare în fața clasei și mai mult a intuit decât a gândit să facă un pas lateral.

Și atunci l-a văzut. Un băiat căzut pe culoarul din bănci, cu trupul zgâlțâindu-se în convulsii. Era băiețelul tuciuriu, care până atunci o ascultase cu ochii mari și rotunzi, zâmbind și sorbindu-i fiecare cuvânt, fără să pună capul pe bancă nicio secundă, stând de al începutul poveștii mai mult în picioare decât așezat, da, el era.

O, Doamne.

Rămâneți la locurile voastre în liniște. O fi zis-o pe un ton aspru sau a ajutat-o Dumnezeu, copiii au ascultat – și ca prin minune nimeni nu s-a mișcat și nimeni nu s-a speriat, poate că mulți dormeau de la Sonată sau de la poveste. În clipa următoare, a fost lângă el, (…femeia cu păr blonziu, ca de păpușă veche, din piață,

gangul de la borș, are boala copiilor, a zis cineva

femeia aplecată peste cea care se zgâlțâia, ochii dați peste cap, dinți mușcând ultima falangă)

iar Clara i-a prins între dinți degetul cel mic al copilului aflat pe jos, așa cum văzuse ea odată, pe când avea vreo opt ani.

(Un fel de pierdere de sine, un fel de rătăcire, a zis Berta.)

Copilul s-a oprit din convulsii. Gura întredeschisă i-a slobozit un suspin, ca o ușurare. Ochii cu pleoapele tremurânde s-au închis ușor.

Sub el, o baltă începea să se lățească.

Iar acum o să vă rog să mergeți în liniște până la baie, vă spălați pe mâini, o să vină pauza în curând. Vă rog, în liniște.

I-a ajutat Dumnezeu și de data asta. Copiii au ieșit rând pe rând, cuminți, din clasă. I-au simțit îngrijorarea. Sau toți îngerii lor fuseseră convocați urgent și-și făcuseră datoria. N-o să știe niciodată.

Pe Cristian, a aflat mai târziu că așa îl chema, era chiar prima zi, nu-i ținuse minte pe toți, l-a ridicat ușor aproape în brațe și l-a culcat pe cele două scaune ale pupitrului vechi. L-a mângâiat pe cap și pe obraji. Copilul a deschis ochii, dar nu părea să fie el, ci altcineva, cineva bătrân, istovit și trist.

I-a zâmbit sau așa i s-a părut Clarei.

Îi venea să plângă, dar tot ce a făcut a fost să-l mângâie pe cap pe Cristian.

 

***

 

…A făcut și ora a treia, desenul, și pe cea de-a patra, lucrul manual.

La finalul cursurilor nu putea vorbi. Nu-i venea.

A fumat două țigări deodată și a ascultat-o pe Cristina. De fapt, nu a prea ascultat-o. Nu putea fi atentă tot timpul. Avea doar amintirea ei vorbindu-i, filmul era mut pe alocuri.

Băi, copchilu’ ăsta a avut criza aia cică pentru că…, să-ți zic…?! Uite, îți zic, a făcut-o pentru că te simpatiza prea tare, nu crezi? Sau i-ai provocat o emoție prea intensă…, ce dracu’ ai făcut?

din mâinile vrăjitoarei celei maștere, îi umbla Clarei prin minte.

Ce-ai amuțit așa…? Se vede că ești în primul an, o-ho, câte o să mai vezi, să te ții. Bine, nu neapărat crize de-astea, cu zvârcoliri și chestii, da’ altele, tot nasoale, de n-o să le înțelegi. Am înțeles că ți-a fost repartizat și un surd în clasă. Dacă te lași așa afectată de fiecare dată, o să mori încet, i-a mai spus Cristina.

Of, și Berta care-i spusese să nu te faci medic, că o să mori odată cu pacientul, dacă e să se întâmple ca ăla să moară pe masa ta de operație, n-ai stomac pentru asta.

Și Eliza care-i spusese să nu cumva să te faci avocat, o să suferi cu fiecare om care o să ți se pară condamnat pe nedrept. Și nici judecător sau procuror. O să vezi orori.

 Lasă, cu meseria asta nu vei avea de suferit, au fost de acord amândouă.

Nu, nu. Nu suferi. Decât dacă.

 

Despre autor

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky (n. 1969) este absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1994), secţia română-germană. Are un masterat în Literatură Comparată şi Teoria Literaturii (1995) şi un doctorat în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Forme şi valori ale verbului în graiurile munteneşti” (Editura Academiei, 2008). Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă şi literatură română a Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu” din Bucureşti. A publicat „Gramatica limbii române ca o poveste” (Editura Corint, 2013), „Bacalaureat la limba română” (Editura Corint, 2014). În 2018, a publicat, la Editura Polirom, romanul „Casting pentru ursitoare". A participat la elaborarea şi prezentarea lecţiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci BAC-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel naţional (2013). A publicat „Învăţăturile Oharei pentru elevii săi”, o carte de bio-ficţiune, în 2012. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (Casa de Pariuri Literare, coord. un cristian). De asemenea, tot în 2019, a apărut și volumul „Întâlnirile unei profesoare rătăcite" (Casa de Pariuri Literare).

Scrie un comentariu