Cartea săptămânii Avanpremieră

„Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea” de Romain Gary (fragment)

La cincizeci și nouă de ani, Jacques Rainier pare să aibă totul. O afacere prosperă, o iubită tânără și exotică, sincer îndrăgostită de el. Până într-o zi, când o întâlnire nefastă, la Veneția, marchează începutul declinului pentru bărbatul aparent invincibil și infailibil. Problemelor financiare cunoscute doar de cercul apropiaților li se adaugă acum o imensă angoasă, care îi macină fiecare gând și gest. Terifiat de perspectiva eșecului și a pierderii ființei iubite, Rainier se refugiază într-o lume a fantasmelor inavuabile. Iar când imaginația nu îi mai poate oferi soluții, îi cere Laurei să treacă alături de el dincolo de limita convențiilor, în teritoriul necartografiat al transgresiunii. 

„Un roman excelent, în care protagonistul descoperă, uluit și apoi înfricoșat, că trupul i-a devenit dușman.“

Le Matin

„Romain Gary este, de fapt, un mare romantic.“

La Dernière Heure

„Romain Gary nu a devenit niciodată un clasic în adevăratul sens al cuvântului. Și în această cheie trebuie să-l citim: iconoclastă și inclasabilă, opera lui rezistă oricărei etichetări. Deși e unul dintre cei mai citiți autori, rămâne izolat în peisajul literaturii franceze. Gary și-a cultivat consecvent imaginea de paria, de cazac al literelor, alegându-și personajele din rândul saltimbancilor și marginalilor. Mereu nemulțumit de sine, de o sensibilitate exacerbată, a întreținut acest mit inventându-și o autobiografie, încurcând pistele, ștergând indiciile, publicând sub pseudonim, râzându-și de buna-cuviință literară, șocând prin ireverența față de canoanele stilului și ale compoziției romanești, prin declarațiile sale caustice și prin umorul negru.“

Maxime Decout

„Niciodată nu iubisem cu o dăruire atât de totală. Nu-mi mai aminteam nici de celelalte iubiri, poate pentru că fericirea este întotdeauna o crimă pasională: ea le suprimă pe toate cele precedente. De fiecare dată când eram uniți în tăcerea marilor profunzimi ce lasă cuvintele la stratul de suprafață și când, departe, sus, cele o mie de cârlige ale cotidianului pluteau în van cu momelile lor de plăceri mărunte, de obligații și de responsabilități, se producea o reînnoire a lumii atât de bine știută de toți cei care cunosc încă adevărul pe care plăcerea a reușit uneori să ne facă să-l uităm: a trăi este o rugăciune pe care doar dragostea unei femei o poate împlini.“

 

 

Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (fragment)

Trebuie să fi fost două dimineaţa. Laura era deja pe jumătate adormită: doar vârful nasului îi ajunse până la obrazul meu, dar sărutul se pierdu pe drum şi ea rămase nemişcată în atitudinea copiilor care n‑au avut timp să‑şi adune trupul înainte de a adormi. Eram singur. În lumina roz a veiozei. Semi‑eşecul pe care tocmai îl suferisem, îmbrăţişarea aceea care fusese mai degrabă o luptă înverşunată împotriva trupului uzat care luase locul trupului meu şi nu mă asculta, sporise consumul nervos şi mă lăsase într‑o stare crepusculară în care până şi supărarea era lipsită de intensitate, iar inerţia mă scutea de disperare. Braţele, umerii, şoldurile mele grele adăposteau o sleire, o inexistenţă esenţială, un vid în care moartea părea să fi venit incognito pe parcursul unui tur de prospectare.

Am auzit un scârţâit uşor. O alunecare furişă pe mochetă… Şi după aceea liniştea absolută şi, acolo unde mi se păruse că văd mişcare, o imobilitate întunecată în întunericul unde ochii mei distingeau totuşi o diferenţă de densitate…

Am întins mâna spre întrerupător. Am aprins lumina.

A fost fulgerător. Un salt, şi bărbatul îşi apăsa deja vârful cuţitului pe gâtul meu.

Purta o caschetă şi uniformă de şofer de casă mare. O pereche de mănuşi negre era băgată sub epoletul drept, cu degetele înălţate, curbate şi rapace. Vesta era descheiată şi vedeam dincolo de braţul întins un maiou alb.

Nu mai văzusem niciodată o figură de o frumuseţe atât de animală. Sprâncenele negre erau îmbinate, buzele aveau un rictus dur, expresia era hotărâtă: era gata să ucidă. Ar fi fost destul să încerc o mişcare ceva mai bruscă pentru ca totul să ia sfârşit şi să fiu scutit de laşitate, acceptare şi obişnuinţă. Dar eu nu mă mişcăm. Voiam să prelungesc momentul, să fac să dureze posibilitatea aceasta de eliberare, să mai gust această bruscă absenţă a oricărei greutăţi, sentimentul de uşurinţă şi de viaţă intensă care tensiona fiecare resort al vechii scule şubrezite.

I‑a apărut pe faţă o urmă de nelinişte, pentru că surâdeam. Probabil că era pentru prima dată de multă vreme când zâmbetul era pe bune, când vorbea cu adevărat în numele meu, în loc să mă ascundă. Vârful lamei apăsă ceva mai puternic pe gâtul meu. Nu‑l pusese la mijloc, ci la carotidă. Cunoştea locurile potrivite.

Nu‑mi aduceam aminte să fi gustat o astfel de senzaţie de a fi redevenit eu însumi de când mă refugiasem în ironie. Îmi pândeam respiraţia: nici urmă de vreo emoţie oarecare. În concluzie, nu mă schimbasem chiar atât de mult: în esenţă, încă eram acelaşi ca şi pe vremea nemţilor. Arab, mă gândii. Dar vârful cuţitului plasat exact în punctul sângerării de moarte făcu să‑mi treacă într‑o străfulgerare prin faţa ochilor cerul Andaluziei şi moartea unui taur sub spada lui Juan Belmonte, la care asistasem cu puţin înainte ca bătrânul matador să‑şi pună capăt dezgustului printr‑un foc de armă.

Mă simţeam bine. Eram la mine acasă.

Simţeam lângă umăr respiraţia regulată a Laurei. Pentru prima dată, mă cuprinse neliniştea: mă temeam să nu se trezească. Voiam să o scutesc de frică. Trebuia să pun capăt acestei delicioase amintiri despre mine însumi. Cuţitul de la gâtul meu nu era acela al unui paraşutist german care opera în spatele liniilor noastre, ci al unui şobolan de hotel care nu îndrăznea nici să mă omoare, nici să‑şi ia tălpăşiţa, căci soneria era la îndemâna mâinii mele şi mi‑ar fi fost de ajuns o clipă pentru a alerta personalul de serviciu al etajului. Faţa începuse să‑i lucească de sudoare. Era un amator. Un hoţ care îmbrăcase uniforma de şofer pentru a nu fi interpelat la intrare. Acum nu mai ştia ce să facă.

Am ridicat mâna, am apucat lama şi am îndepărtat‑o de gâtul meu. I‑a apărut pe chip o expresie de confuzie, o umbră de luptă interioară şi de frică; dacă frica ajungea la panică, poate că ar fi fost în stare să mă ucidă.

Am lăsat cuţitul şi am întins mâna spre sonerie. Acum trebuia ori să mă gâtuie, ori să abandoneze orice pretenţie de profesionist şi să‑şi mărturisească statutul de hoţ amărât: ceea ce a şi făcut. A fluturat cuţitul în aer cu aerul unei ameninţări vane, mi‑a înşfăcat ceasul de aur de pe noptieră şi a început să se retragă spre uşă.

— Ia‑o pe scara de serviciu, la stânga după ce ieşi, i‑am spus, şi atunci a avut o reacţie destul de caraghioasă.

A bâlbâit cu o voce răguşită:

— Sí, señor…

Şi, dintr‑un salt, a fost afară.

Puteam să dau telefon şi să fac să fie interceptat înainte să coboare în fugă cele patru etaje. Dar am simţit întotdeauna o oarecare tandreţe faţă de fauna sălbatică. Este prea uşor să ceri pentru ea sanctuare şi să chemi poliţia atunci când unul dintre specimenele ei se aventurează într‑un hotel de lux. Mă urmărea imaginea acestei figuri sălbatice şi a acelui corp electrizat în imobilitate absolută din cauza încordării. Nu semănăm cu el, nici la douăzeci de ani nu semănasem, căci sângele meu normand îmi dăduse o un aer vag prusac. Dar dacă ar fi fost să o iau de la capăt şi dacă ar fi fost posibil să mă aleg, nu mi‑ar fi displăcut să‑i dau tinereţii mele regăsite acea supleţe a unei alte rase şi faţa aceea a unui cu totul alt soare. Sí, señor… Granada sau Cordoba… Andaluzia.

Lumina roză a veiozei avea ceva necuviincios. Lumina de pe culoar se prelingea în salon prin uşa pe care o lăsase întredeschisă. M‑am dus să o închid şi, la întoarcere, am rămas o clipă în picioare la marginea patului, aplecat deasupra acestui somn cu răsuflarea domoală. Ea se odihnea pe spate, cu un braţ sub pernă, cu palma deschisă către sărutul meu şi cu celălalt braţ pierdut în urmele pe care corpurile noastre le lăsaseră în tumultul cearşafurilor. Buzele erau întredeschise şi am cules şi acolo o clipă fericită, ca un hoț venit să fure fructele livezii în boarea nopţii. De‑abia i‑am atins buzele, ca să nu se trezească şi ca totul să rămână neschimbat în somnul aleilor pustii sub clar de lună, care visează. Nu ştiu de unde îmi venea această certitudine liniştită, calmul acesta, senzaţia de depăşire şi de ieşire din impas, ca şi cum viaţa sălbatică ar fi venit să‑mi facă o promisiune de viitor şi de reînnoire.

Nu pot dormi. El stă în faţa mea, crăcănat, în pantalonii de piele mulați, cu mâinile în şold, şi mă priveşte sfidător. Nu ştiu dacă există într‑adevăr o urmă de ironie pe faţa lui sau dacă eu îi atribui propriile mele calităţi. Atributele masculine mă sfidează prin umflătura de piele ce îi ajunge până la burtă. Nu credeam să am o memorie aşa de bună. Părul lung şi strălucind de tinereţe, sprâncenele drepte şi negre, obrajii supți sub pomeţi pronunțați, aproape mongoli, şi aviditatea aceea a chipurilor care încă se mai află în puterea lor de început şi sub imperiul apetiturilor imperioase…

— Ruiz, am murmurat. O să te cheme Ruiz.

Fragment din romanulDincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea” de Romain Gary, traducere din franceză de Liviu Papuc, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction 2019

Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, Romain Gary, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască și a crescut la Varșovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franța. A studiat Dreptul la Aix-en-Provence și Paris. În timpul războiului, când și-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii și distincții, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu, și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Primul lui roman, „Éducation européenne”, din 1945, s-a bucurat de mare succes. I-au urmat: „Le grand vestiaire” (1948), „Les racines du ciel” (1956, Premiul Goncourt), „Promisiunea zorilor ” („La promesse de l’aube”, 1960; Humanitas Fiction, 2018), „Les oiseaux vont mourir au Pérou”(1962), „Lady L.” (1963), „La tête coupable” (1968),  „Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea” („Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valuable”, 1975; Humanitas Fiction, 2019), „Clar de femeie” („Clair de femme”, 1977; Humanitas Fiction, 2017), „Les cerfs-volants” (1980) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut „Gros-Câlin” (1974), „La vie devant soi” (1975, Premiul Goncourt), „Pseudo” (1976), „L’angoisse du roi Salomon” (1979).

 

Parteneriat media

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu