Literatura la feminin Atelier

Derbedeul și schilodul

Răspunde tu-n locu’ meu (zice alde pizzaiolo): hai, că io nu-mi mai văd capu’! – Da’ nu ți-i teamă că după aia merg să dau o spargere acasă la clientu’ tău, știind de-acu’ unde șade? – Lasă caterinca! ne știm amândoi de-un veac: totdeauna ți-a plăcut să te dai rotund, spaima cartierului! unde mai pui că toți clienții mei îs niște amărășteni, la fel de pârliți ca tine și ca mine!

Vocea din receptor luându-l complet pe nepregătite: abia de-a fost în stare să noteze adresa, mârâind ceva. Scrisu’ ți-i tot mai nasol (comentează alde pizzaiolo): noroc că știu despre cine-i vorba; de doi ani încoace, pe la doișpe jumate, îmi comandă aceeași chestie, îmi dă un bacșiș fain, bașca un zâmbet, apoi își vâră rapid capu’-ndărăt la cutie, parc-ar fi urmărit de CIA…

– Da’ cum arată? – Ah! am mai văzut io privirea asta! da’ n-o să ți-i poți pune pe toți la colecție; iar cu ăsta zău n-ai nici o șansă! – Pe cât pariu? – Întâi și-ntâi, de unde știi că-i fătălău? și cu ce-ți închipui c-ai putea seduce un tip spălat ca el? cu niște țoale de iarmaroc de groază, o chică păduchioasă lungă pân’ la buci, o motogârță de la fier vechi și-o faimă (umflată) de golan?

N-a vrut să-l lase să i-o și ducă-n locu’ lui, fricosu’: ce credea, c-o să i-o halească-n drum, pizza lui de rahat? ori poate nu voia să-i scape ăia câțiva biștari… În schimb, nimic nu-l împiedică pe curios să se țină după tip: va fi mai meseriaș ca la cinema! O clădire păcătoasă, dintr-un șir lung de maghernițe semănând leit: un soi de motel la parter, cu uși aliniate sub o galerie, una din ele deschizându-se… Gagiu’ seamănă leit cu vocea lui: spălat, zisese tembelu’ ăla; aș’ de unde! doar fantastic!

Au trecut deja câteva zile de când haimanaua îl filează: iese doar către seară, un ceas-două, așezându-se pe aceeași alee din grădina publică, la nici un kilometru de domiciliu. Mereu singur; fără să-și grăbească vreodată pasul un pic șui; absent, deși vigilent, ca și cum ar fi ținut la bula lui de aer. Totuși, nu pare unu’ de-ăia cu nasu’ pe sus, care se feresc de pleavă: e numai un mod de-a rămâne la o parte, pe care și un vântură-lume asocial îl poate pricepe perfect…

Acesta din urmă tocmai și-a încheiat azi un al treilea tur al parcului, în jurul băncii cu magnet a necunoscutului: un al patrulea ar fi ridicol de-a binelea! e timpu’ să-și ia inima-n dinți… Nu găsește altceva mai bun de făcut decât să-i șutească în trecere ce poartă pe cap: o caschetă pentru șefu’!, frânând douăzeci de metri mai încolo ca s-o fluture obraznic. Dar, în loc să se șucărească, băiatul îi surâde: păstreaz-o! oricum, voiam s-o dau de pomană: îmi stă ca o plăcintă!

Fleoșc! pironit locului ca un cretin, sub privirea aia ageră, de laser, dar care-i încălzește și cea mai ascunsă celulă din corp… Nu-și amintește să-și fi parcat motociclu’ și să se fi așezat la celălalt capăt al băncii; preț de jumate de ceas, tac împreună. Apoi (nemairăbdând) se ridică, lăsând nenorocita aia de caschetă pe genunchii proprietarului, care i-o înapoiază: ți-am zis că poți s-o păstrezi! Parcă i-ar fi atins degetele ude cu un cablu de înaltă tensiune!

– Chiar nu te plictisești niciodată? Iar taciturnul, întorcându-se pe jumătate spre el: mă-ntrebam când ai să te hotărăști în sfârșit; de-o săptămână ne tot servim tăceri (altminteri foarte simpatice)… Derbedeul își drege glasul: da’ dac-aș fi vreun psihopat? lași întotdeauna pe orice terchea-berchea să se-apropie așa de tine? Un râs discret, dar deschis (făcându-i buzele atât de… încât celălalt își mută ochii în altă parte, înainte de-a face o boacănă): vasăzică, tu singur te socoți un terchea-berchea? cu o așa proastă părere despre tine, greu să treci drept lupul cel rău! afară de asta, un om cu planuri negre nu-i dă târcoale prăzii făcând atât de puțin efort pentru-a nu fi reperat!

(Așadar, toată filatura… ei și, ducă-se naibii!) – Hei, nu mă zgândări, că totuși poți s-o-ncurci cu mine! te-ai ginit bine la mutra mea? poate c-am făcut și ceva pârnaie! (Dacă l-ar lua-n brațe, așa, pe nepusă masă, i-ar trece ca sughițu’ pofta de râs!) – Cu țarțamuri ca ale tale, pe cât pariu c-aș arăta încă și mai fioros? iar pușcăria, în vremurile din urmă, nu-i doar pentru bandiți! – Crezi că ai mereu răspuns la toate, ha? – Dac-ar fi așa, ehei… demult scăpam de toate ghinioanele!

Culmea e că nici unuia din ei nu-i pare bizaroid să-și arunce, seară de seară, mici săgeți boante, cu toată lățimea băncii la mijloc, aproape fără să se privească în față, fără măcar să-și strângă laba (nici de bună-ziua, nici de la revedere), fără să-ncerce nici un amestec unul în viața celuilalt!

Apropo: enigmaticul se plictisește rareori, n-are vreme de-așa ceva cu o slujbă la domiciliu, prin corespondență, pe computer; după ce-și face treaba pe ziua respectivă, se duce la grădină, unde-i mereu câte-o chestie interesantă de observat… Brrr! dacă el însuși ar fi să trăiască așa, ar ajunge să se spânzure: el n-are stare! branșa lui îs raidurile pe coclauri, câte-un job pe ici, pe colo, locuitul pe unde-apucă, caftingul, descurcăreala: adevărata viață, de!…

Se frământase mult cum să-i strecoare șopârla gusturilor sale intime: apoi, într-o seară, vorbind de una și de alta, cum-necum, i-a ieșit din gură; iar celălalt a înghițit-o cum nu se poate mai firesc, ceea ce n-a făcut însă decât să-ndesească ceața… Mde, pare mai degrabă să-i convină, dar la modul abstract (ca să zicem așa); orice declarație la obiect rămâne de neînchipuit!

Să nu ia niște opaițe drept felinare aprinse: obrajii băiatului (e plăcut să-i zică așa, deși-i binișor trecut de douăzeci de ani: doar cu unu’ mai puțin ca el…) văzându-l sosind, brusca destindere a trăsăturilor (de parcă pe undeva s-ar teme că într-o bună zi n-o să mai revină), pot fi doar semnul unei prietenii crescânde; ar fi stupid s-o riște pentru niște speranțe atât de străvezii!

– Ți-am oferit pe tavă trei prilejuri unu’ după altu’ de-a mă lua la mișto, iar tu, lemn-Tănase! nu cumva-ncepi să te dezumfli? Prins cu ocaua mică, nu-și poate stăpâni o tresărire: ce zăpăcit! am uitat să-mi fac plinul de venin, înainte să vin la întâlnire! Dar râsul îi sună fals, iar gluma aia, neobișnuit de nulă… – Ce-i cu tine azi? O ridicare din umeri, și știuta tăcere încăpățânată tăind scurt orice insistență: deși niciodată nu l-a simțit mai vulnerabil, chiar mai accesibil!

Ar fi (poate) momentul să-i atingă umărul, ori mâna, ori genunchiul, un gest amical a cărui urmare ar depinde de reacția lui; cine-i garantează, însă, că el însuși și-ar putea păstra sângele rece? Nervos, se ridică, chipurile să-și mai dezmorțească un pic picioarele pe pietrișul alb; la înapoiere, ceva neașteptat îl înseninează.

– Ce te-apucă de te hlizești? – Nimica…! doar un porumbel… al naibii, ți s-a căcat pe dovleac, și-ți stă fain de pici: ca un smarald în zulufi… stai să ți-l scot!… Aplecat peste el, cu o mână rezemată de spătarul băncii, îi desprinde grijuliu găinațul cu cealaltă mână, în care ține o frunză mare de tei; dar chipul înălțat spre el e, dintr-o dată, prea aproape, cu obrajii prea încinși, cu ochii prea lucitori, cu buzele prea întredeschise: uitând de toate hotărârile, își apasă pe ele gura, simțindu-le dăruindu-se, apoi smulgându-se violent (deși cu vădită părere de rău)…

Haimanaua se aștepta, în cel mai rău caz, la o pereche de palme; năuc, se apucă să-și tragă de mânecă prietenul cu fața acoperită: dacă am dat-o rău în bară… uită chestia asta, putem rămâne amici, dacă preferi: io-s foarte mulțumit și-așa… da’ mi s-a părut că… Nu doar ți s-a părut! îl întrerupe celălalt, cu un năduf care (un fel de intuiție) nu-l vizează personal… – Păi atunci, unde-i buba? îți cade prost la stomac să fii homo? ori poate nu-s destul de bine pentru tine? – Mersi, mă mai și iei drept un jeg de om! parcă nu mi-ar fi deja destul de greu!

– Ce tot îndrugi acolo? (se prăvale ca o cârpă la capătul băncii); ajută-mă să pricep chichirezu’: ai vreo porcărie de boală? o să dai ortu’ popii? ori (fără vorbă multă) mai e și altu’ pe felie…? da’ ce-am zis atât de hazos? Căci băiatul a izbucnit într-un râs deloc zgomotos, însă amar, aproape isteric: pleacă, te rog! (spus printre dinți), și-ncetează de-a te mai ține peste tot după mine… să nu te mai văd! – Dacă așa vrea mușchii tăi! da’ tot bărbați suntem, deși jucăm în ambele echipe: trântește-mi măgăriile astea ochi în ochi!

O privire încețoșată (de râs?): cară-te-odată! n-auzi că mă scârbești? – Convingător cât rânjetu’ unui politician; totuși (se ridică iar), o să-ți fac chefu’! nimeni nu mi-a mai dat cu șutu’ până-acu’-n felu’ ăsta! Răzgândindu-se înainte de-a încăleca pe motocicletă, face cale-ntoarsă, îi răstoarnă (prin surprindere) capul pe spătar, se pleacă peste el de-a-ndoaselea și-l sărută brutal pe frunte și pe gura strânsă în disperare: nu scapi tu așa ușor de mine, cocoșel! n-o să mă las până n-o să lămuresc povestea asta, îți garantez!

Nu (zice alde pizzaiolo)! în nici un caz tocmai azi, când îmi vii (după ce te-am dat practic dispărut o lună-ntreagă) jerpelit de parcă n-ai fi dormit decât prin păduri toată vremea asta, și cu căutătura ta de zile rele! habar n-am ce-aveți amândoi de-mpărțit, da’ nu vreau să mă pomenesc amestecat în cine știe ce dandana! – Ei, pe mă-sa! ai mai auzit tu că mi-aș fi făcut arșice vreun amănțel? – O fi, da’ cu ăsta ai dat în chelălăială! – Un motiv în plus ca să nu stric marfa! ascultă: îți închipui că m-aș mai ploconi așa dinaintea unui dobitoc ca tine, dacă n-ar fi al naibii de important?

Că și are el meclă de serviciu la domiciliu, dat în mă-sa, pe motogârța lui împroșcată cu noroi! da’-i trecut de doișpe jumate, iar celălalt (ar pune rămășag că n-o duce mai grozav decât el însuși)… zece contra unu că va veni să-i deschidă fără barem să verifice cine-i: câști! Zărghitul nu-i lasă răgazul să reacționeze.

Îmbrâncindu-l la loc înăuntru, trage ușa după ei, îi face vânt cutiei de pizza pe prima mobilă la-ndemână, ca să poată continua mai lesne să-l împingă spre canapeaua din sufragerie. Victima nici măcar nu-ncearcă să se zbată, de parcă palmele alea, atingându-l, i-ar paraliza voința; iar în străfundul pupilelor înghețate, hoinarul recunoaște istoveala (vai, binecunoscută lui) ce te pălește văzându-ți concretizat lucrul de care te-ai temut dintotdeauna, când nu mai ai decât o dorință, să se isprăvească iute.

Mai e și împleticeala pe care tulburarea și înaintarea de-a-ndaratelea n-o explică îndeajuns… Când (lângă măsuță) tocul i se prinde în firele mochetei, cel agresat își pierde echilibrul și cade rău (din fericire, chiar pe canapea), laolaltă cu agresorul: atunci, piciorul acestuia din urmă se pocnește de ceva tare, și el ghicește despre ce-i vorba chiar înainte să-l fi pipăit cu mâna…

Lăsându-se să lunece un pic deoparte, lipit de trupul prăbușit (cu fața ascunsă în scobitura cotului ridicat), își petrece degetele de-a lungul piciorului artificial, căutând punctul exact de unde începe. Ajunge (murmură băiatul)! e destul de umilitor și-așa…! (Iar când celălalt, pricepând în fine, se ridică în capul oaselor, privindu-l dur, disprețuitor): știam eu c-o să-ți fie silă dacă afli…! de ce n-ai vrut să m-asculți, ca să rămâi cu o amintire bună despre mine?

Atunci încasează o palmă zdravănă, ce-i umple ochii de lacrimi și-l răstoarnă de-a binelea pe perne: așa-i (șuieră glasul amicului vagabond), chiar asta ai merita! Ochii ăia doar îl fac să turbeze mai mult: ei, da, băiețaș! să te las baltă, ca pe-o otreapă…! Cocoșat peste el, schimonosindu-se, îl înșfacă de păr, plimbându-i pe obraji (fără să scoată lama…) un cuțit cu resort.

– Dacă ți-ar face careva mutra ferfeniță, ți-nchipui că m-aș duce tot cu fuga să-mi caut alt tâmpițel, da’ frumușel? Îi apasă buzele cu briceagul, silindu-l să și le desfacă: ai idee de câți tipi mai futabili ca tine mi-am tras, cinci minute, uneori nici atât, după ce-i agățasem, fără să-mi dea barem prin cap să-i revăd? mi-aș fi pierdut io atâtea săptămâni după coada ta, măi ciumete, umblând ca cu sfintele moaște, doar ca să ți-o bag o dată sau de două ori?

Își dă seama că unul din șanțurile mânerului a crestat ușor buza celuilalt, în ochii căruia se pot citi o grămadă de emoții ce se bat cap în cap, doar frică nu. Zvârlindu-și cât colo brișca, îi suflă-n față: da’ acu’-ntoarcem foaia! vreau totu’ pe loc… și să nu-mi miști în front! altminteri, îți jur că nu mai ieși viu de-aci! mă luai drept un ticălos: ei bine, ca un ticălos o să mă port!

Îi șterge cu vârful limbii bobița de sânge, apoi plonjează (cât poate de adânc) în gura ce nu-i mai opune cea mai slabă rezistență, până-l aude gemând de-o plăcere pe care (în mod vădit) o descoperă abia acum. Atunci, culcându-se lipit de șoldul lui, blocându-i piciorul bun între ale sale, se-apucă să-i descheie cămașa…

Te rog… (deși atârnându-i-se de gât, în loc să-l respingă)! – Ce mă rogi? n-am de gând să te violez, nătăflețule, ci doar să te-nvăț meserie! – Nu-i asta… nu vreau să vezi… – Iar io nu prea văd o altă cale! Îi ciuruie torsul (cu buzele și cu limba) de mângâieri bine țintite ce-l fac să-și dea capul pe spate, la cheremul amicului care-o lungește dinadins până-i desface catarama de la curea ca să se joace cu el, făcându-l să gâfâie, oprindu-se la momentul strategic ca să-i spună: dacă vrei și urmarea, musai să scoți toate de pe tine…

Piciorul teafăr, bine croit, în ciuda unor cicatrice adânci; celălalt curmat un pic deasupra genunchiului, prelungit cu o proteză articulată. – Aveam doar doișpe ani… tatăl meu conducea mașina; o-ntâmplare stupidă… camionul a intrat în noi în plin: au murit toți, iar pe mine a trebuit să m-amputeze la fața locului, ca să mă poată extrage din tăblăria turtită… am crescut plasat de colo-colo, ca și tine… – O fi, da’ de-acu’ s-a terminat cu toate astea… și va merge doar spre mai bine… hai la tine-n cameră…

Îl duce în brațe până la pat; degetele-i îndemânatice de mecanic dibuie curelușele drăciei ăleia; pe când prietenul îl ajută să se dezbrace la rându-i, îi șoptește la ureche: ciotu’ tău, știi, o să-mi facă mai lesne treaba, pricepi ce vreau să zic… completând cu un pupoi îndesat, la care (de data asta) capătă răspuns: un pic stângaci, dar cu focul multor ani de dorințe înăbușite. – Ușurel! nu mă hali dintr-o singură-mbucătură, că n-am decât două buze… și-l ia ca din oală, cu blândețe, dar pe neașteptate, să n-aibă vreme pentru trac, crispare și durere, ca plăcerea să măture iute orice altceva…

– Acu’, c-am făcut-o și p-asta, nu mă mai poți trimite la plimbare… – Ia nu te-mpăuna atâta! (celălalt, cu figura îngropată în pieptul lui): nu-ți închipui doar că gata, ești în pâine…! – Lasă, șmechere! te-am simțit că zâmbești! și de-altminteri mie mi-o ziceam: îs atârnat pe bune-n cârlig…

Un arici, brusc întorcându-i spatele: lasă gargara, rogu-te! fac ceva pe compătimirea ta! Drept care, două mâini îi smucesc dureros umerii, obligându-l să revină: nu-ncepe iar! îți plac scatoalcele? după părerea ta, trișam adineauri? da’ poate vrei să-ți dau înc-o dovadă pe daiboji!

Nu, ajunge! m-ai făcut K.-O. pentru o bună bucată de vreme! râde cel în cauză, cu brațele pe după gâtul lui, ca un puștan, apoi începe să se joace cu lațele țepene ale amantului îmbunat. Jos laba! mârâie acesta, strângându-l și mai tare: îs prea jegoase… – Pică bine: ne-mbăiem împreună… – Nu zic ba… da’ până una-alta crăp de foame: cred că mi-am câștigat dreptu’ la o porție din pizza aia a ta…

– Mai ales c-a trebuit să-i dai ceva șpagă ciracului tău pizzaiolo ca să te lase să mi-o aduci în locul lui! – Nu tocma’ la asta mă gândeam io, te-ai prins? – Da’ nici nu poți zice că nu-i așa! și ditamai gangsteru’ care să mai știe încă roși așa… ce drăguț… – Ehei! Parc-adineauri ziceai că ești pe jantă! – Mi-am schimbat părerea: ai ceva-mpotrivă? – Io? da’ ce-s tâmpit?

– Ascultă (lungiți amândoi în cadă)! dacă-ți pui niscai întrebări, fiindcă n-am avut clop de cauciuc… ei bine, n-ai de ce: cum țin la pielea mea, am fost mereu pe șase, zău, și nici nu mă-nțep în venă: da’ dacă te simți mai liniștit așa, data viitoare… – Nu te mai strofoca degeaba: te știam incapabil să-mi faci rău nici cât negru sub unghie… și de-altminteri n-ar avea nici o importanță… – Ce mai e și idioțenia asta? – În halu’-n care sunt… n-ar fi fost prea scump plătit…

Greu să mai continui fraza când ți se vâră (brutal) capul sub apă: altfel spus, mai bine s-o isprăvești rapid cu toate, pa și pusi, ha? oi fi tras tu multe, da’ asta nu-ți dă dreptu’ să-i rănești pe cei care țin la tine! e vina mea dacă n-ai avut sânge-n puță ca să ieși din gaura ta, din cauza unor complexe de căcat?

Iar tu ai avut chiar atâția tipi câți spuneai? nu se lasă bătut celălalt, deși încă nu și-a recăpătat cu totul răsuflarea… Dându-i la o parte părul ud, amantul îi răstoarnă, râzând, capul pe umărul lui: ești un pervers și un manipulator de mâna-ntâi, deși nu s-ar zice…! câți-necâți, erau toți aleși pe sprânceană; îs tare pretențios, și-am și gust: dovadă că te-am ochit!

Brusc, băiatul pare să se micească: au ieșit totuși (chiar dacă doar ți-au scăpat…) cuvintele pe care nu credeam să le-aud vreodată din gura ta! – Care cuvinte? – După tine? – Ei, și ce? dă-te-un pic mai așa, să pot apuca prosopu’ ăl mare! destul ne-am bălăcit în fleșcăraia asta răcită!

Vreo zece minute mai târziu: dă-o-n mă-sa! ce mare brânză să mă lași să te-nnod la ghete: io cum de te-am lăsat să-mi faci o coadă de cal?! apropo: ai o geacă, ori ceva pe-aproape? – Colo-n dulap, pe umeraș: da’ ce-ți mai umblă prin minte? – Nu să ți-o șutesc, în orice caz: mi-ajunge-a mea! doar că nimeni (afară de câte-unu’ total țăcănit) nu se trambalează pe motocicletă într-o cârpă subțire, mai ales seara! – Ce tot îndrugi acolo? – Că te iau pe sus cu motogârța, mă hahaleră: vreau să-ți arăt niște chestii, p-ormă te duc să cinăm într-un loc de milioane! nu mă dezamăgi: mi-ai promis că termini cu gărgăunii!

Cu fruntea-n geam, prietenul își deșartă sacul: de la accident încoace, îl apucă bâțul numai la gândul de-a se sui într-o mașină… darmite pe-o… – Da’ dacă te-aș ține tot timpu’-așa,-n fața mea…? de nu cumva ți-o fi rușine să te vadă lumea cu mine… – S-ar zice că nu doar eu o să capăt azi palme! – Ei bine, hai! pocnește, defulează-te, ranchiunosule! da’ după-aia trage pe tine porcăria asta de geacă și mișcă-te!

Se-ntunecă deja pe curbele șoselei la vale, dar pieptul motociclistului îi încălzește umerii; îi vede mâinile în mănuși de piele strângând meșter furca, și-i simte jucând mușchii pe brațe: ai văzut că nu cazi? și pun rămășag că nu te-ai mai chiorât încă niciodată la oraș de-aci de sus! da’ nu ți s-a făcut și foame de-atâta aer curat? Fără a-ntoarce capul, răpitul cugetă cu glas scăzut: ba da! de tine, mai ales! n-ai idee cât pot să țin la tine! – Ha? ce-ai zis? îi prea mare vânt, repetă: deci, ți-a plăcut pe serpentine? – Lasă bășcălia! ai auzit perfect ce-am spus!

 

septembrie 2014

În traducerea autoarei după originalul în franceză (2003)

În imagine: Richard Taddei, „Apollo V (Thomas)”, 2008

Despre autor

Dominique Ilea

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Scrie un comentariu