Literatura la feminin Poezie

Derivate. România, 2013-14

I.

E toamnă azi, a fost iarnă săptămâna trecută.
Eram mai fericită atunci, cu movilițele

de pământ aliniate, cu cartofii scoși.
În bucătăria de vară, o muscă zboară

în cursă. Corpul îi e blocat
pe banda lipicioasă, piciorușele i se agită

ca șase liniuțe de cerneală neagră, încă ude.

Într-un parc de lângă zidul cetății, culegi
o frunză verde-aurie din iarbă,

îmi desfaci buzunarul de la piept, vâri

codița înăuntru în timp ce începe să plouă.

*

Ăsta e parcul în care cei proaspăt îndrăgostiți
vin să se plimbe, zice un trecător.

Ăsta e parcul copilăriei mele,
îmi spui tu pe bancheta din spate a taxiului,

arătând spre încețoșarea verzuie
prin geamul triunghiular.

Iubirea nu departe, poezia nu departe,
va zice taximetristul în două săptămâni.

Scrijelit undeva pe trotuar
într-o Piață a Unirii, de cealaltă parte

a lumii, Te iubesc.

Mi-ai spus că vrei să schimbi
titlul poemului meu din „Dorință”

în „Nevoie”. Am mers la Cinema City.
Mi-ai arătat cimitirul

din cartier, m-am cățărat pe zidul de piatră
să văd șirurile de morminte și cutii de sticlă

luminate în roșu. Când am apucat de
margine, mi s-a sfărâmat în mână.

*

– Însă poemul ăla nu era despre
tine. Dorința, un punct mort

asigurând vaselor minții
și ale văzului o vedere periferică,

și nevoia, ghemotocul ăsta preverbal
de poem pe care încerc să-l deșir,

să-l descâlcesc mergând înaintea
ploii ca să mă plouă, gândindu-mă

la insigna aia cu Lermontov
pe care n-o dai jos niciodată și la cum

duelistul fie trage în sus
în aer și e împușcat,

fie, în numele onoarei
ori iubirii ori răutății, ochește

plămânul stâng al dușmanului.

*

Pușkin n-a înțeles, Lermontov
n-a înțeles că ce trebuie făcut

e să evite cu totul duelul.
L-aș cita pe Pușkin, dar îl pot citi

numai în traducere:
Vreau să te înțeleg,

îți studiez limba obscură.
Ești atât de egoist cu frica ta –

spui că omul, ca să-i meargă bine, trebuie
să cadă într-un vacuum, să fie o pasăre

într-un vacuum. Am pierdut
vinovăția ta și o vreau înapoi.

*

N-am reușit să descâlcesc poemul
în plimbarea prin ploaie, dar când

am ajuns în piața din Berceni,
verzele de lângă bordură m-au liniștit.

Piramide crenelate de varză,
verde mugurel și venoase, fiecare cap

stabilizând cel puțin alte câteva capete
ca o rețea de minți bâzâitoare, sănătoase,

și scârțâiala de ceară a uneia
când e despărțită de restul.

*

Ultima mea noapte în București, las
subtitrarea pe off. Azi am învățat

că un pui de pasăre aflat în grija
mâinilor unui om are nevoie de un vierme

pe oră. E un cuplu
la TV, goi, în pădure.

Bărbatul se întoarce cu spatele la cameră
și urinează în palmele făcute căuș,

îi arată femeii cum să supraviețuiască
încă o vreme fără apă.

*

După îmbrățișarea noastră din holul
hotelului, Lermontov a făcut un salt

de la rever și a aterizat cu fața-n jos
pe marmura roz. Nasul lui de aramă

s-a învârtit ca un titirez între
valiza mea și noi. Ai spus,

A făcut-o din cauza emoției.

Ne-am uitat să nu se fi rănit,
apoi ți l-ai prins la loc.

M-am gândit că o făcuse în numele
unui cuvânt intraductibil.

*

La știri au spus că azi e ultima zi
ca de primăvară din anul ăsta.

Ieri luna s-a văzut toată ziua
și nimeni n-a părut să bage de seamă.

Deschid dicționarul și caut
cuvântul dicționar, din nou –

Poetul e o limită, ai spus. M-am gândit
că te refereai la analiză matematică:

iubirea, nu departe; poezia, nu departe.

Din volumul „Jocul de-a amiba”, Editura Nemira, Colecția „Vorpal” (coordonată de Svetlana Cârstean), Bucureşti, 2018

Despre autor

Tara Skurtu

Tara Skurtu

Tara Skurtu este o poetă americană care locuiește în București. Beneficiară a două burse Fulbright, două premii din partea Academiei Poeților Americani și a unei Burse Globale Robert Pinsky pentru poezie, poemele ei au fost publicate internațional, fiind traduse în peste șase limbi străine. Este autoarea plachetei Skurtu, România.

Scrie un comentariu