Blitz-proze

Din plictiseală 

Din plictiseală 

Dimineața e răcoroasă, cu un cer de sticlă aburie. Crestele munților zac învăluite în ceață.

Profesorul de sport a bătut în ușa fiecărui salon, anunțînd că se apropie ora de gimnastică. Unii își trag păturile peste cap, semn că refuză mișcările de înviorare, preferînd să mai lenevească un minut, două, în cuibul călduț al saltelei, chiar dacă somnul ne fusese alungat pentru dimineața aceea. Ceilalți coborîm și ne adunăm pe treptele de la intrarea în pavilion. Inspirăm adînc, curățindu-ne plămînii. Mulți tușim zgomotos, ne înecăm și scuipăm salivă gălbuie. Tutunul își spune cuvîntul, chiar dacă fumatul este strict interzis în incinta pavilionului.

Moș Anton, doar în chiloți de baie, se tăvălește prin iarbă și geme de plăcere. Îl privim, iar prin șira spinării ni se strecoară fiori reci. E gimnastica sa din fiecare dimineață, „roua-terapie”, cum îi spune chiar el, nu fără mîndrie. Are de ce să fie mîndru moș Anton, la cei șaptezeci și opt de ani, cel puțin trupul îi arată perfect sănătos, numai fibră, fără pic de grăsime.

Facem genuflexiuni, în așteptarea celorlalți, din pavilionul vecin. În mijlocul nostru, unul singur nu are ținută sportivă. E doctoru᾿, cum îi spune aici toată lumea. Un bărbat în jur de cincizeci de ani, cu fața ușor buhăită, cu părul lins dat pe spate, cu ochii pe jumătate acoperiți de pleoape. Are pe el un fulgarin verzui, mai exact de o culoare ambiguă, spălată de vremuri.

Fumează țigară după țigară, cu gesturi line, privindu-ne cu blîndețe și îngăduință, așa cred eu, dar poate fi vorba și de o mascată indiferență. Se spune că și-ar fi luat, în tinerețe, doctoratul în litere, undeva în străinătate, la o universitate celebră, de aici și porecla. El n-a afirmat nimic în acest sens, vorbind în general foarte puțin. Dimineața, în timp ce bîțîim în jurul său ca să ne încălzim, rostește invariabil, aceleași replici:

– Apa, aerul și fraierul nu dispar niciodată de pe suprafața pămîntului.

Rîde încetișor, ca și cum e perfect conștient că se repetă, dar altceva mai bun n-ar avea să ne spună.

Apoi, în timp ce o pornește spre ieșirea din parcul pavilionului, mai zice:

– Pînă vă zbenguiți voi, eu fac o plimbare pe malul pîrîiașului. Pentru pofta de mîncare.

Știam deja cu toții ce înseamnă această plimbare. În fiecare seară, doctorul își ascundea, în tufișurile de pe mal, sticle de băutură pe care le golea în timpul zilei următoare, sub pretextul unei scurte plimbări în natură.

Ne-am terminat gimnastica de înviorare și l-am văzut cum se întoarce. Nu zăbovea niciodată mult. Acum mergea încet, parcă aluneca pe alee, cu capul căzut între umeri, cu țigara lipită de buze și privirile înfipte în pămînt. M-am apropiat de el și i-am pus întrebarea pe care de mult doream să i-o pun:

– De ce faceți asta?

M-a privit cu ochi tulburi și a surîs cu țigara lipită de buze. Sufla greu, amenințător.

– Din plictiseală, dragul meu, mi-a răspuns încetișor.

– Dar aici sînteți la tratament, nu cred că vă face bine… am insistat în continuare.

– Eu am venit aici pentru a mă trata de plictiseală, mi-a răspuns, în timp ce continua să alunece spre sala de mese, dar mi-am dat seama că nu se poate. N-am să mai scap niciodată de ea. Și-atunci, fac scurte plimbări pe malul rîului cu apă rece, cristalină…

Rîse încetișor, fără să mă privească, de parcă ar fi vorbit doar pentru el.

 

În staţiune 

Paula se mișca, vădit nervoasă, prin fața cabinelor telefonice. Întotdeauna se întîmplă la fel. Trebuie așteptat la nesfîrșit, pînă se eliberează una dintre cabine. Paula nu a priceput niciodată cum pot vorbi atît de mult cei veniți în stațiune, la odihnă, cu cei rămași acasă, doar abia scăpaseră unii de alții. Majoritatea sporovăiesc, într-adevăr, cu diverși membri ai familiei, povestind tot felul de banalități: cum răsare soarele, cît de tare bate vîntul în timpul amiezei, cîți morcovi au găsit în supă, cîte stele se văd noaptea din cameră ș.a.m.d.

Paula nu a deranjat pe nimeni cu vreun telefon în perioada șederii sale aici. Doar acum dorește să-și sune soțul, la locul de muncă, să-l anunțe că peste două zile i se încheie tratamentul fixat pe bilet și-ar fi bine dacă ar veni după ea cu mașina, trenurile îi produc o adevărată astenie nervoasă.

Se eliberă o cabină. Paula pătrunde vijelios înăuntru, zornăindu-și monedele. După cîteva încercări, aude vocea soțului, la celălalt capăt al firului.

– În sfîrșit, dragule! exclamă Paula, îți aud glasul după atîta vreme! Dar pe unde mi-ai umblat, că te-am sunat de mai multe ori acasă și n-a răspuns nimeni?!

(Soțul se miră că n-a răspuns nimeni. Nu-și amintește să fi ieșit vreo după-masă din casă.)

– Ei, lasă, zîmbește Paula, nu mă apuc acuma să-ți fac reproșuri. Abia aștept revederea. M-am cam săturat de stațiunea asta.

(Soțul o întreabă cum s-a simțit, cum a fost vremea.)

– Prea grozav nu m-am simțit, strîmbă Paula din nas. Timpul a fost ploios și am stat mai mult în cameră, unde am avut parte de o femeie cicălitoare, care mi-a împuiat capul cu tot felul de prostii. Am făcut, totuși, multe plimbări, chiar și prin ploaie. Lucrul acesta m-a remontat și pot spune că mi-a făcut bine.

(În dreptul cabinei apăru un tînăr deșirat care-și aruncă privirile asupra Paulei cu insistență și nerăbdare. Paula îi întoarse spatele, semn că mai are de gînd să vorbească.)

– Nici mîncarea nu a fost la înălțime, ca anul trecut, de exemplu. Dacă pescuiam o rămășiță de morcov prin supă! Dar tu, dragule, cum te-ai descurcat cu mîncarea? Sper că ai luat masa în oraș, așa te-am sfătuit!

(Soțul îi spulberă speranțele. Avusese foarte mult de lucru acasă. În consecință… a gătit.)

– Dar cum se poate să faci treaba asta fără supravegherea mea! izbucni Paula, tare-s curioasă cam ce-ai gătit, ia spune-mi, pentru azi ce-ai preparat?!

(Soțul răspunse: ciorbă de fasole cu ciolan… Tînărul deșirat bătu nerăbdător în sticla ușii, cu unghia de la arătător.)

– Îmi povestești amănunțit, cînd mă întorc, se grăbi Paula să încheie. Vin peste două zile, dar, puiule, te rog, nu mă lăsa cu trenul. Fă un efort și repede-te cu mașina pînă aici! Ia-ți o zi fără plată, merit și eu atît, nu? Abia aștept să te strîng în brațe. Te sărut de nenumărate ori, pa!

Paula agăță receptorul în furcă și ieși radioasă. Tînărul deșirat își încolăci brațul drept în jurul gîtului ei subțire și delicat și o sărută, discret, pe lobul moale al urechii. Ea se lipi strîns de trupul său, apoi îi șopti, chicotind:

– Niciodată n-a reușit să facă un ciolan cu fasole ca lumea. De cîte ori punea pe masă ciorba asta, nici nu mă atingeam de ea și rămîneam flămîndă tot restul zilei. În general, însă, gătește bine, dragul de el.

Parteneriat media


Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

1 comentariu

  • putini prozatori sunt in stare sa scrie despre plicitseala. e o stare fundamentala. ceicare au inteles ca e vorba despre un alcoolic n-au inteles nimic. textul e bine scris, dar numarul celor scrise de tuculescu maibune ca asta e mare. cel mai bun text – intalnit de mine – despre subiect apartine nemuritorului lexandre dumas pere. louis xiii invita cate un curtean la o fereastra a palatului louvre. domnule, vino sa n eplictisim impreuna. al doilea text e previzibil. pana la urma blitz prozele astea se impart in 2 categorii. cele pe care le recunosc ctitie al’data si cele care-mipa noi.

Scrie un comentariu