Blitz-proze

Despre bec

Despre bec

Nu te poţi uita la el decît dacă îți lași capul pe spate şi înalți, spre locul stăpînit în exclusivitate de bondoaca sa formă, priviri respectuoase. Există şi becuri fixate deasupra noptierelor, într-o lampă de carte, vîrîte prin lanterne de diferite mărimi, prin aparatele de radio ori frigidere şi aşa mai de parte, dar funcţiile acestora sînt mult îngrădite, aproape ingrate în comparaţie cu El, becul încăperilor noastre spaţioase în care ne petrecem mai bine de jumătate din viaţă.

Îşi împrăştie lumina cu deosebită voluptate, convins că nu-i scapă nimic, că nu lasă nici un ungher nedescoperit şi că totul din jur are nevoie de efectul său binefăcător. În nesăbuita sa dorinţă de a acapara întreg teritoriul asupra căruia a fost pus să troneze, ignoră umbrele, prefăcîndu-se a nu înţelege că şi ele se nasc tot din cauza lui.

Bîzîie discret şi se încinge repede. Strălucirea lui atrage ca un magnet.

Fluturii sînt nevinovatele sale victime. Se îngrămădesc, buimaci, în jurul său, grăbindu-se să-şi pîrjolească gingaşele aripi. Doar muştele, obraznice şi indolente, îi speculează momentele de răceală şi calm. Se prefac că-l mîngîie, îi dau de înţeles că-i sînt amice în clipele cînd nimeni nu are nevoie de el. În felul acesta reuşesc să-l murdărească, să-i împînzească suprafaţa lucioasă cu minuscule puncte dizgraţioase. Dar din nou se va apuca de bîzîit, încingîndu-se peste măsură, fără să-şi dea seama că lumina lui devine tot mai palidă. Poate de aceea bîzîitul său depăşeşte, la un moment dat, discretul şi începe să te calce pe nervi. Înflăcărat cum este, încins peste măsură, e de ajuns să arunci asupra lui, printre dinţi, un jet subţire şi spumos. Un scuipat. Va plesni cu un pocnet scurt și va lăsa ca întunericul să-şi facă apariţia.

Eşti obligat, atunci, să răscoleşti prin sertare după o străveche lumînare.

O aprinzi şi o priveşti fascinat. Nimic din impertinenţa becului, nu bîzîie, nu se crede stăpînă absolută. Are o ţinută demnă în simplitatea ei. Flacara e vie, lumina odihnitoare. Simţi că între voi se realizează o ciudată comuniune afectivă. În acelaşi timp descoperi însă, tulburat, că lumînarea aceea seamănă cu tine. Va arde încet, dar sigur, şi se va stinge, nelăsînd în urma ei decît pete de ceară. Înţelegi, dintr-odată, că, îţi place sau nu, eşti obligat mereu să ai un bec deasupra ta care să-ţi lumineze, cu arogantă îngîmfare, pătratul în care tu arzi ca o lumînare.

Decret

Dezbaterile începuseră la ora nouă dimineaţa. Sala era plină, nu lipsea nimeni. Şi cum oare putea lipsi cineva cînd era vorba de aprobarea unui text de o importanţă capitală!

Furtuna s-a declanşat chiar după primele zece minute. Aşa cum era de aşteptat. Fiecare a atacat vehement textul, propunînd variante personale. În prima zi, nu s-au găsit doi care să fie de acord. Nici măcar cei care făceau parte din aceeaşi grupare mai mult ori mai puţin politică. De cîteva ori ajunseră să se certe mai rău ca la piaţă. Se acuzau unii pe alţii de incompetenţă, de urmărirea unor interese meschine, personale, care nu au nimic de-a face cu dorinţa maselor largi. Se făcură atacuri la persoană, dezvăluindu-se laturi ascunse ale vieţii de familie, ale unor activităţi aparţinînd trecutului îndepărtat. În focul discuţiilor, cîţiva chiar scăpară două-trei înjurături pentru care, pînă la urmă, nimeni nu s-a supărat. Aşa e bine să fie, în sfîrşit nu mai este acea unanimitate idioată de la bun început! Numai prin discuţii contradictorii, numai prin opoziţii constructive se poate ajunge la un rezultat bun, la ceva care să însemne, cu adevărat, un pas spre progres.

A doua zi, către amiază, existau deja grupuri care ajunseseră să aibă păreri comune. Se mîncă în grabă, în pauze, nimeni nu dorea să piardă vremea. Se întorceau cu toţii, precipitaţi şi transpiraţi, în sală pentru a continua dezbaterile. Nopţile, majoritatea dintre ei aveau insomnii, se căuta cea mai bună variantă.

În cea de a treia zi, începu să se contureze un text pentru care optau cam jumătate din cei prezenţi. Se aflau pe drumul cel bun. Feţele începură să se destindă, ba chiar apărură zîmbete ici, colo. Seara, mulţi dintre ei şi-au permis să ciocnească un pahar. Nu se ştie exact ce fel de băutură se găsea în respectivele pahare.

A patra zi, pe la ora zece, noul text la care toţi îşi aduseseră aportul fu aprobat, cu o singură abţinere. Au răsuflat uşuraţi. Şi-au şters transpiraţia de pe frunţi. Aveau de ce să se bucure.

Textul adoptat a devenit, în scurt timp, cunoscut pretutindeni, îndrăgit, acceptat. La asta ora, copiii îl ştiu pe de rost şi-l recită de cîte ori au prilejul: nu vă scobiţi în nas cînd traversaţi strada!.

Parteneriat media


Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

1 comentariu

  • primul text suna a parodie la pretentioase eseuri academiciste. dar e scris mai adanc. o metafora subtila a suveranitatii naturalului asupra oricarei tehnologii.fie ea si inventata de edison. mai e si o metafora a liderului ideologic.

    al doilea e asa de genial ca orice comentariu analitic l-ar strica. sa-l salutam razand

Scrie un comentariu